De ce e „My Fair Lady” o poveste de actualitate?
Cultură by Actual de Cluj - nov. 02, 2022 0 482
În data de 28 octombrie 2022, timp de trei ore, scena Operei Naționale din Cluj-Napoca a răsunat de veselie, cântec și aplauze. Opereta “My Fair Lady”, adaptată după piesa de teatru Pygmalion din 1913 de George Bernard Shaw, a fost pusă în scenă după regia lui George Zaharescu, cel mai longeviv director al Teatrului Național de Operetă “Ion Dacian”. Regia a fost preluată de Mihaela Sandu.
Prezentat pentru prima oară pe Broadway în 1956, “My Fair Lady” prezintă povestea unei florărese, Eliza Doolittle, și a lui Henry Higgings, profesor de lingvistică și fonetică. Profesorul, împreună cu Colonelul Pickering, pune un pariu pe care îl poate câștiga dacă va reuși să o transforme pe Eliza într-o doamnă cultă, din înalta societate, pe care să o prezinte la Balul Ambasadei. Astfel încep demersurile pentru transformarea Elizei, un proces care prezintă momente delicioase datorită comicului de limbaj și de situație prezent în fiecare minut al piesei.
Încă de la începutul piesei, Eliza Doolittle (interpretată de Iulia Merca) și Henry Higgins (interpretat de Cristian Hodrea) se află la două capete opuse atât din punct de vedere social, cât și relațional. Higgins, un nume cu legături regale, se uită de sus la neînsemnata fată cu un nume sugestiv „Doolittle”.
Henry o vede pe Eliza drept o fată bădărană, care face de rușine limba engleză cu felul ei de a vorbi, iar Eliza îl vede pe Henry drept un om mult prea pretențios, răutăcios și cu o abilitate ciudată de a-și da seama din ce locuri provine orice cetățean englez.
Eliza ajunge să trăiască în casa profesorului, însă șederea ei nu este deloc una confortabilă, fiind nevoită să exerseze pronunțarea vocalelor de dimineața până noaptea târziu. Aceasta aduce și mai multe conflicte copilărești între cele două personaje, amândoi fiind, cum s-ar zice, două capete tari care scot scântei.
Iulia Merca, în rolul Elizei Doolittle
Iulia Merca a oferit personajului Eliza Doolittle un aer copilăros atât de natural, încât era foarte ușor să fii distras de faptul că Eliza era interpretată de un adult. A interpretat cu ușurință un personaj prietenos, foarte ușor de îndrăgit atât de celelalte personaje cât și de public, aceasta chiar interacționând cu publicul, împărtășind cu cei care o priveau diferite emoții pe care personajul Elizei le trăia. Expresiile faciale, mișcările stângace și bădărane pe care aceasta le prezenta în primul act al piesei au creat un contrast puternic în momentul în care aceasta se transformase într-o lady care articula cu eleganță fiecare cuvânt, se mișca cu eleganță și scoase la iveală acea sensibilitate care era la început doar o licărire de lumină ce se ascundea în spatele unei vieți dificile. Un personaj complex, încăpățânat, dar cu o sensibilitate aparte, Iulia Merca a reușit să prezinte cu precizie fiecare culoare a personalității Elizei Doolittle, atât în contrast cu imaginea inițială a personajului, cât și cu personajul principal masculin, Henry Higgins.
Cristian Hodrea, în rolul lui Henry Higgins
Henry Higgins este un om orgolios, puțin cinic, care pare că găsește plăcere în a trata cu superioritate și arognață oamenii din pătura de jos a sociețății. Eliza i se pare o necioplită la început și face pariul cu Pickering în ciuda faptului că e convins înăuntrul său că nu va putea să transforme o simplă florăreasă de pe stradă într-o doamnă stilată. Paleta de culori pe care o folosește Cristian Hodrea schițează portretul unui personaj care încearcă din răsputeri să își ascundă latura senisibilă și afectuoasă în spatele cuvintelor dure și reci pe care i le aruncă Elizei. Un personaj marcat de ideologia care nu lasă bărbații să fie sensibili, care trebuie să fie masculini, duri și impunători. Mereu cu o statură impunătoare, sobră, stând cu o mână în buzunar, în timp ce în cealaltă ține o pipă din care trage din când în când câte un fum, Henry Higgins e genul de personaj care încearcă să se ascundă în spatele unei imagini rigide. Higgins nu își aruncă des privirea spre public, preferă să se uite cu ochi triști și îngândurați undeva în depărtare. Încearcă să țină la depărtare pe oricine de teamă ca această mască să nu îi fie distrusă și să îi arate adevăratele culori. Cu scuza de a oferi altora învățăminte, încearcă să se convingă că e mult mai bine să fie un „celibatar convins”, că o căsătorie nu îi va aduce nimic bun, însă toate aceste ziduri cad în momentul în care Eliza decide să plece din casa lui. Ambii actori reușesc să atragă publicul în povestea lor complicată de dragoste, poveste care începe cu doi poli care se resping și totuși care, în ciuda faptului că se resping în continuu, sunt atrași tot mai mult unul de celălalt. De la depărtare, pare că cele două personaje nu au chimie între ele, ba chiar dacă nu citești printre rânduri și în privirile celor doi actori, ai fi înclinat să îți dorești să nu aibă a face unul cu celălalt. Însă toate acestea sunt rezultatul fricii, îndoielii și încăpățânării celor două personaje.
Decorul scenei și ambianța creată de orchestra dirijată de Adrian Morar te fac să te simți ca și cum te-ai plimba pe străzile londoneze printre domni și doamne din înalta societate. La fel ca și acum, în zilele noastre, oamenii de rând erau și ei prezenți pe străzi, iar povestea lor și a Elizei primește cu brațele deschise pe oricine vrea să afle mai multe. Costumele și culorile folosite realizează un contrast între cele două societăți care se întâlnesc pe parcursul acestei piese: burghezii și oamenii de rând. Cei bogați apar mereu în cele mai elegante haine, doamnele având rochii lungi, pălării mari, mănuși până la cot și o umbrelă din dantelă. Domnii, mereu la frac și joben, au o statură sobră. Se poate observa un alt contrast realizat cu ajutorul luminilor care face distincția dintre ceea ce se întâmplă pe străzile Londrei, acolo unde oamenii de rând se întâlnesc, și locurile populate de oamenii de seamă, din înalta societate. Străzile Londrei sunt slab luminate, iar casele bogaților sau locurile în care îi găsești sunt mai luminoase, dând impresia de lux.
Machiajul personajelor este, de asemenea, folosit pentru a face distincție între cei care provin din înalta societate și cei care sunt oameni simpli, ori oameni ai străzii. Oamenii din pătura de jos a societății au un machiaj mult mai excesiv, mulți dintre ei având nasul și obrajii roșii (tatăl Elizei și prietenii lui de pahar), ori fața plină de funingine, posibil de la focul la care se încălzesc în fiecare seară pe stradă.
„Nebunia” coregrafică a baletului, împreună cu muzica veselă, au făcut imposibil să nu zâmbești pe tot parcursul piesei, ba chiar să aplauzi pe ritmul muzicii și chiar să miști puțin din picior, privind veselia și energia dansatorilor.
Întregul decor, muzica și actorii au reușit ca în acele trei ore să transforme scena într-o lume nouă în care spectatorii, indiferent de vârstă, au putut lua parte la întreaga poveste, la veselia și tristețea personajelor.
De ce e „My Fair Lady” o poveste de actualitate? Chiar dacă întreaga poveste se petrece în Londra anilor 1900, am putea crede că societatea de atunci e mult mai diferită față de cea actuală, însă dacă ne uităm mai atent, nu s-au schimbat foarte multe. Sexismul și misoginismul sunt încă două probleme majore ale societății din zilele noastre, la fel și inegalitatea dintre clasele sociale.
Higgins are foarte multe replici în care folosește jigniri și ofense care sunt șocante și deranjante pentru public, dar care însă se întâmplă să fie amuzante. Așadar, această piesă pune o întrebare foarte importantă: în cazul ofenselor care au un iz comic, atunci când râdem ar trebui să ne simțim vinovați? Sau ar trebui să ne căutăm scuze?
„My Fair Lady” este un spectacol fascinant, plin de muzică, de decoruri care îți fură privirea, însă reușește cu succes să mențină echilibrul între ce e ficțiune și ce e real. Higgins este un personaj controversat, care folosește violența verbală de fiecare dată când se întâmplă să aibă o nemulțumire cât de mică în ceea ce o privește pe Eliza, asigurându-se mereu că își arată natura dominantă de mascul.
Un alt factor pentru care „My Fair Lady” este importantă este faptul că e un manifest pentru tot ceea ce înseamnă împuternicirea femeilor. Eliza își dă seama în finalul piesei de propria valoare și nu mai acceptă să fie tratată cu aroganță de către Higgins. Reușește să treacă de limitele impuse de situația ei financiară și își regăsește curajul, încrederea si puterea de a sta cu capul sus.
Mai există două alte personaje feminine care susțin personajul principal feminin și nu acceptă remarcile misogine ale lui Higgins.
Aceste două personaje sunt Mrs Pearce și Mrs Higgins, mama lui Henry Higgins. Ambele condamnă atitudinea și limbajul pe care Henry îl folosește cu Eliza, amintindu-i de fiecare dată șefului și fiului lor faptul că o femeie, fie că e luată de pe stradă, nu trebuie tratată ca o zdreanță. Este admirabil felul în care aceste trei femei se susțin una pe cealaltă și privesc dincolo de mediul lor de proveniență.
Având în vedere toate situațiile sociale prezentate de-a lungul celor trei ore, „My Fair Lady” este și va rămâne o piesă actuală, capabilă să își facă mesajul ușor de înțeles pentru toate vârstele.
Text și foto Bianca Chiș
