Închide

Mărturiile unor români din infernul libanez. „E o tragedie fără margini. Sunt morți peste tot și nu s-au recuperat nici cadavrele, încă se numără sub dărâmături. Am văzut oameni fără ochi, fără mâini, mă doare inima și acum”

ActualitateSinteză știri naționaleSocial by Actual de Cluj - aug. 05, 2020 0 479

Două explozii succesive au zguduit marți Beirutul și au distrus caritere întrergi din capitala Libanului. Au fost declarați peste 100 morți 4000 de răniți, dar cifrele continuă să crească.  Aproape 3.000 de tone de nitrat de amoniu ar fi fost stocate într-un depozit din portul orașului și de acolo ar fi pornit dezastrul. Țara e în doliu național.  G4 media a stat de vorbă cu români stabiliți în Liban și chiar Beirut, capitala distrusă de explozia de marți.

*În Liban trăiesc aproximativ 2000 de români la o populație de 6 milioane de persoane. Deocamdată, cel puțin, nu s-a raportat nici un deces în rândul comunității românești.

*Nici acum nu se cunoaște exact numărul exact al deceslor. Autoritățile continuă să scoată oameni de sub clădiri dărâmate. Efectele exploziei s-au resimțit inclusiv în Cipru.

Claudia-Nicoleta Păun e stabilită de 18 ani în Liban și locuiește la 40 de kilometri distanță de Beirut, unde face naveta aproape zilnic la locul de muncă.

Ea spune că:  „Ne confruntăm cu o catastrofă. De la 40 de kilometri am auzit o explozie puternică. M-am panicat, copiii mei erau pe malul mării la pescuit. Mi-au spus că a explodat ceva. Apoi am văzut magnitudinea dezastrului. Sunt în stare de șoc, toată lumea e șocată. Acum mă uit la televiozor și văd o umbră a orașului Beirut, un oraș splendid, reconstruit după războiul civil, după 1990. Eu fac naveta aproape zilnic cu munca în Beirut. Ultimul raport oficial spune că sunt 100 de morți și peste 4000 de răniți, dar numărul continuă să crească. Sunt morți peste tot și nu s-au recuperat nici cadavrele, încă se numără„.

Dacă ea a fost departe de Beirut, o altă româncă a fost chiar la un spital de lângă port, locul epicentrului dezastrului.

La ora 18:10, depozitul cu nitrat de amoniu explodează. În aer se ridică un nor negru, urmat de unul alb, sub forma unei ciuperci. Apoi o altă explozie. Unda de șoc distruge mare parte din oraș. Portul din Beirut e o ruină.

Rim Sbeiti, o tânără de 26 de ani , cu dublă cetățenie româno-libaneză, tocmai iese din Roum Hospital, aflat în vecinătatea portului din Beirut, unde și-a făcut câteva analize medicale. S-a întors în Liban de o săptămână, după o vizită în România, la București, unde a trăit până la 20 de ani,  până când  părinții s-au mutat în Beirut.

Femeia iese din spital pe intrarea principală și se îndreaptă spre mașină. Obosită, abia așteaptă să ajungă acasă. La ora 18:10 bagă cheia în contact. E exact momentul în care depozitul explodează.

Am crezut că a venit sfârșitul lumii”, mărturisește, oferind apoi mai multe detalii.

„Ce se vede la televizor este nimic, este  2% din realitatea de acolo. Am fost acolo, chiar la spitalul de vis-a-vis de port. Eu nu mai pot nici acum, îmi plânge inima. Erau oameni fără ochi, fără mâini, plini de sânge. Nici în filme nu există așa ceva. Am intrat în stare de șoc. Am început să țip. Toată lumea țipa și îi cerea ajutor lui Dumnezeu. Toți. Niște fete m-au scos din mașină. Erau pline de sânge. Peste tot numai sticlă. Eram sigură că au murit părinții mei și că mor și eu. Nu aveam nici o îndoaială. N-am putut să fac nimic, decât să mă uit la apocalipsă. Credeam că suntem atacați de Israel, pe bune, că au mai amenințat. Am zis că au dat o bombă și moare toată lumea.  Toată mașina mea e distursă, sunt urme de sânge pe ea de la oamenii care s-au sprijinit. Eu am avut cumva noroc că eram în masină. Geamurile mașinii s-au spart, parbrizul mi-a venit în cap, geamurile laterale s-au spart și ele. Am doar câteva răni la picioare. Am ieșit apoi cu ajutorul acelor fete  să vedem ce se întâmplă cu adevărat. Peste tot erau doar cioburi de sticlă, blocuri dărâmate, oameni plini de sânge care țipau. Fiecare încerca să-și sune familia, dar toată rețeaua de telecomunicații era picată. Și acum sunt probleme.

M-am luat să merg pe jos spre casă. Numai cioburi și dărâmături. Groaznic. Infern. Și nu mai auzeam nimic, urechile îmi țiuiau, aveam o durere groaznică, care persistă și acum. E teribil. Roum Hospital la care am fost eu chiar atunci, e jos, e dărâmat. Ieșeau asistentele pline de răni de acolo țipând.  Încă un spital a căzut, tot de-acolo din zonă, spitalul Saint George.

Sunt foarte mulți oameni care au murit, de care nu se știe. Ei sunt dați dispăruți. Sunt acolo, sub dărâmături. Ieri era întuneric când au început să-i caute, iar azi tot crește cifra. Tot găsesc cadavre. E ceva inimaginabil. Acea zonă era cea mai frecventată de străini, cea mai căutată. Erau mulți francezi acolo, turiști din toată lumea de obicei. Nu mai există.

În tot Beirutul nu mai sunt geamuri nicăieri.

Eu locuiesc la 30 de minute de locul în care a fost explozia. Nu am geamuri acasă. Nu mai sunt. Nimeni nu are. Avem o criză economică majoră de la începutul anului, avem criza covid, iar spitalele erau pline cu pacienți cu Covid, iar asta cred că ne pune capac de tot. Eu încă nu pot să-mi revin. Nu știu ce se va alege de noi. Cum ar putea cineva să reconstruiască totul. Dar viețile acelor oameni? În plus sunt și mii de răniți.”

Imediat după dezastru, mare parte a populației s-a mobilizat pentru a-i ajuta pe răniți. Completează Claudia Păun.

Pe lângă această criză sanitară cauzată de pandemie, noi având 5000 de cazuri în Liban, acum sunt mii de oameni care trebuie tratați. Libanezii sunt foarte săritori. S-au mobilizat exemplar. Toată lumea merge acum să doneze sânge. Sunt oameni care oferă cazare și masă pentru cei rămași fără nimic. Fiecare încearcă să ajute într-un fel sau altul, cum poate. Sunt și români aici care au sărit în ajutor. Am învățat asta de la acest popor plin de oameni calzi, gata în orice moment să te ajute”, a adăugat Claudia.

Lubnan Baalbaki (38 de ani), cetățean român și libanez era acasă în momentul exploziei. Apartamentul său e situat la nici un kilometru de port. El conduce filarmonica de stat din Liban, unde este dirijor principal.

Lubnan e legat de România din mai multe motive. A urmat Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, după care a făcut un master și un doctorat la Universitatea Națională de Muzică din București. Are și o fiică în România, pe care o vizitează din când în când.

Chiar urma să ajung la Cluj. Mi-am tot făcut programări de zbor de prin februarie, apoi s-au anulat și urma să vin acum în vacanță. Eu am o fiică care trăiește cu mama ei în Cluj. România e și țara mea, sunt legat de multe lucruri în România”, spune Lubnan.

Continuă: „Locuiesc în Beirut foarte aproape de locul exploziei. Eu văd portul de la mine din geam. Slavă Domnului, apartamentul meu are un geam panoramic foarte mare, deschis spre sufragerie, iar cu 2-3 minute înainte de explozie am zis că merg să mă odihnesc în dormitor. M-am așezat un minut după care am zburat, efectiv, din pat, de la suflul exploziei. Toată fațada apartamentului a căzut în sufragerie. Eu am scăpat, dar e o tragedie națională. Nu știu cum își vor reveni oamenii. Situația financiară din țară e catastrofală. În octombrie anul trecut 2 milioane de oameni au protestat împotriva guvernului, iar cu această castastrofă, care pune capac, cred că va ieși o revoluție. Războiul civil din Liban a distrus Beirutul în 15 ani. Ei bine, acum Beirutul a fost distrus în 5 secunde”, spune dirijorul.

Specialiștii în sănătate publică au atenționat faptul că explozia a degajat un nor toxic cu substanțe chimice.

E comparabil cu o bombă atomică. Noi respirăm acum cancer, asta seamănă cu Cernobîl. A fost o bombă atomică”, crede Lubnan.

„Sunt 2700 de tone de chimicale care sunt în aer acum. Nu știu ce se va alege de noi„, adaugă dirijorul.

Inițal a crezut că este un cutremur: „Asta a fost prima impresie. Se auzea doar sticlă spartă,  s-a auzit timp de cinci minte. N-am reușit să ies din casă, era blocată ușa și-a fost nevoie să vină cineva s-o spargă. Nu puteam nici suna, erau căzute toate liniile. Apoi ziceau vecinii că a fost un atac terorist. Apoi ne-am gândit că ne-a atacat Israelul. Era o panică generală. Acum toată lumea își plânge morții și toată lumea încearcă cumva să-i ajute pe cei rămași fără nimic. Sunt oameni care acum stau sub cerul liber. Nu mai au nimic. Noroc că o treime din explozie s-a dus spre apă, că altfel nu mai rămânea nimic aici. Eram niște ruine.”

Apartamentul lui Lubnan Baalbaki

Text preluat de pe g4media.ro.

 

 

 

Nici un comentariu

Scrie un comentariu