Din grupul economiştilor care au declarat război imposturii în mediul academic din Romania, tara unde premianţi de Nobel nu au loc în Universităţi. Sebastian Buhai, cercetător român la Stockholm: „Vorbim de o lume paralelă, asta e şocant!”

Au pornit din România şi acum au ajuns nu doar să studieze, ci şi să producă cercetări şi să predea la universităţi de prima ligă: MIT, Stanford, Columbia, Stochkolm University, Paris – Sorbona, NYU, ca să numim doar câteva. Este vorba despre economişti şi cercetători români din diaspora, care, cel puţin o dată pe an, vin în România să îşi prezinte munca, la o conferinţă ajunsă anul acesta la a 4-a ediţie – ERMAS, unde, luna trecută, li s-a alăturat şi laureatul de Nobel Eric Maskin. Întrebaţi la ediţiile precedente despre cum percep acum sistemul românesc, văzut prin prisma experienţei „de afară”, tinerii cercetători români spuneau, aproape invariabil, că aici se încurajează maculatura în cercetare şi publicarea în reviste anonime, în defavoarea cercetării adevărate. O lume paralelă, despre care se ştia. În 2016, concluziile s-au şi pus pe hârtie, când a apărut un studiu al unui grup format din cercetători care participă şi la organizarea ERMAS: „The Rise for Academic Integrity in Romanian (Domestic) Economic Sciences”. Studiul aduceau câteva concluzii izbitoare despre starea cercetării şi a învăţământului economic din România. Şi din toate concluziile, una a şi făcut atunci mare vâlvă, aici, dar şi în afară: criteriile din sistemul românesc pot fi atât de absurde încât premianţi de Nobel nu ar avea loc să predea aici.

La ediţia care a avut loc luna trecută la Cluj, Actualdecluj.ro l-a invitat la o discuţie pe unul dintre autorii studiului şi iniţiator de ERMAS, Sebastian Buhai, de la Stockholm University. Despre cercetare aici şi în afară, despre sistemul „bolnav”, despre mediul academic care dă sute de „economişti” şi un domeniu de care depinde starea economică a unei ţări şi despre lupta abia începută de o mână de oameni.

Studiul

Autorii studiului au analizat criteriile din România şi CV-urile unor laureați ai premiului Nobel pentru Economie, dar și ale câștigătorilor de medalii John Bates Clark și Yrjö Jahnsson. Iar concluziile lor arătau că economişti recompensaţi cu cele mai înalte distincţii mondiale din domeniu nu ar întruni standardele minimale cerute în România pentru a accede la gradul de profesor universitar. În schimb, cei mai mulţi dintre profesorii români nu fac faţă standardelor internaţionale de universităţi de Top 500. Puteţi consulta studiul integral AICI
De altfel, chiar cei din sistem admit că există probleme şi vorbesc despre susţinerea unor „paradigme noi”. Să spunem, de exemplu, că în deschiderea conferinţei ERMAS din 2017, Daniel David, prorector UBB responsabil cu cercetarea, le-a lansat un îndemn economiştilor din diaspora şi celor străini. Din formularea sa ceva mai diplomată transpărea că în lupta paradigmelor, între cea clasică şi inovaţie, în România pare să fi câştigat, deocamdată, cea clasică. Asta înseamnă că nu suntem la nivelul a ceea ce se întâmplă în cercetare în Europa şi în lume. David a amintit chiar că în România laureaţii de Nobel nu pot fi coordonatori de doctorate. “Sunt şi unii care încearcă să vină cu o paradigmă nouă, iar ERMAS e un susţinător pentru o astfel de schimbare. Contăm pe prezenţa voastră”, a transmis Daniel David la deschiderea conferinţelor ERMAS de 2017, în sala plină cu economişti.

Cei nouă economiști, dintre care şi unii din sistemul autohton, care au semnat studiul: Sebastian Buhai (Stockholm University), Andreea Halunga (Bath), Florin Bîlbîie (Sorbona), Virgiliu Midrigan (NYU), Cristian Pop-Elecheș (Columbia), Marcel Voia (Carleton), Zsolt Sándor (Sapientia Miercurea Ciuc), Gheorghe Silaghi și Marius Litan (UBB Cluj-Napoca). De menţionat că Gheorghe Cosmin Silaghi era și membru în Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU).

Actualdecluj.ro: Despre această lume paralelă a cercetării româneşti din economie se vorbea de ceva vreme. Cum v-aţi apucat de acest studiu?

Sebastian Buhai: Aveam discuţii cu colegi de aici, din Economie, colegi care s-au întors din afară, deci au văzut cum se face un doctorat acolo: ce se cere, cât de ridicat e nivelul, cum la finalul unui doctorat trebuie să ai nişte articole publicabile. Când s-au întors aici au văzut că li se cere prostituţie. Ca să ai acces în sistem, asta trebuie să faci. Am zis că trebuie să scriem despre asta

Ce înseamnă prostituţie în cercetare?

Sistemul a creat nişte reguli. Dar, de fapt, e vorba tot de oameni, fiindcă sistemul e alcătuit din oameni. Cei din interiorul sistemului au făcut acele reguli, iar tu dacă vrei să fii parte din sistem trebuie să urmezi regulile respective

Regulile acestea încurajau la…
Proliferarea unor cercetări ce nu au relevanţă. Nu cunoaştem numele revistelor în care se publică articole sau sunt unele care au fost date afară din sistemul internaţional. Sau apar articole în care se fac auto-citări, ceea ce e considerat ne-etic academic: te autocitezi în reviste ca să îţi creşti factorul de impact, dar acesta e crescut artificial. Noi mai făcusem un studiu anterior. În prima lucrare, împreună cu Cristan Litan şi Gheorghe Silaghi, am făcut comparaţia între toţi profesorii plini din România şi participanţii ERMAS. Am arătat că niciunul dintre profesori plini sau conferenţiari din străinătate nu ar putea veni aici. Au fost diverse reacţii, se putea zice că asta e ceva particular: „poate nu sunteţi nici voi aşa buni (despre participanţii români la ERMAS), în fond sunteţi români plecaţi în afară, nu aţi primit încă premii importante”. Deşi câţiva dintre colegi erau deja cunoscuţi la un anumit nivel. Dacă ai dori cumva să te întorci aici nu poţi. Bogdan Gârleanu, profesor plin la Berkeley, una dintre cele mai puternice instituţii din lume, ar putea intra cel mult pe post de conferenţiar. Asta prin prisma criteriilor care se cereau până recent, până la „regimul” Mircea Dumitru, când s-au făcut nişte schimbări. De asta am scris al doilea articol. Lumea care trebuia să se alarmeze după aceste concluzii, nu s-a alarmat la primul articol. Sunt domenii unde lucrurile stau mai bine decât în Economie, dar Economia e un domeniu cu foarte numeroase cadre didactice şi cu cei mai mulţi studenţi. Dacă nu ai un anumit nivel, ce fel de cunoştinţe le inoculezi tinerilor? Cum îi trimiţi pe piaţa muncii? Aşa că pentru a doua lucrare ne-am gândit să îi analizăm pe acei oameni care, fără urmă de îndoială, sunt renumiţi şi să vedem dacă s-ar califica aici. Hai să luăm Nobelişti, premianţi de John Bates Clark și Yrjö Jahnsson! În momentul în care aceşti oameni au devenit profesori la universităţi foarte puternice, de obicei înainte să ia premii, nu s-ar califica la standarde minime în România. Fiind profesori la Harvard, MIT, unii nici când au luat Nobelul nu s-ar califica pentru sistemul românesc. Nu ca să fe profesori, dar nici măcar pentru a candida. Niciunul nu avea cele trei cărţi cerute. Se cereau trei cărţi şi un anumit număr de articole, fără să se spună ce fel de articole. Unul singur – Edmund Phelps se califica. Dar ar fi pierdut competiţia: el avea 3 cărţi, or, cineva din România cu 4 cărţi şi 100 de articole, l-ar fi „bătut”. Aici nu se pune accent pe ce e relevant. Sigur, cărţile sunt relevante, e important să scrii despre munca ta; dar asta mult după ce ai publicat articole care ţi-au construit deja reputaţia. Într-o carte, rezumi munca ce a trecut pe la cei mai buni oameni, aduni cercetări care au fost publicate în cele mai bune jurnale. Nu poţi să îi ceri unui cercetător să vină cu un număr de articole, fără să precizezi de ce nivel trebuie să fie acele articole. În CV-urile profesorilor români, fiindcă aici toată lumea e profesor, veţi vedea 50 articole. Nu se face aşa! Trebuie să spui care sunt 5 reprezentative. Dacă îi cauţi în baza de date în universul celor peste 200 de jurnale reprezentative nu îi găseşti deloc. Vorbim de o lume paralelă, asta e şocant! E un cerc vicios: dacă ai sistemul ăsta, cei care intră, indiferent de ambiţiile lor, trebuie să treacă prin criteriile acestea. Pentru un articol foarte bun trebuie să lucrezi foarte mult. Eu am stat 6 ani pe un studiu ca să public un articol relevant. Lucrezi 6 ani, apoi urmează procesul cu reviziile pe care trebuie să le faci dacă vrei să fii convingător. Maskin, care e nobelist şi e incredibil de prolific şi la scris, are în toată cariera lui 150 de articole! Cum are cineva din România 50? Ce înseamnă acele 50? La Maskin toate înseamnă articole publicate în jurnale puternice.

Care sunt cele mai absurde criterii pe care le avem aici, în România?

A fost acea schimbare, în acel comitet (consiliul CNATDCU, la final de 2016), cu oameni care trebuia să voteze, iar Clujul şi Iaşiul au fost convinşi de lucrarea noastră, pe care am reuşit să o publicăm chiar înainte de acel moment. Opoziţie puternică a fost de la Bucureşti. Din păcate, oameni în poziţii cheie nu au aptitudini, nici atitudine să schimbe ceva. Înţeleg că în Matematică, Informatică, Fizică lucrurile merg mai bine, se mai câştigă premii pe cercetare la nivel internaţional. Au fost de acord să scoată cărţile (obligativitatea celor trei cărţi), dar la celelalte criterii nu s-a schimbat nimic, aşa că acum cărţile pot fi înlocuite cu articole. Unii văd asta ca peun progres, ca un mic pas înainte. Am cerut ca măcar să se pună un scor de impact ajustat – e vorba de a ridica pragul la care te califici, altfel toată lumea va putea să îl treacă. Altă chestie negativă: suntem experţi în absolut orice. Găsisem pentru studiul nostru pe cineva care făcea cercetare în cinci discipline şi preda management şi a primit profesorat sau abilitare în Economie. Eşti lăsat să rămâi acolo şi eşti legitimat ca expert. Am încercat să reducem domeniile acelea, ca în afară. Apoi au venit alegerile, au fost înlocuiţi oamenii, iar acum înţeleg că e neclar dacă se aplică criteriile acelea sau sunt suspendate. Mă întreabă colegii de aici. Nu e clar în România ce se întâmplă, mă întreabă pe mine – nu se ştie dacă comitetul ăsta funcţionează. Dacă eşti în sistemul tău, nu te interesează granturi din afară, la care nu vei accesa niciodată, fiindcă nu ai aptitudinile respective; dar tu împarţi banii aici, aşa că eşti interesat să ţii sistemul aşa cum e. Am zis că va fi o bătălie lungă, sperăm că vor fi şi oameni din interior care vor fi vocali. Sunt foarte bucuros că Daniel David e de partea asta, dar lucrurile acestea se decid la nivel central. O anumită universitate ar putea să îţi impună criterii stricte, dar ar pierde suportul la nivel naţional, sunt unii în consilii ce nu au niciun interes să schimbe nimic

Sunteţi într-o situaţie paradoxală: aveţi nevoie de oameni din sistem care să schimbe reguli ale sistemului cu unele criterii noi, care nu îi avantajează.

Vrem să vedem atitudine pozitivă. Nu să fie daţi oameni afară din universităţi. Nici vorbă! S-ar impune criterii noi şi cei din sistem ar avea un anumit timp să se califice. Dacă eşti profesor şi vorbim de un criteriu minim, vei putea să te califici. Nici măcar nu vorbim de excelenţă, vorbim de decenţă. Doar atât. Dacă nu poţi fi nici măcar decent, într-un anumit interval de timp pe care tu îl decizi… Pot fi 3 ani, 5 ani, de tranziţie. Măcar cei noi care intră, la studii doctorale, să ştie ce îi aştepă dacă vor să rămână în domeniul academic. Nu doar că aceşti oameni sunt în sistem şi îi opresc pe alţii să intre, dar aceşti oameni predau şi sunt conducători de doctorat, deci într-un fel pervertesc toată chestia asta. Dacă cineva care îţi predă sau e conducător de doctorat nu a publicat la o revistă minim remarcată, atunci studenţii vor avea această idee pentru ce înseamnă cercetare. Am recomandat ca profesorii să iasă în afară, să vadă cum funcţionează sistemele din alte părţi. Sunt şi aici, în UBB, oameni care au ieşit. Pentru a se califica şi pentru a progresa în carieră academică, cei de aici trebuie să îndeplinească criterii proaste; aşa că ei nu au timp pentru cercetare adevărată, fiindcă trebuie să facă maculatură. Ăsta e paradoxul cercetării româneşti în Economie şi în alte domenii, din câte înţeleg.

Care sunt efectele pe termen lung ale unui astfel de sistem? În ce măsură studenţi „crescuţi” aici reuşesc să acceadă la universităţi bune din afară? Există totuşi absolvenţi de facultăţi de aici care au ajuns nu doar să studieze, ci chiar să predea la universităţi de renume de afară. Cei despre care ştim sunt puţinele excepţii?

E vorba despre oameni care au terminat universităţi aici. Nu care au făcut doctoratul. Ăştia sunt şi mai puţini. Cei mai mulţi dintre românii care acum predau în afară au făcut liceul aici, în România, au făcut universităţi aici, dar au ieşit la master în afară. Mulţi au avut un „step stone” la CEU (Ungaria) şi de acolo au mers spre Statele Unite, Olanda, Spania. Nu prea ştiu cazuri în care ai terminat aici un doctorat şi reuşeşti în afară; acolo nu te acceptă nici la post-doctorat, dacă nu ai publicat nimic notabil, fiindcă deja ai arătat că nu ai potenţial. Un CV te poate urca, dar te poate şi trage în jos. E un semnal extrem de negativ. Mai ales dacă cei de afară văd în CV-ul tău lucruri pe care lumea nu le citeşte niciodată.

Foto: econ.ubbcluj.ro

Ce face ERMAS, reuniunea economiştilor români din diaspora

De ce e nevoie de conferinţa aceasta în România? Economiştii români din dispora au deja un statut, un CV, nu vă interesează să vă reîntoarceţi definitiv în România, deci care a fost scopul unui astfel de eveniment? Sau a fost o colaborare dorită de cercetărorii de aici?

Eu, din afara României, am luat legătura cu oameni din România sau cu români care s-au întors din afară şi au înţeles cum stau lucrurile, apoi a trebuit să venim să convingem lumea de aici. Inspirat de ce se întâmplă în Grecia, în Germania, am gândit un astfel de proiect şi am contactat oameni de aici pe care mă puteam baza, fiindcă nu poţi face nimic fără oameni din interior. Şi ei se gândeau la o colaborare. O conferinţă ar putea fi una din formele de colaborare – cercetătorii din diaspora vin o dată pe an în România, puteţi vedea ce fac, puteţi să îi invitaţi la universităţi aici, să faceţi colaborări. Parte din ce am scris când am iniţiat conferinţa s-a întâmplat. Există însă în continuare reticenţă. Spun „oricum noi nu putem face chestia asta, noi nu avem nivelul acesta, de ce ne-ar interesa pe noi?” Când eşti în sistem, ce interes ai tu să vină cineva din afară ca să îţi arate că ce faci tu nu e cercetare? Cei de la UBB au fost totuşi entuziasmaţi de această idee, au vrut această conferinţă. Dacă e să se schimbe ceva la nivel de universităţi, aş vedea UBB-ul ca una din universităţile unde s-ar putea face această schimbare. Acum ar putea să se împingă lucrurile înainte, dar sunt şi multe elemente reactive.

În ce măsură au evoluat lucrurile de la prima ediţie la cea de acum (a 4-a), în ceea ce priveşte interesul celor de aici cu lucrări? Câte rămân, câte sunt suficient de bune încât să treacă de filtrul de selecţie?

Numărul de lucrări a crescut în mod absolut de la ediţie la ediţie, numărul de lucrări trimise de români a crescut. Au înţeles că e mai greu să intri, dar şi dacă lucrarea e respinsă, cercetătorii sunt invitaţi să vină să înţeleagă ce înseamnă o astfel de prezentare. Sunt unii care, deşi li s-a respins lucrarea, au venit la conferinţă, au mai încercat, li s-a respins lucrearea, au încercat din nou şi au fost acceptaţi. Văd că există oameni tineri care sunt motivaţi să facă cercetare, chiar dacă opinia e că nu pot schimba nimic. Vor ca, măcar pentru ei, să facă cercetare.

De ce ar fi cei de aici interesaţi să facă cercetare la un anumit nivel, dacă ei, pentru a accede în sistemul din România, trebuie să îndeplinească alte criterii? Îi motivează că vor acces în afară?

Dacă tu chiar crezi că te poţi numi cercetător fără să faci cercetare adevărată… e o problemă de principiu. Dacă nu am publicat niciodată nicăieri, în nicio publicaţie relevantă… judecaţi-vă voi singuri! Ai doar un cumul de titluri, dacă nu ai CV-ul serios din spate. E vorba de încercarea de a avea cercetare relevantă. Dacă vrei să fii în fluxul internaţional, ceea ce faci tu nu poate fi o cercetare locală. Înseamnă să informezi lumea asupra unor probleme noi, să dovedeşti că treci de o verificare profesionistă, academică a colegilor din breasla ta. Foare mult ţine de motivaţia intrinsecă, e un lucru pozitiv care se întâmplă cu ERMAS că sunt mai mulţi cei care încearcă, doctoranzi din ţară, din Iaşi. În 2017, am avut în jur de 70 de lucrări şi am depăşit 160 de participanţi înscrişi, în condiţiile în care anul trecut am avut în jur de 100. Sunt tot mai mulţi cei care vin, şi români din străinătate sunt mai mulţi; a crescut numărul celor din baza de date: am început cu 70-80, acum avem peste 250 de economişti români din afară. E un interes în creştere din partea diasporei, dar şi a celor de aici. De la ASE avem destul de puţine lucrări înscrise, deşi e cea mai mare universitate din ţară pe Economie. Vin oameni şi la cursuri. Cineva din afară vine şi face un curs intensiv – la cursul meu am avut 35 de oameni înscrişi, inclusiv profesori, din multe oraşe, chiar şi de la Consiliul Concurenţei a venit cineva; lucrează cu date reale, chiar m-am bucurat. Vrem să colaborăm cu instituţii de analiză a politicilor publice.

Prezentaţi aici studii şi concluzii. Dar ce se întâmplă mai departe cu aceste date? De ce e relevantă conferinţa pentru Cluj, pentru România, în afara celor implicaţi în cercetare, în afara celor care prezintă? Există contact cu instituţii? Vorbeaţi de Consiliul Concurenţei, de pildă

Conferinţa este şi are intenţia să rămână conferinţă academică şi ştiinţifică. Sigur, toate aceste lucruri au aplicaţii în viaţa reală, economia se ocupă de lucruri care ne privesc pe toţi, mai ales pe cei care fac sau evaluează politici publice. Nu zic că toată lumea care trece pe stradă pe lângă FSEGA trebuie să vină aici, dar cei ce au tangenţă ar fi bine să vină ca să vadă ce se întâmplă în domeniu. Ceea ce se întâmplă aici sunt rezultate noi, sunt lucruri în progres, care se pot comenta. E vorba de interacţiune ştiinţifică şi apoi şi despre răspândirea acestor date în mediul academic, te informezi despre ceva ce predai studenţilor. Dar e o direcţie interesantă pentru oameni de la BNR, Consiliul Concurenţei, Consiliul Fiscal. Avem şi dezbateri propuse de sponsori, dar vom face subiectele mai precise. Noi facem cercetare academică, în mare măsură, dar unii fac şi cercetare aplicată şi consultanţă. Încercăm să îi ajutăm pe cei din mediul economic din România să se ajute să progreseze, dar Economia e direct relevantă pentru mediul corporate şi pentru mediul politicilor publice.

Urmăriţi ce se întâmplă în România pe plan economic?

Încerc să citesc despre România, toţi avem legături cu România, avem familii aici, ne-am petrecut o bună parte din viaţă aici. Există interes. Când a fost lumea contactată pentru comitetul ştiinţific al ERMAS nu a zis nimeni „nu”. Asta deşi în universităţile din afară sunt cerinţe extraordinare, lumea nu pea are timp de altceva. De citit ştiri citim toţi, dar încercăm să aflăm şi perspectiva din interior. Urmărim ceea ce se întâmplă.

Şi care sunt observaţiile? Cum a evoluat România în aceşti ani?

Sunt nişte dezvoltări, este foarte clar că suntem pe o traiectorie ascendentă, dar parte din ea e mecanică, e din inerţie – urcăm fiindcă eram atât de jos. Vedem creştere economică, dar ea nu se justifică sistematic. Vedeţi ce se întâmplă şi acum, sunt nişte reguli în fiscalitate care se tot schimbă, e paradoxal ce se întâmplă.

Se întâmplă aşa ceva în afară? Modificări de legislaţie la nivelul celor din România?

În ţările pe care le ştiu eu nu. Nu am pretenţia de a cunoaşte toate sistemele, dar ştiu ce se întâmplă în UE, în SUA parţial. Aici, în România, se pare că aceste decizii se iau în ideea de a face ceva diferit de ce a fost până acum, fără să justifici absolut nimic; niciodată nu am văzut un program scris. Ar fi Consiliul fiscal, dar mai e de lucru şi aici. În afară există instituţii care sunt formate din economişti cu doctorate la cele mai bune universităţi, care fac cercetare activă şi evaluare de politci publice. Ei evaluează politicile publice ale partidelor şi informează lumea despre ce e evorba, îi informează pe cei din partide, pot să spună: „asta e o prostie enormă, asta nu se poate face etc”. Aici nu există o aşa entitate, o instituţie care să evalueze; orice schimbare implementată trebuie bazată pe cercetare, trebuie să fie justificată. Ce înseamnă „impact negativ”, „impact pozitiv”? Toate acestea trebuie să aibă în spate calcule, există o marjă de eroare, dar se spune şi marja de eroare. Nu avem specialiştii care să facă asta. Degeaba avem oameni pe statistică, trebuie să ai oameni care lucrează, care interpretează date, care pot interpreta politici publice, ai nevoie de economişti care au trecut prin structuri, care au arătat că au publicat ceva şi că au înţeles cercetarea. Nu avem aşa ceva. BNR ar putea face ce a făcut banca centrală a Spaniei, a Italiei care au creat institute la nivel de Harvard, MIT, Chicago, care se ocupă de cercetare, au fost exemple şi pentru universităţi. Principiul e de a avea un grup de oameni dedicaţi acestei noi misiuni – la orice moment ai acei 10 oameni de la universităţi puternice din afară, ei stau câteva luni aici – eu am stat la Roma 3 luni, invitat de ei. Asta ar fi şi o modalitate de a atrage pe termen puţin mai lung oameni din afară, nu doar pentru câteva zile. Se pot face multe, noi am sperat să se întâmple mai repede.

Ce nu s-a întâmplat încă din ceea ce v-aţi propus, cu ce sunteţi departe de obiective?

Mă aşteptam să văd colaborări efective, invitaţii de profesori din strănătate, colaborare pentru seminarii. Să foloseşti această reţea care s-a creat. Dacă o universitate are nevoie de un profesor care să predea ceva pe un domeniu foarte specializat, toţi cunoaştem pe cineva, punem în legătură universitatea cu persoana. Ăsta ar fi un exemplu. Instituţiile din România pot să ne contacteze dacă vor cursuri, tot aici la UBB am avut nişte iniţiative, câte ceva… Credeam că până acum trebuia să se întâmple mai mult. Avem însă universităţi interesate să organizeze ERMAS.

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.