Credeai că știi ce e portul popular românesc? „Costumul popular nu mai există, nu e viu” – sau cum a murit ia românească înainte să fie populară

Credeai că știi ce e portul popular românesc, și poate porți cu mândrie ia românească de Sânziene, zi declarată „zi a iei”? Ai crezut greșit. De fapt, portul românesc nu există. Iar cel tradițional nu mai există demult.

Ioan Augustin Goia e specialist cercetător la Muzeul Etnografic din Cluj și știe parcursul portului tradițional românesc, probabil, și în somn. Cel puțin aceasta reiese din pasiunea cu care descâlcește acest parcurs, istoria sa și modul de confecționare. De aceea, poate, e surprinzătoare și afirmația sa – portul românesc e altceva decât se crede, iar cel tradițional, care e altceva decât cel autentic, e dispărut de decenii..

Goia spune că în istoria portului tradițional există trei etape: mai întâi e începutul secolului al XIX-lea, perioadă în care elita politică și culturală se ocupa prea puțin de costumul țărănesc dar sunt consemnate remarci laudative ale călătorii străini care traversau țara. A doua etapă e un „entuziasm absolut necritic” în secolul XIX în legătură cu portul țărănesc – „etapa romantică a naționalităților, când țărănimea fiind socotită exponentul principal al națiunii și costumul e identificat cu spiritul creator al nației, al etniei”, tendință intensificată în rândul intelectualității la începutul secolului XX, speculată și politic, de exemplu două regine de origine străină se afișează în costume românești pentru a-și marca apartenența la această nație . Urmează etapa interbelică, finală, când intră în scenă specialiștii, care atrag atenția că acest costum țărănesc nu e unitar, nu e monobloc. Există costume zonale, personalități zonale, ba atrag atenția asupra influențelor altor etnii, a orașului, a contactelor culturale mai vechi, „intrăm oarecum în etapa lucidă a studierii portului popular”, după cum spune el.

Ulterior acestor trei etape urmează alte două, mai aproape de timpurile noastre: mai întâi în comunism, o dată cu mișcarea Cântarea României, ce urmărea între altele și promovarea costumului popular. „Această mișcare, acolo unde a avut sprijinul specialiștilor, a dat rezultate notabile. Dar din păcate în foarte multe puncte din țară acele centre de îndrumare a creației populare, unități politice, nu culturale, nu luau în considerare indicațiile specialiștilor. În acest moment aș remarca un element interesant: la un moment dat s-a lansat ideea ca participanții să fie cu costume luate din ladă. A fost un moment care putea fi foarte bine exploatat. Din păcate și aici a lipsit îndrumarea, pentru că se lua din ladă ce era mai colorat, deci ce era mai recent și bine păstrat, și portul nu se sincroniza. Se lua o cămașă de la 1960, cu zadii de la 1890 găsite prin pod, și se făcea un amestec, care era un fals evident. Specialiștii nu au putut stopa această tendință și la televiziune, din păcate, alde Marioara Murărescu a promovat în continuare faptul de a face concesii și am ajuns într-o fundătură din punctul acesta de vedere”.

În fine, în perioada actuală, spre comparație cu perioada comunistă, inițiativa aparține grupurilor de entuziaști. „Statul și-a luat mâna de pe această problematică, a devenit particulară, depinde de inițiative de grupuri de pasionați sau colecționari, dar niciodată nu a existat, cred eu, atât de mulți oameni care au totuși posibilități financiare și au posibilitatea de a se grupa în jurul unei idei. Sunt mobili, sunt tineri, au legături cu străinătatea, unii câștigă foarte bine. Deci s-ar putea realiza această conectare a specialiștilor cu cei pasionați”, spune el.

Cel mai elocvent exemplu pentru perioada actuală a modului în care românii se raportează la portul tradițional e Ziua Universală a Iei, ajunsă acum la a doua ediție și instituită anul trecut de Sânziene, în 24 iunie, la inițiativa unei comunități online de entuziaști, „La blouse Roumaine”. Ia mai e denumită, în funcție de zonă, cămeșe, spăcel sau ciupag.

Dar destul cu istoria portului popular: problema acestuia cea mai mare nu sunt abordările istorice, ci transformarea sa, uneori bruscă, pe parcursul unei singure generații. Goia explică: „suntem în situația în care costumul nu mai există, nu mai e viu. Trebuie să alegem: dacă vrem să -l cultivăm în continuare, ce alegem? Se consideră că dacă iei o piesă din ladă, ea este autentică, deci tradițională. O mare greșeală. Nu tot ce e autentic e tradițional. Tradiția înseamnă transmitere, într-un cod. În momentul care într-o singură generație schimbi structura și apoi o schimbi din nou, nu mai ai costum tradițional. În Transilvania momentul acela e după primul război mondial. Costumul cu două zadii, catrințele dreptunghiulare sunt specifice Transilvaniei de Nord. Dar la începutul secolului XX catrința din față e înlocuită cu șortul de oraș, inclusiv termenul o arată, idealul de reprezentare începe să nu mia existe în interiorul comunității țărănești ci în exterior, orașul fiind considerat o instanță superioară cultural. Apoi, treptat-treptat exigențele comunității se slăbesc, se divizează în bogați și săraci, încet ajungem ca în cursul unei singure generații să se stingă portul. Acum nu mai avem port tradițional: după zadia din față e părăsită cea din spate, zadia nevestească, folosită și în practici de protejare a maternității, magice. Atunci dispar și celelalte, poalele albe, apare rochia de oraș. Ce rezistă e doar cămașa, dar și aceasta deja începe să se transforme. Cea bărbătească mult mai repede, sub influența modelor militare și orășenești, cea femeiască mai târziu dar la fel”.

O altă problemă este, în opinia cercetătorului, faptul că se vorbește despre un port tradițional românesc, or etnologic porturile tradiționale sunt zonale. „Nu există cămașă românească, ci de exemplu există cămașă de Argeș, de Muscel, de mocănime a Apusenilor, de Lăpuș și așa mai departe. În perioada interbelică, comitetele de doamne din Transilvania au încercat să răspândească peste tot costumul de mărginime (Mărginimea Sibiului-n.red.), spunând că acela e cel românesc, și restul sunt influențate de străini și deci nu sunt românești. În Sălaj de exemplu, dacă scoteau din ladă acum 20 de ani două catrințe, se spunea că sunt românești. Și-ți arăta zadiile roșii. Dar spuneau că sunt românești în sensul că au venit o dată cu unirea cu România, după 1918. Deci confuzia aceasta se păstrează”.

Ba mai rău: porturile considerate populare din zilele noastre conțin doar influențele porturilor tradiționale, care au dispărut de cel puțin două generații. „Am constatat că în Munții Apuseni nu mai există port tradițional încă de la 1900. Deci la 1900 în cea mai săracă regiune din țară s-a trecut cel mai repede la costumul din materiale de oraș, pentru că moții care duceau ciubere până în Dobrogea puteau lua brod ieftin peste tot. Acasă nu aveau loc suficient să cultive cânepă, deci condițiile extrem de vitrege i-au făcut să ardă extrem de repede etapele. Dacă faci o reconstituire trebuie să pornești de la material. Dar nu-l găsești pe cel original.
Va trebui să găsești un fir de bumbac care să dea aceeași textură ca modelele să iasă de aceeași mărime, altfel schimbi echilibrul ornamental al piesei. Multe femei nu știau toarce lâna. Nu știau să scoată părul, firul acela lung, aspru”.

Un exemplu elocvent a fost descoperit în zona satului Gârda de Sus, din Alba, într-un proiect de reconstituire a portului tradițional din zonă de la sfârșitul secolului XIX.
Costumul tradițional femeiesc include o cămașă cu ciupag și zadii roșii, cu trup, iar cel bărbătesc – cioareci de pănură, cămașă cu barbi și pieptar înfundat. În perioada interbelică, însă, acest port a fost înlocuit de așa-zisul costum național, care se remarcă de exemplu prin zadiile negre – în cazul portului feminin.
În fotografie pot fi văzute diferențele: în centru poate fi admirat portul tradițional, vechi, iar la margini – cel ce a ajuns să-l substituie.

Mihai Prodan

Ziarist din 2001. Licențiat în jurnalism din 2004, master în comunicare din 2006. Specializări la Reuters în Londra și Institutul Internațional pentru Jurnalism în Berlin.