Antreprenorul Sergiu Biriș, fondatorul trilulilu.ro, în spital cu coronavirus. ”Nu vă expuneți inutil, că nu merită “să-l faci și măcar ai scăpat””

Antreprenorul clujean Sergiu Biriș, internat în spital după ce a fost infectat cu forma agresivă a coronavirusului Covid 19, a împărtășit experiența care l-a făcut să sune la 112 într-o duminică  noapte. ”A fost cea mai deșteaptă decizie să sun la 112”, spune el.

Redăm mai jos relatarea sa:

Din păcate am avut parte în ultimele 3 săptămâni de o experiență traumatizantă cu nenorocitul asta de virus, din care două am stat internat la Spitalul Clinic Municipal din Cluj-Napoca. Deși vreau să uit cât mai rapid această experiență … m-am gândit că poate dacă scriu câteva rânduri va va ajută să va faceți și voi o idee despre ce înseamnă acest virus și să va pună puț în lucrurile în perspectiva . Spre deosebire de mulți dintre cunoscuții mei, care au trecut peste Covid ca peste “o răceală mai nasoală ”, din păcate am avut “norocul” să mă infectez cu o varianta agresivă a virusului.

Cum m-am infectat? Nu știu. Am avut grijă, am respectat regulile, chiar și cu mai mare strictețe decât cei din jurul meu. Chiar am fost insistent cu oamenii din jur să aibă grijă, să poarte masca , să se dezinfecteze. Am postat inclusiv pe social media despre cât de important e să te protejezi. Dar, din păcate l-am luat și n-am nici în ziua de azi cea mai mică idee cum… Partea asta cu infectarea m-a luat complet prin surprindere. Din toată familia (cu noroc) doar eu m-am infectat. Singura mea teorie legată de infectare este că nu am avut suficientă grijă la sănătate în general. Munceam prea mult , eram cu imunitatea jos și probabil boală m-a prins pe picior mai greșit decât pe alții … și asta a fost.

Pentru mine boală a debutat cu toate simptomele: febră, frisoane, pierderea gustului/mirosului, tuse, oboseală, dureri musculare, dureri de cap, tot. În mintea mea speram la “ceva că o gripă” și că vor merge lucrurile înspre mai bine după câteva zile… că va fi ca în cazul unei gripe obișnuite: după câteva zile începi să îți mai revii, mai zaci în pat , mai faci una alta, dar până la urmă te refaci. Mă gândeam: sunt tânăr, n-are cum să fie mai grav de atât. Sigur o să îmi revin.

Problema e că la o săptămâna după infectare, deși eram pe tratament, lucrurile s-au agravat și am început să am probleme serioase de respirație. Aveam dureri de cap încontinuu, eram deshidratat, continua febra … și deja eram în punctul în care fiecare respirație era un efort. Nu mai puteam zice o propoziție întreagă fără să mă inec de la tuse. Era tot mai evident că rămâneam încet-încet fără aer în plămâni. O senzație groaznică să nu îți dea plămânii aerul cu care te -au obișnuit… La recomandarea medicului, îmi verificăm constant saturația oxigenului în sânge cu un pulsoximetru, dar cifrele mergeau din ce în ce mai rău.

Așa că în momentul în care am ajuns la sub 90% saturație, duminică noaptea, am decis să sun la 112. Era clar că nu mai era de joacă. Era clar că asta nu mai era că “gripă obișnuită” și că ceea ce simțeam nu avea să treacă de la sine.

A fost cea mai deșteaptă decizie să sun la 112. Din fericire, am avut noroc. Salvarea a venit repede și din momentul în care m-au văzut m-au conectat imediat la oxigen. În momentul conectării la oxigen mi s-a oprit durerea de cap și tusea. Era clar unde era problema . N-aveam aer. La spital mi s-a făcut un CT la plămâni și am aflat că am “câștigat” varianta Covid cu suprainfectie la plămâni. Mi s-a spus că pe o scară de la 1 la 20, plămânii erau afectați pe la 12-13. Aveam o variantă severă de Covid, una care va trebui tratată agresiv, motiv pentru care mă vor interna.

Atunci a fost un moment în care am simțit efectiv că am noroc. Era 1 noaptea și tocmai se eliberase un pat în spital. Nu pot să subliniez suficient de mult ce a însemnat pentru mine să aflu în noaptea aia că aveam un pat în spital. Într-o secundă s-a redus totul la importanța vitală de a avea parte de un pat în spital, de tratament și de oameni care te pot ține în viață și să te facă bine. Atât. La asta mi s-a redus orice dorința. Să am un pat în spital și implicit șansă să mă fac bine.

Am fost din prima secundă extrem de impresionat de doctori și de asistente, care m-au tratat cu un profesionalism incredibil , având în vedere circumstanțele, încărcarea, stresul prin care mi -am dat seama că trec fiecare. Au făcut tot posibilul să mă facă să mă simt cât mai confortabil, mi-au răspuns oricăror întrebări, au fost încontinuu cu atitudine pozitivă și s-au îngrijit de mine cu un zâmbet pe buze, care știam că e acolo, deși nu li se vedeau decât ochii din spatele vizierei și toate straturile protectoare pe care le purtau. Nu știu cum reușesc acești oameni să se mențînă atât de dedicați în față unui astfel de tsunami de infectari, dar îi consider supra-oameni. Mi se pare un miracol să poți să fii atât de dedicat în asemenea condițîi și să mai și zâmbești…

N-o să întru în mai multe detalii legate de tratament, pentru că nu cred că e relevant. După două săptămâni m-am făcut bine, am revenit acasă. Ce vreau însă să subliniez …și poate lucrul cel mai important de luat în seamă, apropo de protejarea voastră și a familiilor voastre, este că, dacă vă infectați, acest virus o să vă demoleze psihic, picătură cu picătură. Acest virus te traumatizeaza prin nepredictibilitatea lui, pentru că în mintea ta nu știi exact ce va urma. Nimic nu e predictibil. Nu poți fi sigur că mergi înspre mai bine sau mai rău. Nu poți fi sigur că vei reacționa la tratament. Vei avea tratament? Începi să rămâi încet-încet fără aer… Nu mai există locuri în spitale. Ce faci? Aici e problema reală a acestui nenorocit de virus. Asta e de fapt punctul în care nu vrei să te regăsești: în punctul în care variantele tale de a supraviețui, până la urmă, se îngustează atât de tare , încât ajungi la “voia sorții”. Cum ai noroc… Ai un pat . Noroc. N-ai. Ghinion. Și din păcate, dragilor, acolo suntem acum. Tot ce vedeți în media legat de suprasolicitarea spitalelor este viața reală. Nu mai există locuri în spitale. Oamenii sunt în triaje în corturi afară și pe liste de așteptare. Nici nu vreau să mă gândesc ce înseamnă să fii pus pe o lista de așteptare când tu n-ai oxigen nici să zici două cuvinte … sau să nu ai șansă să ajungi măcar să ai parte de tratament cât de cât. Pentru foarte mulți câteva ore/zile înseamnă deja “prea târziu”. Ce vreau să spun e că tu trebuie să faci tot posibilul să nu te infectezi, pentru că, din păcate, poți deveni victima colaterală a unui sistem, care chiar dacă își dorește să te facă bine, e dedicat, e profesionist… nu poate. E pe butuci. E întins la maximum, n-are nici el oxigen… și trage de el cât poate de mult. Nu-l pune în situația în care să fie forțat să te pună pe o lista de așteptare… Asta trebuie să fie în mintea ta , apropo de protecție. Nu te pune în situația să ajungi acolo.

Ca o concluzie: Aveți mare grijă de voi. Exagerați cu grija de voi. Puneți-vă sănătatea personală pe primul loc. Mențineți-vă sănătoși în general și cu imunitatea ridicată, încât să aveți măcar o șansă de lupta cinstită în cazul în care vă atinge virusul. Protejați-va cât mai bine și nu vă expuneți inutil, că nu merită “să-l faci și măcar ai scăpat ”. Așa cum ziceam, nu știi cât de scurt e paiul pe care o să îl tragi. Cred că vaccinul de anul viitor va fi soluția, dar va dura suficient timp până să scăpăm cu toțîi din nebunia asta . Până atunci, protejați-va cât puteți, atât cât puteți și cât depinde de voi. În rest, așa cum ați văzut, se poate întâmplă orice, chiar dacă ai cele mai bune intenții”.

Citește și:

Medic ajuns pacient infectat cu coronavirus, la Cluj: ”Au fost momentele în care am fost aproape gata să cedez psihic”

Nici un comentariu

Actual de Cluj