Închide

La mulți ani? Care a fost conjunctura istorică ce ar fi îngropat Clujul ca banal sat transilvănean

IstorieTop News by Mihai Prodan - aug. 19, 2015 3 7670

Într-o zi de august, acum multe sute de ani, Clujul a fost declarat oraș liber regal și a început drumul spre orașul pe care-l știm acum, unul dintre cele mai prospere din această zonă a Europei. Dar cum ar fi fost dacă nu-l primea?

Era sfârșitul secolului XIII când orașul Castrum Clus ajungea să fie subordonat Episcopiei Transilvaniei de la Alba Iulia – mai exact în 1270, regim ce a durat aproape jumătate de secol, timp în care localitatea fost considerată, în primul rând juridic, ca fiind un sat – trebuie spus că, în acea perioadă, cea mai prosperă cetate din actualul Ardeal de Nord era … Dăbâca, dar actualdecluj.ro vă va prezenta acest neobișnuit aspect istoric într-un alt articol. (UPDATE – citește aici povestea cetății Dăbâca)

L-am întrebat pe istoricul Tudor Sălăgean, cu un doctorat în istoria medievală a Clujului, cum ar fi arătat acum localitatea dacă nu primea în 1316 privilegiul de oraș liber. „Statutul de oraș liber a fost obținut într-o perioadă istorică complicată”, spune el. „Pentru a răspunde la întrebare, trebuie să ne reamintim că în 1241 tătarii au distrus cele mai importante localități din Transilvania de Nord, care erau Dăbâca și  Clujul. Dăbâca, care nu a mai obținut ulterior privilegii din partea regalității, a ajuns un simplu sat. Clujul, în schimb, datorită aducerii de coloniști germani în anii 1260, urmată de privilegiul regal din 19 august 1316, a ajuns, în timp, cel mai important centru urban din regiune”.

Satul Clus avea să iasă de sub acest statut de sătuc provincial înrobit doar în 19 august 1316 și doar printr-o conjunctură politică: a fost regele Carol Robert de Anjou cel care i-a acordat Clujului statutul de oraș liber regal, dar nu cu totul gratuit: clujenii l-au cerut în schimbul sprijinului pe care urmau să-l acorde regelui în războiul acestuia cu nobilii maghiari din zonă.

Scurtă paranteză:  episcopul Transilvaniei, ce-și avea reședința la Alba Iulia, era Petru Monoszlo, din 1270. După moartea regelui Ștefan al Ungariei a pretins că acesta, în ultimele sale clipe de viață, i-ar fi acordat stăpânire asupra Clujului. Nu există însă niciun fel de documente – și nu existau nici atunci, conform istoricilor – care să fi atestat acest act de donație, dar acesta a fost recunoscut de voievodul Matei Csak și de regele Ladislau Cumanul, în ciuda numeroaselor proteste ale locuitorilor Clujului, localitate ajunsă acum o simplă posesiune episcopală, fără a mai putea pretinde statutul de oraș, rezervat Alba Iuliei, reședința episcopiei.
A fost nevoie de un război civil în Ardeal – nobilimea din Transilvania s-a răsculat împotriva regelui Carol Rober de Anjou și acesta a trebuit să vină în zonă cu armatele sale pentru a face ordine – ca orașului Cluj să-i fie recunoscută independența. Carol Robert avea nevoie de acces în inima Transilvaniei prin drumul de pe Valea Crișului Repede, care ajungea până în Cluj, oraș ce, în acel conflict, a fost transformat de regele Ungariei în cea mai importantă bază de operațiuni a armatelor regale împotriva nobilimii rebele.
Atunci, la cererea conducătorilor orașului, comitele Tark și preotul paroh Benedict, Carol Robert de Anjou a eliberat decretul prin care recunoștea Clujul ca oraș regal „civitas regia”. Era primul oraș de pe actualul teritoriu al României ce primea acest statut.

Prin decretul din 19 august 1316 Carol Robert de Anjou a acordat mai multe drepturi cetății, între care cel de a-și alege liber judele – echivalentul primarului – dar și propriul preot paroh, conducător religios ce era, în acele vremuri, unul dintre cei mai influenți din cetate. Locuitorilor li se garantează dreptul de proprietate asupra pământurilor din vecinătatea orașului, scutiri de vamă pentru coloniștii sași, scutiri de taxe comerciale și așa mai departe. Ca urmare a acestor facilități fiscale negustorii cetății își extind comerțul până la Viena, Turcia, Polonia ori Veneția. În plus față de acest privilegiu, în 1370 orașul primea un drept despre care puțini clujeni știu detalii – cel ca pe teritoriul orașului să se poată stabili orice iobag, dacă acesta avea bani să cumpere o casă și, în prealabil, își achitase orice obligații față de cel pe feuda căruia muncea. Istoricul Lukacs Joszef explică de ce acest drept a schimbat lucrurile în oraș: „în 1370 Clujul a primit un privilegiu mai special despre care noi nu prea vorbim; în 1370 a primit dreptul să primească acei iobagi care vor să se mute pe teritoriul orașului. Nu chiar în oraș, ci pe teritoriul său. Acesta a fost principalul atu al CLujului. De ce? Din acel moment putem spune că orașul Cluj a devenit un oraș primitor. Gândiți-vă, din acel an, 1370, pe teritoriul orașului putea să se stabilească orice persoană venită din Transilvania. E dovada faptului că era un oraș primitor, o comunitate primitoare. În opiniea mea, dacă orașul u avea acest privilegiu, acum era un sătuc primitiv din câmpia Transilvaniei”.

Într-un articol publicat în revista Uniunii Scriitorilor Apostrof, Lukacs detalia: ” Clujul a fost întotdeauna un oraş primitor. Întotdeauna însemnând de fapt cam 2000 de ani, de când ştim că s-a format prima urbe pe acest loc. Caracterizarea de oraş primitor nu este doar o afirmaţie gratuită. Ca istoric mi-am pus problema începuturilor oraşului. De ce comunitatea de aici a reuşit să întemeieze şi să construiască un oraş mare? Ce anume influenţează şi cine hotărăşte care aşezare sau comunitate se va dezvolta şi care va rămâne săracă şi înapoiată? Răspunsurile la aceste întrebări compun o poveste frumoasă, plină de fapte cu tâlc. Este istoria unei comunităţi care la fiecare generaţie a avut parte de conducători normali. Nu trebuie să ne gândim la nişte războinici falnici sau politicieni intriganţi, ci la oameni care au putut să gândească şi să acţioneze şi în interesul comunităţii lor. Punând laolaltă vechile privilegii ale oraşului, putem încerca să reconstituim vechile preocupări şi ţeluri ale părinţilor urbei. Ne putem imagina sălile de consiliu ale oraşului, ale Senatului şi ale centumvirilor, cu pereţii împodobiţi cu maxime şi cugetări de bun-simţ. Aceşti părinţi ai urbei se sfătuiau ce să ceară de la regi şi ce să le ofere în schimb pentru a obţine încă ceva care să le fie de folos; cum să ţină laolaltă comunitatea, cum să se elibereze de sub povara agasantă a mai micilor sau mai marilor autorităţi lumeşti şi bisericeşti, cum să-şi dovedească – cu sânge, sudoare şi aur – loialitatea faţă de regi, mai apoi faţă de principi, singurii lor stăpâni. Ne putem închipui cum au ajuns la ideea – am putea-o numi azi liberală – că pentru dezvoltarea urbei este nevoie de un flux constant de noi locuitori. În 1370 Clujului i-a fost dat privilegiul potrivit căruia acei iobagi care doreau acest lucru şi care îşi achitaseră obligaţiile faţă de seniorii lor puteau primi îngăduinţa să se mute şi să se stabilească pe teritoriul oraşului. A fost un privilegiu care a marcat pentru secole istoria oraşului. Dacă atunci liderii comunităţii ar fi optat pentru alungarea alogenilor, poate că în zilele noastre Clujul ar fi unul dintre satele înecate în praf şi noroi din Câmpia Transilvaniei. De atunci, la fiecare generaţie au existat oameni care au dorit să vină să locuiască în acest oraş. Chiar cu câteva secole în urmă, traiul de aici oferea mai multe posibilităţi decât în alte aşezări: locuri de muncă, şansa la o educaţie mai bună, putinţa de a alege dintre mai multe opţiuni în viaţă. Dar urbea oferea şi cultură. Clujul, cu o populaţie eterogenă, cu un pronunţat specific multietnic, cu orientarea sa economică mai legată de Occident, s-a oferit drept un cămin atrăgător şi pentru multe familii din centrul continentului. Prezenţa ocazională a curţii regale, mai apoi a curţii princiare, contactele mai frecvente cu lumea occidentală, cele peste 200 de zile de târg în fiecare an au făcut ca ritmul vieţii în Cluj să pară mai accelerat, burghezia mai plină de vitalitate, viaţa intelectuală mai bogată şi mai liberă. Ideile, noile moduri de exprimare în artă, noile credinţe au ajuns aici mai repede decât în alte localităţi, iar clujenii au adoptat mai repede aceste noutăţi. În Cluj au convieţuit şi încă convieţuiesc mai multe etnii, culturi şi confesiuni. Se poate aminti printre caracteristicile particulare ale oraşului faptul că este reşedinţa a cinci ierarhi creştini: a mitropolitului ortodox, a arhiepiscopului greco-catolic, a episcopului reformat, a episcopului luteran şi a singurului episcop unitarian din lume.”

 

Citește și:

Poveștile Clujului: dezbatere la 699 de ani de când Clujul e oraș

3 comentarii

author photo two

Mihai Prodan

Ziarist din 2001. Licențiat în jurnalism din 2004, master în comunicare din 2006. Specializări la Reuters în Londra și Institutul Internațional pentru Jurnalism în Berlin.

Articole similare