Istoricul Ioan Aurel Pop: ce înseamnă să fii român

Rectorul celei mai mari universități din țară și nou președinte al Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop explică azi care e diferența dintre termenii „valah” și „român” și de ce geneza acestor termeni se pierde în negura istoriei.

Ioan Aurel Pop a descris azi la deschiderea unei școli de vară pe tema istoriei trecutul românilor, în special termenii folosiți ca să descrie Țara Românească. „Acum, în anul Centenarului, se pun parcă mai multe întrebări despre trecutul românilor decât altădată. Răspunsurile sunt și ele multe, unele în cunoștință de cauză, altele aproximări, ipoteze sau erori. Mai ales de când a apărut sigla Centenarului sub forma „100 – România”, în loc de „100 – Marea Unire”, mulți cred ori insinuează că România sau Țara Românească ar avea o vechime de doar un secol, în vreme ce unii vecini ai noștri ar fi aici de peste un mileniu. De aceea, vechimea numelui de Țara Românească și a realității din care acesta a izvorât merită o atenție specială”, spune el. Astfel, Pop spune că atunci când românii și-au constituit primele comunități politice – țări, ducate sau voievodate ori altele – spre finele mileniului I și la începutul mileniului al II-lea, străinii din jur le-au zis acestora, după cum le ziceau și locuitorilor lor, „Valahii”, „Vlahii”, „Blachii”, „terrae Blachorum”, cu variante. „Sunt multe astfel de formațiuni, deopotrivă la sud și la nord de Dunăre, nuclee de state medievale și apoi, unele, ducate sau principate deplin constituite. De exemplu, cele două voievodate românești, locuite și conduse de români, de la nord de Dunăre se cheamă în multe izvoare Valahia Mare (Țara Românească) și Valahia Mică (Moldova) sau Ungro-Vlahia (Vlahia dinspre Ungaria) și Ruso-Vlahia (Vlahia dinspre Rusia), Valahia de Sus și, respectiv, Valahia de Jos (după locul așezării lor pe Dunăre)”, exemplifică Pop și adaugă: „Ștefan cel Mare însuși, principele Moldovei, vorbește într-o scrisoare către senatul Veneției despre două Valahii, prima fiind țara lui, iar cea de-a doua (l’altra Valachia) fiind Țara Românească. Banatul este numit uneori în Evul Mediu Valachia Cisalpina (adică „Țara Românească de dincoace de munți”), iar într-o serie de documente latine, din preajma anului 1500, referitoare la Banat, sunt pomenite judecăți făcute nu după „dreptul românesc” (ius valachicum), ca de obicei, ci după „dreptul Țării Românești” (ius Volachie). Cu alte cuvinte, Banatul, fiind o Țară Românească pentru locuitorii lui, era o Valahie pentru cei dinafara lui, pentru neromâni”.

„Mărturiile în acest sens sunt însă mult mai vechi. „Cântecul Nibelungilor”, elaborat în forma transmisă până azi pe la anii 1200, amintește că nunta lui Attila cu principesa germană Crimhilda (petrecută în secolul al IV-lea d. Hr.) ar fi participat și ducele Ramunc din Țara Valahilor. După cum se vede, în acest text apar cele două nume ale românilor, cel dat de ei înșiși (Ramunc vine, probabil, de la român) și cel dat de străini (valah). Evident, un voievod român nu avea cum să fie prezent la acea nuntă (românii nu erau încă deplin formați ca popor pe la anii 300-400), dar importantă este ideea de vechime a românilor și a țărilor lor, idee vie pe la 1200. Un fragment din „Cronica lui Oguz-han” (din secolul al IX-lea) amintește iarăși despre țara vlahilor: „…Când Kipceak a crescut mare și a devenit voinic, țările rușilor (urus illari), românilor (Ulac ilari), maghiarilor (Motcear) și bașchirilor (Bașaird) i-au devenit dușmane”. Aici e menționat și râul Ulug-Suwi (Apa Valahilor), ce despărțea pe cumani de Țara Valahilor. Deci, înainte de secolul al IX-lea, există o țară a valahilor care a avut puterea să i se opună marelui han Oguz, de vreme ce acesta a pornit cu hoarda sa împotriva ei. De asemenea, din Cronica lui Anonymus reiese că, pe la anul 900, exista țara românului (Blacului) Gelou, în Transilvania”, mai arată istoricul. În consecință, concluzionează el, este logic să se presupună că românii nu le ziceau acestor țări ale lor Vlahii – din moment ce ei nu utilizau denumirea de vlah –, ci în alt fel, cu un termen derivat din rumân/ român. „Nicolae Iorga, printr-o intuiție extraordinară, ivită însă dintr-o cunoaștere profundă, le-a numit, în faza lor timpurie, „Romanii” sau „Romanii populare”. Pentru această idee atât de fecundă, nu existau însă decât câteva mărturii directe, anumite aluzii sau indicii, ceea ce i-a făcut pe mulți istorici să fie sceptici. Un astfel de indiciu este grăitor: atunci când s-a trecut la limba română și s-au tradus texte mai vechi din greacă, latină slavonă etc., termenul echivalent pentru Valahia era invariabil Țara Românească, ceea ce este totuna cu Romania sau Rumânia. Străinii nu puteau însă folosi acest nume când se refereau la vreun stat locuit și condus de români, din mai multe motive. Primul a fost relevat deja: ei aveau pentru români numele de vlahi și era perfect natural să derive din acesta numele țărilor vlahilor. Pe de altă parte, regiunea est-europeană de la sud de Munții Balcani și de la nord de Constantinopol, mărginită la est de Marea Neagră – numită arhaizant și Tracia – apare în Evul Mediu în unele surse, inclusiv cartografice, cu numele de „Romania”, în amintirea Imperiului Roman și a stăpânirii sale de odinioară. De aici sau din numele dat de ei Romei, turcii otomani au dat provinciei pomenite numele de „Rumelia”, folosit până târziu în secolul al XIX-lea. Acest nume de Romania/ Rumelia nu avea un conținut etnic, ci unul politic. El era doar amintirea unui stat și nu exprima existența unui popor. Este de notat, totuși, un fapt tulburător: în această Romanie de la nord de orașul lui Constantin trăiau și mulți vlahi sau români balcanici (aromâni), împinși acolo, se pare (după marea invazie a slavilor), pe când erau doar latinofoni pe cale de a deveni români. Ei îi ziceau, de exemplu, Salonicului Săruna, rotacizând vechiul nume latin de Salona, după rânduiala limbii române”, arată el.

Cât privește limba română, Pop spune că mulți autori din Evul Mediu târziu și din perioada Renașterii leagă nu numai fondul limbii române, ci și denumirea ei folosită de români, adică adjectivele romana sau romanesca ori adverbul rumuneste, de originea romană a românilor. „Pentru acești autori, care știau că limba se chema la ea acasă romana sau romanesca și nu valahă, era clar că și poporul care o folosea avea o denumire similară, derivată din latinescul Romanus. Unii dintre ei spun chiar în chip explicit acest lucru în scrierile lor. Câteva exemple vor fi grăitoare. La 18 februarie 1468, Girardo de Colli, reprezentantul ducelui Milanului la Veneția, scria în contextul explicării genezei bătăliei de la Baia (petrecută în decembrie 1467): „<Secuii>, văzându-se învinși, cerură ajutor vecinilor lor numiți valahi, care în vechime fură romani și care păstrează limba lor latină și romană până în acest timp și sunt oameni valoroși călare…”. Astfel, diplomatul milanez îi numește pe români vechi romani, iar limba lor apare ca fiind „latină și/sau romană” (așa cum o numeau ei înșiși). Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, „atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă știu să vorbească romana” și nu valaha. Cu alte cuvinte, românii își numeau limba lor „română”, formă care nu putea fi redată în latină (unde nu există vocala „â”) decât prin romana. Tranquillus Andronicus, dalmat din Trau (care i-a cunoscut în mod nemijlocit pe românii din Transilvania, Moldova și Țara Românească), îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie „s-au contopit într-un singur trup”, că sunt numiți de alții valahi de la numele generalului Flaccus (cum scriseseră, în chip imaginar, Enea Silvio Piccolomini și alți contemporani ai săi ), dar că ei „și acum își zic romani, însă nu au nimic roman în afară de limbă și chiar aceasta este grav stricată și este amestecată cu multe graiuri barbare”. Vorbind despre românii din Țara Românească, padovanul Francesco della Valle (aflat în serviciul aventurierului Aloisio Gritti) – cunoscător direct al realităților de la nord de Dunăre prin anii 1532-1534 – scria: „Limba lor <a românilor> este puțin deosebită de limba noastră italiană; ei își zic în limba lor romani , spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se așeza în această țară; și când vreunul întreabă dacă știe careva să vorbească limba lor valahă, ei spun în felul acesta: știi românește? , adică știi să vorbești româna? , din cauză că limba lor s-a stricat”. Umanistul croato-ungar Antonius Verancius (Verancsics) evoca și el, în jur de 1550, faptul că valahii își trag originea din romani, că au în limba lor „nenumărate cuvinte… la fel și cu același înțeles ca în limba latină și în dialectele italienilor” și că atunci „când ei întreabă pe cineva dacă știe să vorbească în limba valahă spun: «Oare știi românește? », sau <când întreabă> dacă este valah, îl întreabă: «dacă este român» ”. La fel, în 1584, se tipărea la Cluj o carte în care două personaje fictive (unul reprezentând, totuși, concepția principelui transilvan, iar celălalt opiniile autorului cărții, cancelarul Wolfgang Kowachoczy) discută despre soarta românilor În vreme ce Eubulus (vocea pomenitului cancelar maghiar) îi denigra pe români, Philodacus (vocea principelui Báthory) susține romanitatea românilor (valahilor), dovedită deopotrivă prin limba lor, cât și prin prezența lor din vechime pe aceleași locuri cucerite de romani și integrate în imperiul lor: „Nu este nici cea mai mică îndoială că oamenii romani au locuit odinioară pe aceste locuri. Și oare cine să fie urmașii lor dacă nu românii noștri, care chiar și acum se laudă în chip public că sunt romani?” Același personaj mai adaugă că limba românilor este mai apropiată de limba latină decât italiana. Prin urmare „Iubitorul de daci” (aceasta este traducerea numelui de Philodacus) – ca unul care trăia printre români – face legătura firească între români și Dacia Romană și arată că românii se numeau pe sine romani și-și cunoșteau originea, adevărat motiv de mândrie pentru ei”, arată istoricul.

Nici un comentariu

Actual de Cluj