Închide

Cum am urmărit „Generația Woodstock” în comuna Vlaha

ActualitateFestivalTop News by Catalin Suciu - iun. 05, 2019 0 277

Am fost să văd „Generația Woodstock”, un documentar despre cea mai amplă mișcare socială din America. E și o proiecție unică, fiindcă TIFF a primit acceptul de a difuza documentarul o singură dată. Și-o face în comuna Vlaha, în parcul de sculpturi Arkhai creat de artistul clujean Ernő Bartha.

Îmi rămâne destul de puțin entuziasm după ce mă uit spre cer, iar cerul îmi spune – fiind negru de supărare – să mă duc naibii să mă adopostesc. Nu-i nimic, oricum mă sui pe un autobuz, iar în Vlaha sigur nu plouă. Când ajung la Casa de Cultură a Studenților mă reped spre un autobuz roșu. E gol, iar șoferul îmbrăcat la costum își curăță pantofii, lustruindu-i grațios cu o batistuță.

-Mă scuzați, zic. Când mergeți la Vlaha?

– Io?

– Păi nu era autobuz pentru Vlaha?

-O plecat.

– Nu mai e niciunul?

-Io nu știu, io-s cu altă treabă. Parcă ar mai fi ceva la Casa TIFF în față, poate ai noroc.

Peste drum de Casa Tiff, în parcarea de pe Universității, e un microbuz alb. Deznădăjduit mă duc la șofer și-l întreb dacă merge la Vlaha, iar el îmi răspunde în câteva secunde cu o altă întrebare: „ai vorbit cu Oana?”

Pus în încurcătură, zic un da cu jumătate de gură, dar aleg să rămân în ploaie, lângă microbuz, stânjenit, cumva, de reacția șoferului. Dacă o să vină Oana, care-o fi ea, iar ăsta se plictisește și începe să numere pasagerii? Plouă și mai tare, iar apoi microbuzul mă claxonează:

-Urcă, bă, nu mai sta în ploaie!

Providența lucrează în sfârșit pentru mine. Șirul minunilor continuă în Vlaha, iar când mă dau jos de pe microbuz, un fotograf mă anunță că: „Bă, ce noroc ai, fix acuma s-o oprit ploaia.”

Sunt sute de tineri veniți și stau cocoțați pe unde pot, pe iarbă, pe scaune sau pe pietre. Înainte de toate îmi atrage atenția o rulotă unde se fac plăcinte pe vatră. Miresmele vetrei îmi provoacă un suspin, dar când văd o coadă de zeci de persoane reușesc oarecum să mă stăpânesc. „Lasă că îți iei când începe filmul, atunci nu mai e nimeni”, îmi zic.  În rulota cu plăcinte îs cinci oameni, patru mătuși și un nene care fac plăcinte. Începe filmul, dar rândul mă prinde iar.
Prima tipă din rând comandă 8 plăcinte cu brânză și mărar. Stăm. Urmează altul ce ia 10 plăcinte. În spatele meu aud ceva bolboroseli. În fine, vine un băiat, următorul din rând, și comandă alte 9 plăcinte.

Cineva din spatele meu: 

– Da să-mi bag p*** în plăcintele voastre. Cum plm să iei 9 plăcinte?
Însoțitorul său: „Noa, dă-le pace, chill, că-i Woodstock. Hai să mergem că mai am niște bakerolls. 

Cei doi chiar pleacă, cu toate că mai aveau de așteptat vreo 2 minute. Berea a curs în Vlaha cu o viteză amețitoare, iar la bar am mai găsit doar niște vin de bidon, de toate culorile. Pe proiectorul instalat în mijlocul parcului rulează de o vreme Woodstock. E Richie Havens care inventează atunci, pe 16 august 1969, vinerea, piesa Freedom. Din cauza prostei organizări, trupele care ar fi trebuit să ajungă vinerea la Woodstock n-au putut, drumul fiind blocat pe zeci de kilometri. Așa, Richie a fost rugat să rămână și să facă ce poate el. Și-așa s-a născut Freedom.

E o libertate desăvârșită. Doi tineri se sărută pasional la o masă, în picioare, reproducând anumite scene din filmul document. La Vlaha sunt și bărbați cu bebeluși, pe care-i plimbă de colo-colo sperând ca micile bestii să fie pătrunse de atmosfera împăciuitoare atemporală din Woodstock.  „- Ferească Dumezeu de părintele care nu ascultă de copil”, îi spune o doamnă unuia care se plimbă de jumătate de oră cu căruciorul în jurul terasei de unde se comandă felurite lucruri.  Bărbatul zâmbește amar – aproape stupefiat- , dând impresia că e deranjat de faptul că munca sa asiduuă e luată oarecum în derâdere.
La Woodstock, Joen Baez, gravidă în luna a șasea, închide prima zi cu o reprezentație care va rămâne în istorie.  Mai intră pe scenă, printre alții, Janis Joplin, Carlos Santana, Joe Cocker, The Who, iar în ultima zi Jimmy Hendrix interpretează la chitară imnul Statelor Unite ale Americii, o filmare document, care a rămas în istorie.

Lumea aplaudă la Vlaha, dar plouă din nou. Doi tineri stau de vorbă: „Să transmită cineva la etajele superioare că-i TIFF, nu Electric Castle. Tiff, mă! ”

 

 

  • author photo two

    Catalin Suciu

    Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.

    Nici un comentariu

    Scrie un comentariu