Când Arta (nu) întâlnește milioanele

Când o invitație ți se aduce până la ușa apartamentului de către un curier care poartă cască de motocicletă/scuter, e destul de clar că evenimentul din plic merită atenție.

Pentru cei care poate au auzit mai mult de Adrian Ghenie în ultima perioadă, Nicolae Maniu este, se scrie, unul dintre cei mai bine cotați pictori români contemporani. Iar expoziția de la Cluj a fost posibilă nu fiindcă ar fi orașul vreun hub artistic ori fiindcă ar avea o efervescentă piață de artă, ci fiindcă evenimentul a fost pregătit de două familii de milionari cu afaceri în energie. Și fiindcă pictorul a plecat de aici.

Cu statutul fragil, între planuri de reabilitare și procese de retrocedare, casa muzeului, Palatul Banffy, e deocamdată gazdă. Parchetul scârțâie nesigur, încăperile nu fac câtuși de puțin față mulțimii de invitați de pe lista Jubileului de vineri seara, nu găsești nicăieri un locșor în care să scapi de înghesuială și să respiri în voie, iar când se ajunge la partea cu vorbe a evenimentului (prezentări și discursuri) sistemul de sonorizare cedează periodic și constați că microfonul e degeaba. Nu vin hoarde de iubitori de artă să calce muzeele, dar e destul de clar în acest context că dacă cumva, printr-o minune (ori o succesiune de minuni), s-ar întâmpla așa ceva, infrastructua nu e pregătită câtuși de puțin să îi primească. O pălărie sofisticată a cuiva ce pare să aibă nostalgii după o british royal wedding nu trece neobservată, apare câte o buclă care saltă perfect, o batistă de buzunar lângă rever, o pereche de tocuri greu de stăpânit, o ținută de eveniment de duminică, un costum burgunde. Un personaj consultă expert catalogul și emite o frază care nu spune nimic, se împart zâmbete condescendente, politicoase sau prietenoase și toată lumea se salută cu toată lumea. Clujul nu e mare până la urmă, iar mulți dintre invitați sunt prieteni ai organizatorilor-milionari, deci unele cercuri se intersectează, aproape ca într-un logo de Olimpiadă. Sunt mulți milionari vineri seară la Muzeul de Artă. Mulți dintre ei colecționează tablouri, din câte se zice. Se pare că după un anumit număr de milioane, un om de afaceri cu statut respectabil devine colecționar. Nu știu cât din acestă activitate e investiție, cât e muncă la construiea unui statut și cât interes real ori dragoste de artă (cred că până la urmă tot milionarii se pricep mai bine la procente), dar pot să zic că mi-a plăcut tare mult o exprimare de demult a unui membru de Top 300. Cândva, acum ceva ani, la un eveniment art-related, un milionar din oraș mi-a zis-o ca răspuns la o remarcă probabil destul de puerilă de-a mea (eram tare mică acum câțiva ani:P). Nu îmi amintesc ce am zis eu, deci probabil nu am zis ceva memorabil 😀 Nu știu dacă a fost doar falsă modestie, dar omul a spus pur și simplu natural și lipsit de emfază, fără să invoce vreun arbore genealogic cu rădăcini aristocrate sau păreri experte moștenite din moși-strămoși: “Suntem colecționari de primă generație”.

Muzeul de Artă, aprilie 2014, vernisaj Nicolae Maniu.

Un cor cântă cu “mulți ani” Jubileul și încep discursurile. Președintele Consiliului Județean Horea Uioreanu pare la un concurs cu “de câte ori poți să spui JUDEȚUL Cluj într-o frază?”, povestește despre liniștea pe care i-o induce în birou un tablou al lui Maniu și îi anunță pictorului viitoarea cetățenie de onoare pe care i-o pregătește instituția. Primarul Emil Boc nu mai trebuie să zică “județul” în discurs, ci să introducă municipiul Cluj-Napoca, doritor de titlu “Capitală Culturală Europeană” pentru 2021. Dacă Uioreanu are pregătit titlul de “cetățean de onoare” al județului Cluj pentru artist, Boc poate mai mult: îi propune funcția simbolică de ambasador al Capitalei Culturale pentru municipiul Cluj-Napoca. Vorbesc mult cei doi, vorbește mult fiecare, trebuie să mai vorbească și vicepreședintele CJ și alți reprezentanți de instituții, așa încât atunci când îi vine rândul pictorului, frazele lui scurte te surprind inevitabil. Am avut dintotdeauna emoții în fața artiștilor. Din respect pentru cei care creează, pentru cei care au un talent, pentru cei capabili să simtă profund și să transmită emoții. Așa că în cazul lor pot înțelege chiar și anumite doze de vanitate, orgoliu sau oarecare aroganță. Dar stau vineri seara, strivită în mulțimea de jubileu, și mă întreb cum și de ce “oamenii de stat” vorbesc atât de mult și pictorul pentru care teoretic ne-am adunat toți aici e atât de simplu. Poate pentru că el are ceva de arătat pe pereți, iar ceilalți… ei bine, ceilalți nu prea au. Nu înțeleg, dar nu înțeleg chiar deloc de unde le vin mândria, mulțumirea de sine și bucuria de a vorbi. Mult. Fiindcă ei în calitate de administratori nu au construit nici măcar infrastructura de expus artă, darmite artă. Singura tentativă care ar merita menționată e, poate, plănuirea Centrului Cultural Transilvania. Dar acesta nu a trecut încă de stadiul de intenție, iar pentru conturarea proiectului am asistat doar la un concurs pseudo-internațional.

“Ce boring”, zice în sfârșit cineva, și replica sinceră e ca o briză în înghesuiala de pedanterie și păreri fals experte.

Și ceea ce se întâmplă aici îmi imprimă o stare de disconfort în raport cu ideea pe care o am despre felul în care ar trebui să arate lumea asta. Poate țintesc prea sus, compar eronat și am o imagine idealizată și fals construită, dar ea (imaginea) are totuși niște surse de inspirație. Nu știu dacă e o perioadă de vârf a pieței de artă sau pur și simplu abia acum am început eu să observ articolele despre zona asta a vieții și a lumii, dar mi se pare că peste tot apar povești despre Christie’s, Sotheby’s, colecționari care licitează zeci de milioane de dolari/euro, curatori, galerii private din Manhattan sau din centrul Parisului, familii de șeici, moguli, industriași și finanțiști europeni care cumpără artă, despre centre culturale și muzee spectaculoase pentru care se organizează concursuri unde se bat arhitecți de Pritzker. E atât de mare, strălucitoare și complexă lumea asta, încât ar fi ridicol să încerci o compariție cu un oraș din provincie din România. Dar nu e mai puțin adevărat că poți face lucruri civilizat, frumos și profesionist oriunde. Iar artiști români care au pătruns în lumea asta mare, strălucitoare și complexă chiar există. Așa că mi se pare că e mare păcat să ai omul și arta și să nu faci ceva foarte bun cu ele. Aici, la Cluj, dacă apare o mică galerie de artă în zona centrală (zonă scumpă și parțial goală) a orașului, e aproape inevitabil ca ea să se închidă într-un anume interval de timp din rațiuni financiare. Așa că e cu atât mai trist să constați că și atunci când pot să se întâmple lucruri nu prea e loc pentru ele. Deci, mai zic o dată: e mare păcat să ai omul și arta și să nu faci ceva bun cu ele.

(Paranteză de explicație, cu Nicolae Maniu, citat de Clujulcultural.ro: “Inclusiv aici, la Muzeul de Artă, am cinci lucrări care stau în depozite şi nu pot fi expuse, pentru că nu e spaţiu. Patru le-am donat eu”. Despre piaţa de artă: „Nu există aşa ceva decît la nivel de Bucureşti şi excepţii la Cluj”).

Nu zic că aș vrea un Guggenheim la Cluj. Bine, aș vrea un Guggenheim la Cluj, dar sunt perfect conștientă de cât de departe e suspendat un astfel de orizont. Mi se pare că ar fi extraordinar să locuiești într-un oraș unde Guggenheim ar vrea un satelit (nu pentru numele ăsta cu multe “g”-uri, ci pentru ce reprezintă o astfel de selecție). Dar adevărul este că nu suntem un oraș de Guggenheim. New York, Bilbao, Abu Dhabi, Helsinki (in the pipeline) sunt toate foarte foarte departe. Dar să construim niște infrastructură civilizată pentru evenimente bune chiar nu se poate? Un palat cu istorie e fără îndoială un spațiu minunat. Dar clădirile, la fel ca noi, trăiesc și îmbătrânesc. Așa că (retrocedate sau nu, aflate în proprietate publică sau privată) trebuie respectate, îngrijinite și restaurate, iar atunci când le oferi funcții noi poate ar trebui să te asiguri că ai și intrumentele necesare pentru a îndeplini noile sarcini. Mă tem numai că Guggenheim-ul e mai aproape (chiar și cel din NY) decât orizontul care să alinieze în România de Nord-Vest un palat restaurat și transformat (adecvat) în clădire de artă și un edificiu nou cu funcțiuni de cultură, la scara locului, realizat după un concurs real și profesionist. Dar niște locuri cu spații și lumini adecvate, niște evenimente ceva mai “fresh”, fără discursuri politice sau altele pedante și încremenite în timp? Se poate? Iar dacă milioanele publice sunt prea puține, iar cele europene prea departe, poate că milioanele ajunse în bugete private sunt la fel de pliabile pe investiții în instituții/infrastructură de artă ca în obiecte de artă. Sau rămâne să așteptăm un șeic de Emirate sau o fundație întemeiată de moguli europeni.

Despre picturile lui Nicolae Maniu nu pot să vă scriu. Trec aici o impresie doar, ca să vă invit să testați efectele artei, dacă aveți prilejul (între 11 aprilie și 25 mai, la Muzeul de Artă). Sunt multe straturi, oglinzi și pachete de deschis în tablourile vii de pe pereți, mi se pare mie, și nu e nimic liniștitor aici (asta dacă aș fi vrut fie și pentru o secundă să îmi însușesc impresiile despre artă ale președintelui CJ); dar mă gândesc că pe principiul „the beauty is in the eye of the beholder” poate era nevoie să am eu o zi liniștită și o stare calmă pentru a simți altfel imaginile

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.