Gherla, la aniversare. O istorie mai puțin cunoscută a orașului, scrisă acum peste 100 de ani

Din trecutul orașului GherlaUn scriitor vechi zice că lucrul încet, dar neîntrerupt al timpului, încontinuu presară praful uitării peste toate ce au fost, și clădindu-se strat peste strat, acoperă tot ceea ce a căzut în stăpânirea trecătoare, cu o pătură din ce în ce mai groasă. Renume, nume, fapte și întâmplări cu încetul s-ar da uitării pentru totdeauna, dacă instrumentul
cel mai principal al memoriei, istoria, nu și-ar ține ochii totdeauna treji deschiși și dacă cercetătorul nu ar răscoli urmele îngropate ale trecutului.Nu vreau să pun înaintea cititorilor o monografie completă a orașului Gherla, ci voiesc numai ca unele lucruri să nu se îngroape cu tottul sub glia uitării, pentru că, cunoscând fazele mai însemnate din trecutul unui oraș, vom putea să înțelegem mai bine și viitorul lui.

Orașul Gherla este situat în județul Solnoc Dăbâca din nordul padișului Transilvaniei, pe malul drept al Someșului Mic, ceva peste 47 grade latitudine nordică și aproape 24 grade longitudine estică. Orașul este așezat în valea destul de largă a Someșului mic, la o înălțime de 250 m. deasupra nivelului mării. În partea dreaptă a Someșului și spre răsărit de oraș se întinde șirul dealurilor Becleanului, care deasupra orașului atinge înălțimea de 421 m, în dealul numit al celor șapte cruci. În partea stângă a Someșului și spre apus de oraș se întinde un ram din grupul dealurilor Clujuui, din care o parte la Pintic se desparte în două părți, un ram luând spre Dej, iar celalalt luând din nou spre sud, de-a lungul malului stâng al Someșului și contrar cursului acestuia. Acesta, în vârful numit Polașiele, atinge înălțimea de 424 m.

Pe lângă oraș curge liniștit și cu puține cotituri Someșul mic, formând la sudul orașului o insulă frumușică, pe care se află bercul cel mare. În nordul orașului, Someșul mai primește în apele sale Valea Fizeșului, care deși aduce o cantitate mică și neînsemnată de apă, ce o strânge în mare parte din lacurile câmpiei, și care pe vreme secetoasă aproape seacă cu totul, totuși în urma ploilor de primăvară și de toamnă se umflă, scăpând din albie și producând mari stricăciuni.

Solul destul de roditor în șesul Someșului constă din nisip și prundiș, iar pe dealurile din împrejurimi este argilos. După cercetările geologice făcute de Telegdi Roth Lajos și profesorul universitar Dr. Koch Antal, la o adâncime relativ mică sub oraș, subsolul este alcătuit dintr-un strat de prundiș aluvial, sub care începe un strat mai gros de argilă mediteraniană, printre care ici colo se află câte un deposit nisipos, iar la o adâncime de 600 m se află depozitele diluviale ale Someșului. În șesul din sudul orașului, sub un strat de argilă și humus cam de 0,50-2,0 m grosime de asemenea se află depozite mai mari sau mai mici de prundiș.

Dealurile din împrejurimi, cele de la răsărit, sunt formate din depozite de prundiș și marne, iar cele din apusul orașului sunt formate mai cu seamă din tufuri vulcanice. Aproape toate aceste straturi conțin zăcăminte mai mici de sare, din care cauză izvoarele de apă conțin prea multă sare și astfel nu sunt potrivite pentru apaduct, ceea ce este un mare neajuns pentru oraș.

Istoria orașului

Orașul Gherla ocupă locul prim ca centru cultural și locul al doilea ca centru industrial și comercial în județul Solnoc-Dăbâca. Nu se știe cu siguranță timpul când s-a pus temelia acestui oraș.

În sudul orașului, între bercul cel mare, canalul morii și între șoseaua Cluj-Dej, se află ruinele unui castru roman. Încep cu castrul roman, deoarece urme mai vechi despre locuitorii acestui ținut înainte de romani nu se găsesc. Iosif Ornstein, fost maior pensionat din armata austro-ungară, necruțând oboseli și sacrificii, a făcut cercetări și în scrierea sa întitulată „Raport arheologic” zice că castrul roman de aici ar fi purtat numele de „Congri.“ Zice mai departe că după toată probabilitatea, castrul ar fi fost edificat pentru cavalerie, ceea ce se vede din cărămizile prevăzute cu sigilul A. II. P. (Ala secunda Pannoniarum), iar materialul de piatră al acestui castru ar fi fost folosit în parte la edificarea cetății, a bisericilor și caselor private armenești. Castrul a avut și local de baie, ceea ce se vede din rămășițele de țevi calorifere mangal și vatra de foc ce s-a aflat acolo. De asemenea, se pot vedea și urmele caselor dărâmate.

Cele mai vechi urme despre trecutul orașului Ie avem de pe la anul 1291, când satul poartă numele de Gherla. La 1410 și 1458 poartă numele de „Gherlah”. La 1578 „Gerlya” possesio. La 1643 „Gerla” oppidum. La 1921 românește „Gherla“, iar ungurește Szamosujvar. Astăzi i se zice tot „Gherla”.

În Gherla dintotdeauna au locuit români, deși scrierile străine vechi referitoare la acest oraș nu-i amintesc nicăieri până la anul 1848. În monografia județului Solnoc-Dăbăca, denumirea de Gherla se datorește cuvântului de origine slavă grlo – vad. Se mai consideră ca verosimil că denumirea de Gherla derivă dela vreun iobag al cetății cu numele Gherla.

Iată însă ce zice dl. loan Hodorean în scrierea sa întitulată „Biserica greco-catolică din Gherla și parohii ei“: „Comună cu numele Gherla se mai află și în județul Bichiș. Etimologiștii ne spun că cuvântul Gherla e slavon de origine, și derivă de la Gurlah, Gerva sau Gârlă. Dar dacă este ceva adevăr în presupunerea aceasta, întreb pentru ce nu-i zic românii și nici actele mai vechi, gurlă sau gârlă, ci Gherla? Oare nu ni-l putem concepe cu același drept și ca cuvânt românesc, de la cuvântul învechit „Gher” (Gherul apei, Baronzi, Limba română și tradițiunile ei) și diminutivul „la”, în care caz ar însemna „vad mic” Ori de la latinescul „Gerula”, din care cu omisiunea lui „u” s-a făcut Gerla, precum din „merula” s-a făcut merla? Și în cazul acesta ar însemna „loc purtător de impozite”, adică perceptorat de dări.

Și dacă presupunerea aceasta poate avea temei, numirea am putea-o aduce în legătură cu castrul antic roman, în care precum se vede din înscripțiunile ce s-au aflat acolo, precum: „tilianus legionis XIII Geminae Antoniane librarius consularis numeri”, a locuit și un perceptor consular de dări.

Însă niciuna dintre părerile înșirate mai sus, atât referitoare la numirea castrului, cât și a orașului Gherla, nu se pot dovedi, prin urmare nu se pot lua de adevărate. Cu toate acestea, îmi vine a crede că satul Gherla a fost întemeiat de cătră români, urmași ai romanilor de pe aici, care au botezat satul fie dintr-un motiv, fie din altul, cu numele de Gherla, căci altfel ar fi inexplicabil ca numele de Gherla să se fi păstrat între români nealterat din timpuri așa de vechi până astăzi.

Pe la anul 1838, orașului i se dă numele oficios de Szamosujvar. Numele acesta s-a dat orașului de la cetatea care a fost aici, unde este astăzi institutul de corecție (în prezent, penitenciarul, n.r.). Cetatea aceasta datează din timpuri foarte vechi. Unii susțin că ar fi fost edificată de frater Georgius Martinuzzi, tezaurierul regesc al lui I. Zapolya, asupra unui castel domnesc al Lackcoeștilor. Mai înainte era posesiune dominială a Ungurașului, dar Martinuzzi puse cetatea aceasta de cap al bunurilor Ungurașului și în opoziție cu cetatea veche de acolo, a numit- „ujvar”, adecă cetatea nouă. Alții însă susțin că Martinuzzi a intrat în această cetate numai pe urmele a șase generații înaintașe, deci cetatea ar fi cu mult mai veche decât de pe timpul Iui. În tot cazul însă, cetatea pe vremea sa era una dintre cele mai însemnate și cea mai frumoasă din Ardeal, iar mai târziu a ajuns cea mai jalnică.

Cetatea constă din câteva întărituri puternice, înconjurate de canale cu apă. Din interiorul cetății ies mai multe drumuri subterane. Unul duce pe sub oraș, pe care am avut ocazia de a-l vizita, dar din care abia au mai rămas 100 metri, restul este dărâmat. Unul duce pe sub albia Semețului la Săplac (Bunești, n.r.), iar un altul la Mintiu Gherlii. Despre acesta din urmă, unii susțin că duce la Mintiu Gherlii, fiindcă această comună era mai aproape și era mai ușor de apărat contra dușmanilor, dintre cele 74 comune care erau în stăpânirea domeniului cetății din Gherla. Alții susțin că drumul subteran nu ducea la Mintiu Gherlii, ci la cetatea din Unguraș, iar alții că la Bistrița. Astăzi nu se mai pot constata, deoarece atât drumul care conduce la Săplac, cât și cel de la Mintiu Gherlii, sunt în cea mai mare parte din an pline cu apă ori cu gaze periculoase pentru sănătate (bioxid de carbon).

Comuna Gherla existase încă înainte de edificarea cetății, dar de la sine înțeles, după edificarea cetății, comuna s-a mărit, devenind chiar un centru însemnat al Ardealului. Cetatea fiind bine apărată, în caz de nevoie, principii Ardealului își aflau aici refugiu în fața dușmanilor. Cetatea era apărată de așa numiții pușcași pedeștri, care în cea mai mare parte erau români din comunele supuse cetății și de cavaleriștii din cetate și jur.

Pentru scurtă vreme, cetatea a ajuns și în posesiunea lui Mihai Viteazul, însă pe timpul luptelor dintre acesta și Basta, domeniul din Gherla a suferit multe pagube.

În anul 1612, Gavril Bathori dăruiește satul Gherla pentru totdeauna mai multor băștinași de aici, care în schimb, în timp de primejdie, erau datori a încăleca. Între alții, apar și Literat Ștefan, Simeon Pop, loan Roman, Ștefan Șimon, Ștefan Kara, loan Suciu, Mihaiu Literat, loan Kazak ș. a., al căror nume arată că au fost români.

Că prin veacul al XVll-lea comuna era înfloritoare aflăm acolo, că la anul 1659 deja e opid privilegiat, care de la principele Barcsai dobândește dreptul particular ca să-și decidă afacerile în scaunul său propriu, independent de jurisdicțiunea prefecților cetății, să poată ține pe an de trei ori târguri de țară și din hotarul comunal să stăpânească jumătate, dar după aceasta să plătească quindecime.

În răscoala lui Rakoci, orașul este complet distrus, ars și depopulat în parte de nemți, insurgenți și de tătari, iar după aceea, din pușcașii români așezați în jurul cetății, vreo 30 familii, se renaște din nou orașul, punându-se temelie de această dată părții orașului numită Candia.

În 1 septembrie 1657, principele Rakoci II-lea, iar în 10 august 1682, principele Abaffy, convoacă în Gherla adunarea națională.

În anul 1712 se așează aici vreo 90-100 familii armenești. Pe la 1239, o parte din armeni emigrează de frica tătarilor din orașul Ani din Armenia și după ce au stat mai multă vreme în peninsula Crimeea din sudul Rusiei, apoi în Polonia, mai târziu se așezară în Moldova. Aici nu le-a prea plăcut armenilor, deoarece nu se bucurau de cea mai deplină libertate, din cauză că poporul nu privea cu ochi buni religia ce o profesau ei, față de religia ortodoxă a locuitorilor. În Moldova și-au schimbat cea mai mare parte a armenilor numele lor original în nume românești, pe care le poartă și astăzi, cum sunt Patrubani, Capdebou, Vărzar, Vărzărescu, Plăcintar, Covrig, Bătrân, Florian, Pop, Pribeag, Bulbuc, Perint (Părinte) ș. a.

Pe la anul 1672, principele Mihail Apafi îi cheamă și-i așează în Ardeal și Ie dă dreptul să facă comerț cu piei și vite în orice parte a țării. După ce însă armenii trăiesc mai multă vreme împrăștiați în Ardeal, ei cer de la domnitorul de atunci, Lipot I, să-i așeze în domeniul alodial al Gherlii, ceea ce s-a și înlâmplat. La anul 1700, domnitorul le încuviințează ca în locul satului Gherla să edifice oraș și astfel încă în acest an se pune piatra fundamentală a orașului de către armeni.

Nu mult după aceea, primesc în arendă domeniul și atunci armenii aproape din toate părțile Ardealului, dar mai cu seamă cei din Bistrița, se așează în Gherla. Locuitorii Bistriței erau în majoritate sași, și aceștia, pentru ca să se scape de armeni, pe motivul că armenii răspândesc boli molipsitoare, îi somează ca în decurs de 24 de ore să părăsească Bistrița. După o luptă crâncenă ce se dă între sași și armeni, aceștia din urmă sunt siliți să se refugieze, și astfel pe la anul 1712 se așează în Gherla.

Pe la anul 1716 în Gherla erau 111 familii armenești, între care numai 130 de bărbați. Evreii au venit în oraș abia în timpurile mai noi. Pe la anul 1811 erau în Candia 5 familii de evrei, ceea ce se vede dintr-o plângere a românilor din Candia către primărie contra evreilor, că adică înșală, nu se supun autorităților comunale, înjură, se ceartă și amenință. Pentru aceea, consiliul orășenesc după ce cercetează cauza, hotărăște că afară de arendașul morii și crâșmarul, toți evreii să părăsească Candia în decurs de 8 zile. În anul 1860 erau numai doi evrei, în oraș. În timpul mai nou însă numărul lor a crescut considerabil.

Majoritatea locuitorilor acestui oraș au fost însă totdeauna români. Numărul lor însă nu s-a simțit și nu aveau mare importanță, deoarece ei totdeauna au fost iobagi, supuși și subjugați, cea mai mare parte a lor ocupându-se cu olăritul.

În 18 august 1786, orașul Gherla trece printr-un eveniment foarte însemnat. După izbucnirea revoluției lui Horea, Cloșca și Crișan, temnițele erau pline de revoluționari. La 1785 se întâmplă că din una dintre temnițele județului Trei Scaune, deținuții evadează, împrăștiind pe păzitorii care îi păzeau cu ciomege. Știrea aceasta a intimidat mult națiunea stăpână, mai ales că populația ungurească era plină de groaza revoluției lui Horea.

După potolirea revoluției însă cei vinovați trebuiau pedepsiți. Astfel, unii au fost trași pe roată, iar alții au fost grațiați și judecați cu cea mai mare bunăvoință la închisoare pe viață. Pentru scopul acesta însă trebuia o închisoare bine întărită, pentru ca să nu se repete evadările din temnițele județene slab păzite. Astfel, la 18 august 1786, una dintre cele mai falnice și mai frumoase cetăți ale Ardealului, cetatea din Gherla, devine cea mai jalnică închisoare. Cei judecați la închisoare pe viață primeau la zi 2 cruceri, adică 2 bani pentru pâine, iar ceialalți mai primeau încă un plus de 3 bani pentru alimente. Aceasta închisoare a fost una din cele mai mai înfricoșate închisori ale fostei Ungarii, cunoscută sub numele de „Temnița din Gherla”. Printre țăranii noștri de la sate încă și azi a mai rămas blestemul „Du-te în temnița din Gherla”, „Du-te-n Gherla“ „Mâncate-ar Gherla”. Dar nu numai aici, ci și din colo de munți, în Vechiul Regat, a pătruns renumele acestei închisori înfricoșate. Mulți dintre românii din Vechiul Regat nici azi nu cunosc încă numele orașului Gherla, ci sub această denumire înțeleg pur și simplu o mare închisoare. Acesta este un document puternic, că sub vechea domnie ungurească, Gherla era un loc de patimi pentru români. Adevărat că mulți au suferit vinovați, dar la multe cazuri, porțile temniței din Gherla erau deschise românilor pentru o vină ușoară, sau chiar nevinovați.

În anul 1717, domeniul alodial al Gherlii este dat de către stăpânire ca avere episcopească a Făgărașului, episcopului unit loan Nemeș a. Pataki. La anul 1726, episcopul Nemeș acuză pe primarul de atunci al Gherlii, Daniel Todor, pentru că armenii au stricat case țărănești, care țineau de domeniu. Primarul însă se apără cu aceea că aceste case nu mai țin de episcopie, fiind donată partea aceasta orașului de către Curte ca parte a fiscului, iar acuza nu trebuia înaintată județului, fiindcă ei nu se mai țin de județ, ci sunt jăleri ai fiscului căruia îi fac serviciu și îi plătesc dări. După zece ani, adică la anul 1736, sub regele Carol al III-lea se și scoate întreg domeniul alodial al Gherlii cu Candia cu tot de sub stăpânirea episcopiei unite, pe motivul că armenii s-au săturat de jugul episcopului gr. catolic, și se dă acelora în zălog pe 90 de ani.

În anul 1728 se fixează zi de târg ziua de luni.

În 21 august 1759, în adunarea națională de la Sibiu, orașul Gherla este decretat de oraș autonom, iar în 1786 împăratul Iosif al II-lea îi dă dreptul de a ține două zile de târg săptămânal și patru târguri de țară anual, care au rămas până astăzi. Partea cea mai veche a orașului este în jurul bisericii lui Solomon. La început, orașul era îngrădit, având patru porți de intrare și la fiecare poartă erau santinele.

În anul 1848 armenii erau pe deplin stăpâni ai orașului și ca buni patrioți, erau partizani ai lui Kossuth. Ei înființară o gardă puternică, care să fie gata a da față cu orice eventualitate. Însă după ce Dejul a fost ocupat de regimente românești, care țineau de trupele împărătești austriace, în 10 octombrie 1848 locotenent colonelul Urban, comandantul Regimentului 11 grăniceresc român de pe Valea Someșului și totodată comandantul corpului de nord, provoacă și acest oraș ca să se predea și să plătească 40 de mii de florini de argint. Garda avea să predea armele, să nimicească toate ordinele venite de la Guvernul unguresc al lui Kossuth, să nu mai sufere în oraș nici un soldat care nu ar fi din armata împărătească, la intrarea trupelor orașul să fie iluminat, și să se îngrijească de alimente la băile din Chirău (Băița, n.r.) pentru 1500 soldați, căci altfel vor prăda orașul. Încă în ziua aceea, consiliul orășănesc a luat toate măsurile pentru predare, și sub conducerea locotenentului Severin Adler, o delegație a predat orașul, reducându-se însă suma de despăgubire Ia stăruința locotenentului Adler la suma de 15000 florini.
Astfel, Urban și cu ceialalți ofițeri s-au așezat în oraș, soldații lui la băi, iar o altă trupă românească de 2000 lănceri care veneau dintre Câmpie au tăbărît pe șesul din partea de sus a orașului.

Honvezii din Cluj, auzind că și Gherla este ocupată, au plecat îndată sub conducerea baronului Bardacci ca să reocupe Gherla și Dejul. În drum spre Gherla, ei și-au mai înmulțit armata cu câteva gărzi de prin satele ungurești din jur. Urban, auzind despre apropierea honvezilor, s-a retras cu armata sa pe dealurile de lângă Săplac din apusul orașului. Honvezii s-au așezat în valea Chirăului și pe dealurile din jur, de unde cu câteva tunuri au început atacul. După mai multe atacuri, zadărnice însă, honvezii au fost zdrobiți, iar Urban cu românii lui îi urmărește de aproape până la Cluj, pe care îl și ocupă. În tot decursul luptelor, honvezii au suferit mari pierderi, câtă vreme dintre români nu a căzut niciunul.

După ocuparea Clujului, Ia 21 noiembrie, Katona Miklos, venind pe de altă parte cu oaste de-a lui Kossuth, reocupă Dejul. Atunci Urban să reîntoarce din Cluj, și în 23 noiembrie ajunge din nou în Gherla. De aici trimise pe comandantul Parma din Regimentul II grăniceresc român, împreună cu baronul maior Bussec, care până atunci făcea serviciu în garda de ocupație din Gherla, cu 23.500 români spre Dej, care în 24 noiembrie reocupă orașul.

Apoi a venit generalul Bem cu honvezii, care au respins trupele împărătești din părțile acestea, și dela care apoi au avut mult de îndurat familiile românești rămase la vetrele lor.

Pe timpul când județul Solnoc-Dăbâca era împărțit în două județe, Solnoc și Dăbâca, Gherla era capitala județului Dăbâca, până la anul 1876 când cele două județe, unindu-se, se desemnează ca capitală a județului unit Dejul.

În anul 1894 s-au edificat cazarmele de cavalerie și de aici înainte, Gherla devine garnizoană, având un escadron din regimentul 9 husari honvezi. După izbucnirea războiului din anul 1914, regimentul este dus pe câmpul de luptă, însă încă în primele zile ale războiului este distrus complet, așa că nu se mai putea reface, iar cazarmele au fost ocupate de un regiment de artilerie.

În tot decursul războiului, orașul a fost liniștit, până Ia izbucnirea revoluției de la sfârșitul lui octombrie 1918. În primele zile ale revoluției, locuitorii orașului erau liniștiți, pentru că nici nu știau ce zile îi mai așteaptă. Primele zvonuri despre revoluție s-au înmulțit și aici între soldații din regiment, iar a doua zi comandantul regimentului, care poate nici el nu era lămurit cu evenimentele ce se petrec, se plângea unor intelectuali români că soldații români sunt elemente de dezordine în armată, întrucât aceștia, în timpul din urmă, dezertează cu grămada.

Românii însă, care de astădată vedeau licărind scânteia fericită a dezrobirii naționale, au primit această veste cu liniștea cuvenită. Și nici nu s-au înșelat în așteptările lor, căci în a treia zi de revoluție, dezertarea soldaților din regiment a fost generală. Românii nu mai aveau deci nimic de așteptat și trebuiau să se organizeze. Ungurii din oraș erau deja organizați, având sfatul național unguresc, o gardă națională de vreo 200-300 oameni bine înarmați și vreo 200 de jandarmi refugiați de prin alte părți, care erau cazați în edificiul liceului.

În 3 noiembrie 1918 au venit din Cluj fruntașii români Dr. Emil Hațiegan și Dr. Octavian Utalea, să ia dispoziții pentru organizarea românilor. Spre seară s-a și ținut o vorbire însuflețitoare, în piață, fiind ascultată de toți românii din Gherla.

În 4 noiembrie s-a ținut adunare la seminarul gr. cat. sub prezidenția P. S. Sale D-lui Episcop Dr. Iuliu Hossu, la care au luat parte și o mulțime de țărani din satele din împrejurimi, care au fost anunțate mai înainte. În această adunare s-a constituit Sfatul național românesc, fiind ales de președinte canonicul Dr. Octavian Domide.

Această organizare a românilor în Sfat național nu le-a plăcut însă ungurilor, ceea ce s-a și observat îndată. După constituire, românii, care iubeau ordinea și disciplina, au voit ca prin câteva cuvinte să salute sfatul național unguresc și să le propună acestora ca să conlucreze împreună la susținerea ordini și disciplinei în oraș, care acum lăsa mult de dorit. Îndată ce mulțimea a ajuns în cornul pieții, aici îi aștepta garda ungurească, care a început a tragă fără cruțare. Deși trăgeau numai în aer, mulțimea cuprinsă de panică s-a împrăștiat în toate părțile și unii dintre ei învinovățiau chiar pe conducătorii români, că i-a adus în Gherla pentru ca să-i omoare ungurii.  Conducătorii unguri s-au scuzat însă cu aceea că gardiștii au împușcat din răzbunare, pentru că nu le plătise solda de mai mult timp.

Ungurii însă, temându-se de urmări, au cerut de la guvernul maghiar de pe atunci să le trimită miliție în Gherla. Astfel se reface din nou regimentul nr. 9 de husari honvezi în Târgu Mureș, de această dată format exclusiv din secui, anarhiști și criminali din Budapesta plătiți, care este trimis din nou la Gherla. Înșiși soldații recunoșteau că sunt anarhiști si criminali din Budapesta si se lăudau cu faptele lor criminale de mai înainte, spunând că au venit aici ca să omoare si spânzure pe romani, si să se îmbogațeasca de pe ei.

Orașul însă a fost destul de liniștit până la adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. De aici înainte încep
iarăși zile de neliniște pentru românii din oraș, cu toate că și ei dispuneau de o gardă de peste 100 de oameni, care însă nu erau înarmați, din lipsă de armamente. Tot armamentul lor consta din 2-3 puști, pe când garda
ungurească dispunea de 1 vagon de puști, 1 vagon de muniție și câteva mitraliere.

În ziua de 15 decembrie a venit în Gherla un agent socialist, probabil jidan, trimis din partea Guvernului ungar
de pe atunci. Acesta, în fața unei mulțimi numeroase, ținu o vorbire, prin care ațâță poporul contra intelectualilor
români și îndeosebi contra preoțimii, spunând că aceștia lucră contra statului și voiesc din nou să facă poporul
iobag boierilor din România. Mulțimea și intelectualii au protestat contra acestei vorbiri.

În 16 decembrie, fiind zi de târg și fiind multă lume adunată, mai ales țărani români din comunele învecinate, armata ungară aflată în Gherla a crezut nimerit momentul să se răzbune asupra Românilor. Garda națională ungară a început a brutaliza poporul din piață, la care poporul a răspuns cu aceași brutalitate. Atunci a venit regimentul de cavalerie din cazarmă și vreo 200 jandarmi din clădirea liceului, înconjurând întreaga mulțime în piață.

Întrucât însă în piață nu erau numai români, ci diferite naționalități, planul era ca să-i despartă pe români și să-i împingă în parc, care este în imediata apropiere a pieții, iar acolo să-i nimicească. Acest plan însă nu s-a putut înfăptui din cauza învălmășelii mari ce era în mulțime. Atunci au tras în mulțime mai multe focuri de armă din toate părțile, până când s-a împrăștiat, rămânând 6 morți și mai mulți răniți. Noaptea apoi s-a pornit o adevărată vânătoare după intelectuali și preoți români, căutându-i la toate casele. Nu i-au aflat însă, deoarece aceștia, o parte s-au refugiat din oraș încă de cu bună vreme, iar o parte erau ascunși. Însuși președintele sfatului național român a trebuit să se refugieze la Năsăud. A căzut însă jertfă un locotenent român pe numele Vancea, singurul rămas din regimentul de artilerie, și care după plecarea regimentului s-a înscris în garda națională română. Acesta, deși bine ascuns, a fost aflat și dus la cazarmă, unde a fost batjocorit și bătut până la sânge.

În 17 decembrie, o parte dintre husari au mers în comuna Sântioana, unde i-au bătut pe locuitorii comunei.

În timpul acesta, armata română se apropia de Gherla. În 19 decembrie, regimentul 9 husari de honvezi părășește Gherla și se retrage către Dăbâca. În comuna Borșa Ie-a ieșit înainte garda națională română din aceea comună, dezarmându-i și luându-le întreg echipamentul, făcând prizonier pe comandantul regimentului și predându-l pe acesta sfatului național român din Gherla.

În 22 decembrie, la ora 5 după amiază, a intrat în Gherla armata română.

În luna mai 1919, Regele și Regina trec prin gara din Gherla. La gară au fost întimpinați cu ovațiuni furtunoase de întreg publicul Gherlei, în îrunte cu PSS Episcopul Gherlii Dr. I. Hossu și de țărănimea tuturor comunelor din împrejurime, împreună cu preoții și învățătorii lor. După ce majestățile lor s-au întreținut mai mult timp cu poporul, au plecat mai departe spre Cluj.

În 18 octombrie 1919 se înființează casina intelectualilor români, iar în 29 iunie 1919 se înființează Reuniunea meseriașilor și comercianților români din Gherla.

Amintisem mai înainte în ce împrejurări s-au așezat aici armenii și evreii. Pe la anul 1735 existau deja și țigani în oraș, ceea ce se vede dintr-un act al sub notarului orașului, Petru Altorjai, din 21 iunie 1735, în care zice: „Țiganii iobagi de la Dominiunea din Gherla a Măriei Sale Dlui Episcop unit baron Ioan Klein“.  Fiindcă ei se ocupau cu facerea și arderea cărămizilor, de aceea locuiau în apropierea acestui loc în Mahala (Kakasvar). Azi însă au un loc anume destinat pentru ei „Țigănia“. Numărul lor este azi destul de mare.

După recensământul din 27 februarie 1919, locuitorii orașului sunt:

• după naționalitate: români 3285, maghiari 2313, armeni 861, evrei 1012, sârbi 1, turci 1, total 7473.
• după religie: ortodocși 65, Gr. cat 3212, rom. cat. 1216, arm. cat. 861, reformați 993, unitari 29, mozaici 1012, baptiști 13, mohamedani 1, lutherani 71, total 7473.

Starea economică

Agricultura și în trecut a fost dezvoltată, ceea ce se vede dintr-un act din anul 1654, în care se amintește că în teritorul domeniului alodial din Gherla a fost semănate 331 măsuri de grâu, iar din viile domeniului tot în acel an s-au stors 326 vedre de must.

Întreg hotarul orașului era în posesiunea domeniului alodial și nimeni nu avea proprietate extravilană, ceea ce se vede clar din datele anilor 1776-1789, în care se spune: „Pe teritorul acestui oraș autonom niciun locuitor nu a avut și nu are nici astăzi pământ arător și nici fânaț, doar comunitatea alodială are 56 jugăre pământ arător și 154 3/4 jugăre fânaț.

S-a întâmplat adică, că în anii anteriori comunitatea alodială a dat puțin pământ, de 2-3 cupe cucuruz unor altfel de oameni, care cu instanțele lor au aflat Magistratul, dar aceasta s-a dat pe folosință anuală.

În 1788 am avut 56 jugăre pământ arător și 154 3/4 jugăre fânaț; însă la ultima măsurare (1789) s-au aflat 151 jugăre pământ arător și 382 1/2 jugăre fânaț.

Prețurile pe piață erau următoarele: în 1784, o mierță de grâu 24 cruceri (bani) (o mierță are 25 kg, măsură care se folosește și astăzi), o maja metrică de slănină 15 floreni (30 lei), o lumină 1 1/2 cr., 1 cupă unt 25 cruceri.

În 1790 1 mierță de grâu 24 cr 1 font de pâine albă 3 cr. , 1 font de gris 4 cruceri.

În 1845, 100 kg. grâu curat 11 fl. 20 cr., 100 kg. grâu mijlociu 8 fl. 30, secară 7 fl., orz 6.30, alac 3.20, ovăz 3.20.

De la anul 1800 încoace, pământul formează proprietatea orașului. Toate familiile care aveau în oraș casă proprie, primeau de la oraș câte un lanț de pământ ca să-l cultive pentru trebuințele proprii. Dacă în vreo casă locuiau două familii, atunci tot numai un lanț de pământ primeau, care apoi îl împărțeau în două. Acele familii care nu aveau casă proprie, nu primeau pământ. Sistemul acesta a durat în partea sudică a orașului până la anul 1894, când în acel loc s-a edificat cazarma de cavalerie, iar teritorul ei a fost dat pentru câmp de instrucție. În partea nordică a orașului s-a sistat acest sistem pe la anii 1895-1896, când s-a edificat și în acel loc liceul de azi.

După sistarea împărțirii pământului cu lanțul, a început a înflori grădinăritul. Anume, câteva familii de bulgari, așezându-se aici și luând în arendă o parte din pământul orașului, au început a cultiva zarzavaturi pe un teritoriu de cam de 40 jugăre. Aceste zarzavaturi bine îngrijite erau de calitatea primă, iar bulgarii le transportau până în părțile cele mai îndepărtate ale țării, aducându-le mari venituri atât lor, cât și orașului. La începutul războiului balcanic însă bulgarii au trebuit să se repatrieze, și astfel și grădinăritul a început a decădea.

Teritorul orașului este astăzi de 1318 jugăre, 1470 stânjini pătrați, și se împarte în modul următor :
pământ arător: 505 jugăre 631 stânjeni pătrați;  grădini: 1 jugăr 75 s.p., Fânaț; 74 jugăre 1560 s.p, Pășune: 632 jugăre 777 s.p., Păduri: 105 jugăre 27 s.p. Din totalul fânațului, cam 1% se folosește pentru furaj artificial (trifoi, lucernă).

O mare pierdere pentru oraș este neglijarea pomilor roditori. Deși orașul are pământ destul, din care o mare parte ar putea fi sădit cu pomi roditori și care ar aduce mare câștig orașului, totuși din întreg teritorul orașului,  abia vreo 30 jugăre sunt ocupate de pomi, din care orașul are abia 1 jugăr, iar celelalte sunt ale particularilor și acelea mai mult în teritorul intravilan.

Pe la anul 1788, prin lunile noiembrie și decembrie, s-a iscat epidemie printre vitele din oraș și jur. În acest an erau în oraș 526 de vite; din acestea s-au înbolnăvit 399, au pierit 101 și au mai rămas 425.
Creșterea vitelor astăzi nu este destul de dezvoltată din cauza teritorului relativ mic al orașului, iar cu cea mai mare parte a vitelor cornute și porcilor se face comerț. Numărul vilelor este astăzi următorul: vite cornute: 600 bucăți, oi: 100, cai: 80, porci: 2500, măgari: 30, catâri: 16 bucăți.

Industria

În timpurile mai vechi, industria nu eră așa dezvoltată ca și astăzi. Armenii, la venirea lor în Gherla, au adus cu ei ce-i drept vreo 10 familii de meseriași (ciobotari, cojocari, tăbăcari). Însă ei niciodată nu s-au ocupat mult cu industria, considerând aceasta ca un lucru rușinos și înjositor. Dintre ramurile industriale, cea mai dezvoltată era tăbăcăritul. Armenii angajau muncitori străini, cu ajutorul cărora lucrau pieile de capră, numite piei de cordovan, în diferite culori: roșii, galbene, și negre. Pe la anul 1727 erau vreo 20 de fabrici de acestea, în care se lucrau anual câte 40.000 piei de capră, vândute în întreagă țara, ba chiar și în străinătate, iar în schimb, de acolo se aduceau în oraș diferite fabricate pentru trebuințele locuitorilor.
Pe Ia anul 1730 erau în oraș mai mulți tăbăcari, cojocari, croitori și ciobotari, dintre cari o mare parte erau români. La anul 1736 sunt în oraș opt lemnari: aceștia erau obligați să lucreze gratuit pentru oraș 15 zile pe an, iar  conducătorul meseriașilor pe care și-l alegeau din rândul lor, 5 zile pe an.
Cu manufactura se ocupau în trecut îndeosebi robii din închisoare. O mulțime de case sunt mobilate și astăzi cu fel de fel de mobile și lucruri frumoase de casă, cumpărate de la robii din închisoare.

Nici industria casnică nu era desconsiderată. Cu acesată ramură a industriei se ocupau mai cu seamă muierile. Ele țeseau covoare frumoase, fel de fel de cusături, și îmbrăcămintea lipsă și-o pregăteau acasă. Astăzi industria casnică este cu totul neglijată, mai cu seamă la naționalitățile străine, și se practică mai mult între locuitorii români ai orașului.

Numărul fabricilor din oraș este astăzi 13, dintre care patru fabrici mari și nouă mici, și anume: 1) Fabrică de postav și țesătorie. 2) De spirt și rafinărie. 3) De cărămizi. 4) Două de mobile. 5) De piele, 6) De săpun. 7) De ulei. 8) De salam. 9) De ghete. 10) Două de apă gazoasă 11) De gheață. În afară de acestea, mai sunt încă câteva mai mici de oțet.
Industria mică încă este astăzi destul de dezvoltată și anume: cojocăritul, păpucăritul, pielăritul, tăbăcăritul, tâmplăritul, zidăritul și mecanica. Dintre mecanici o mare parte sunt astăzi români.
Mori de apă sunt două.

Comerțul

Decât industria, mult mai dezvoltat a fost în trecut comerțul. Câtă vreme la armeni industria era considerată ca un lucru înjositor și rușinos, comerțul era considerat cel mai bun izvor de câștig, dat fiind că acest popor de la natură este materialist. Pentru ca să poată fi cineva comerciant, trebuia să dispună de un capital de cel puțin 3000 floreni, iar de un astfel de capital puteau dispună dintre toți locuitorii orașului numai armenii.

Mai dezvoltat a fost comerțul cu vite, porci, piei și mărfuri. Negustorii de vite cutreierau târgurile Ardealului, de unde cumpărau vite slabe, iar după ce acestea erau îngrășate în pășunile luate în arendă din șesul Ungariei și Banat, le vindeau din nou. Din Germania, Austria, Moravia și alte părți veneau aici comercianți după vite, fiindcă Gherla era unul din cele mai însemnate centre de comerț cu vite ale Ardealului.

Nu mai puțin înfloritor a fost și comerțul cu porci. Cârnațul și slănina armenească de Gherla sunt renumite și azi, iar în jurul orașului și acum mai sunt câteva îngrășătorii de porci.

Ocupația de căpătenie însă a armenilor a fost și este negoțul cu piei. Un singur neguțător cumpăra anual câte 30.000-40.000 de piei, pe care le lucră și le transportă în toate părțile. Vreo 30-40 de famili trăesc și astăzi din acest comerț, iar comercianți mari de piei sunt 3.

Armenii de aici încă multă vreme după venirea lor au ținut legături cu cei rămași în străinătate, mai cu seamă cu cei din Moldova, ceea ce se vede dintr-o scrisoare a principelui moldovean Grigore Ghica adresată din Iași consiliuui orășenesc din Gherla, scrisă în latinește, în care zice: „Locuitorul din Gherla Thomas, datorește o sumă însemnată armenilor din Botoșani Athanasie și Iuon; de aceea rog consiliul orășenesc, ca în numele dreptății și a dreptului internațional, să silească pe datoraș a-și plăti datoria.

Cultul religios

Cultul religios se susține prin bisericile din oraș. În afară de greco-orientali (ortodocși, n.r.), fiecare confesiune își are biserica sa. Este o biserică parohială gr. cat. română, care servește și de catedrală, Gherla fiind sediul episcopiei unite a diecezei de Gherla, o biserică romano catolică a ordinului călugăresc franciscan, patru biserici armeano-catolice, una reformată și o sinagogă mozaică.

În afară de acestea, Episcopia are o capelă, iar în institutul de corecție este câte o capelă pentru fiecare  confesiune. Episcopul Făgărașului Ioan Nemeș de Patak, care mai înainte fusese preot romano-catolic în Făgăraș, după ce a primit domeniul alodial în folosință, mai mult stătea în Gherla decât în Făgăraș, având aici casă și biserică, și numai la sărbătorile mari se ducea acolo. Urmașul lui, Inocențiu Klein, asemenea, când locuia în Făgăraș, când în Gherla. Odată cu reactivarea Mitropoliei de Alba-lulia, s-a înființat și dieceza Gherlei din 540 comune luate din dieceza Făgărașului și 94 parocii române, dezmembrate din dieceza ruteană a Muncaciului.

Înființarea diecezei Gherlei a fost aprobată cu Bula papală din 6 decembrie 1853. Primul episcop al acesteia a fost Ioan Alexi (1855-1862.) Alexi a deschis într-o casă închiriată seminarul teologic diecezan. In 29 iunie 1862 a decedat și a fost înmormântat în cimitirul parochial. Al doilea arhiereu al diecesei Gherlei a fost Ioan Vancea (1865-1868). În scurtul timp al guvernării sale peste dieceza Gherlei, a lucrat foarte mult pentru înflorirea, ei. A asigurat existența seminarului diecesan, pe care l-a organizat și prevăzut cu un regulament bază la înființarea unei școli române centrale în Gherla. A făcut pașii necesari pentru sistemizarea unui post de spirit greco-catolic la penitenciarul satului din Gherla. La 21 octombrie 1868 a fost numit mitropolit la Blaj, unde a servit până la anul 1892. Episcopul Mihail Pavel a ocupat scaunul episcopesc al Gherlei la 23 februarie 1873, unde a lucrat mult pentru întocmirea și înflorirea învățământului poporal și pentru administrarea bună a averilor parohiale și diecezane. La 29 ianuarie 1879 a fost numit episcop de Oradea Mare. Lui i-a urmat ca episcop Ioan Sabo. A fost numit episcop al Gherlei la 18 august 1879. La venirea lui s-a cumpărat din partea Ministerului pentru episcopie casa în care locuiește astăzi episcopul. După Sabo a ocupat scaunul episcopesc Vasile Hoszu (1911-1915). Ca episcop a impus prin hărnicia, bunătatea și blândețea sa. La anul 1916 a ocupat scaunul episcopesc actualul episcop Dr. Iuliu Hossu.

În Gherla mereu au locuit români. Tradițiile ne spun că unde se află cimitirul românesc de astăzi să fi avut ei biserică, pe care însă, pentru că cădea aproape de cetate, din interese de apărare, să fi fost siliți a o muta de sub îngrăditurile cetății. Dacă au ridicat alta în locul ei și unde, nu se mai spune.

În Gherla la anul 1660 erau două biserici protestante, lucru care se poate documenta cu acte. Dacă au fost zidite de reformați, sau că au fost prefăcute din biserici apusene sau ortodoxe nu se poate dovedi. După unele însemnări ce să află în arhiva parohială, românii din Gherla până la anul 1717 umblau la biserică în Nicula, și preotul de acolo împlinea și celelalte lipsuri sufletești. Unii se împrăștiau și pe la Chirău și Mintiu, comunele din apropiere.

La anul 1717, episcopul loan Nemeș de Patak, primind de la împărat domeniul alodial al Gherlei, ca avere episcopească a Făgărașului, prefăcu un zid din curte în capelă, la care putea merge și poporul. Însă după ce armenii au arendat domeniul pe 90 de ani, au oprit din nou pe români de la capela din curte. „Și așa bieții români s-au risipit iarăși, slujind pe la șuri“. (Boksa, în Scurtă descriere). Numai cu multă greutate și stăruință vrednică de laudă au ajuns ca pe Ia anul 1776 să aibă biserica lor parohială.

După înființarea diecezei de Gherla, biserica parohială care era în Candia a trebuit să servească și de biserică catedrală. Însă aceasta nici pe departe nu corespundea trebuințelor. De aceea, la anul 1905-1907 s-a zidit biserica parohială de azi, care servește și de biserică catedrală. Aceasta este zidită de inginerul Tichtl, după modelul bisericii arhiepiscopești din Atena, având o cupolă frumoasă. În interior e împodobită cu icoane și fresce pictate de pictorii Rethi și Benedek. (Hodorean, Biserica greco-cat. din Gherla și parohii ei).

Biserica armeno-catolică din piață este zidită în anii 1748-1898 și este de o mărime impozantă. Are lumină mare, impresia de couori însă este slabă. Are un altar mare și patru mici. În biserică se află un tablou, afirmativ original al lui Rubens, despre care să povestește că ar fi ajuns aici în modul următor: împăratul Francisc I era lipsit de bani în urma multelor războaie. Armenii, ca să și arate drgostea de țară și de tron, au dus împăratului la Viena o sumă însemnată de bani în aur. Ca recompensă pentru aceasta, împăratul le-ar fi dat tabloul lui Rubens, care reprezintă luarea lui Isus de pe cruce. Mai veche decât aceasta aste biserica lui „Solomon“, zidită la anul 1723.

Biserica reformată s-a zidit între anii 1862-1877. Până atunci, biserica reformată de aici era filiala celei din Mintiu Gherlii.

Ordinul franciscanilor s-a așezat aici pe la anul 1745. Încep a-și zidi biserica la anul 1748 și este terminată la anul 1758.

Biserica izraelită s-a zidit pe la anii 1900-1902.

Dintre biserici, mai frecventate sunt cea romano-catolică a franciscanilor, unde credincioșii intelectuali, meseriași și țărani, țin la legea veche. La greco-catolici biserica e mai mult frecventată de țărani, dar și de un numeros public de meseriași și intelectuali. Cei mai habotnici dintre toți însă sunt evreii, la care biserica are putere de lege ca și odinioară.

Instrucția

Instrucția o fac școlile numeroase ale Gherlei: Seminarul teologic, Liceul de băeți, Școala normală de băieți și fete, Școala medie de fete, Școala primară de stat, Școala civilă de băieți și fete combinată armeno-catolică, Școli primare confesionale, greco catolică, armeano-catolică și evreiască. Afară de acestea, mai este un institut de corecție și un orfelinat armeano-catolic.

Seminarul teologic a fost deschis de primul episcop al Gherlei, Ioan Alexi, într-o casă închiriată la anul 1858. La început prelegeau înșiși canonicii. Mai târziu au fost sistemizate posturi de profesori, având și edificiu propriu. Seminarul totdeauna a fost bine populat.

Școala normală gr. cat. de băeți la început era în Năsăud și era susținută de către fondurile grănicerești.  Mintsterul Instrucțiunii însă avizează episcopia la anul 1869, iulie 2, că școala normală nu mai poate fi susținută și pe mai departe de fondurile grăniceărești și că ajutorul de 2000 floreni va fi alocat petru ultima oară. La aceasta,  episcopia hotărește ca școala normală să se mute lângă episcopie, însă fiindcă nu aveau fonduri disponibile pentru susținerea ei, au recurs la ajutoarele bănești din parohiile diecezei. Astfel se deschide școala normală gr. cat de băieți în Gherla la anul 1869, octombrie 15. La început erau numai două clase, trei profesori și 50 de elevi, până la finele anului școlar 1877-78. În anul următor se completează Ia 3 clase în așa fel, că rămân numai 2 sali, având a se ținea orele claselor II și III în aceași sală alternativ, într-un an a II-a și în cel următor a III-a.
Acest sistem însă îngreuna mult mersul regulat al învățământului, și de aceea profesorii propun ca pe viitor să se separe clasele, ținându-se cursuri cu 3 clase în 3 sali, cea ce se și întâmplă la începutul anului școlar 1891-92.
Școala să ridică la 4 clase la anul 1906. Până la preluarea imperiului, școala a fost bine împopulată, de aici însă numărul elevilor a scăzut. Localul de învățământ este puțin potrivit. Are însă internat separat.
Școala are o bibliotecă de 1300 volume și colecții corespunzătoare pentru științele naturale și fizică-chimie

La anul 1786, guvernul din Sibiu provoacă consiliul orășănesc să înființeze școală secundară „școala Principalis“, fiind obligate toate orașele antonome să aibă astfel de școli. Astfel, în toamna anului 1792 se deschide gimnaziul inferior cu 2 clase (principia și gramatica), având 2 profesori. Aceasta școală a funcționat 18 ani (1792-1810), când gimnaziul se sistează. La anul 1811 mulți ar fi voit să se deschidă din nou gimnaziul, de astă dată însă nu cu două, ci cu trei clase (și sinteză). Guvernul, după multe rugăminți, acceptă planul, și la 2 noiembrie 1812 se deschide din nou gimnaziul cu trei clase. La anul 1820 se permite completarea liceului la 5 clase (retorica și poesis). Deși orașul ar fi dorit completarea liceului la 8 clase, aceasta nu s-a putut face din cauza lipsei profesorilor și a unui local corespunzător. Și așa nu numai că liceul nu s-a completat, ba și clasele ce le avea s-au redus. La 1846/47 sau redus la 4 clase, iar din 1854 deja se chinuia numai cu 3 clase. Văzând elevii că liceul nu se mai poate susține, unii s-au retras, alții s-au dus la alte institute, așa că rămânând în trei clase numai 19 elevi, în acest an liceul s-a sistat din nou.

Nici de această dată nu s-a sistat însă pentru totdeauna, pentru că la anul 1861 se înființează din nou gimnaziul armenesc, suținut din partea orașului. Orașul a dat pentru acest scop casa din strada Regele Ferdinand I, unde este astăzi școala primară. Limba de propunere era ungară, însă un profesor preda limba și literatura armeană ca studiu obligatoriu. Directorul institutului avea să fie pentru totdeauna plebanul armenesc, iar profesorii vor fi numiți din partea consiliului orășănesc. Aici a stat liceul până la 1897. Guvernul observă că gimnaziul nu are sală de gimnastică și servitor corespunzător. Atunci orașul se gândește din nou Ia completarea liceului cu 8 clase.

În anul 1892 (septembrie 10) consiliul orășănesc hotărește următoarele :
1) Orașul Gherla predă gimnaziul armenesc susținut de oraș statului, cu condiția ca acesta să-l completeze.
2) Pentru edificarea localului liceului ce are să se facă, predă un loc pe care și-l va alege Ministerul instrucțiunii publice.
3) Pentru edificiul liceului donează suma de 100.000 floreni.
4) Afară de cheltuielile ce le-a avut cu susținerea gimnaziului, orașul mai contribue pentru susținerea liceului de stat cu suma de 5000 floreni.
Urmarea a fost că orașul a încheiat un contract cu statul, prin care orașul predă institutul pentru totdeauna statului, având a solvi odată pentru totdeauna suma de 100.000 floreni statului pentru edificare și dotarea cu cele de lipsă pentru institut, iar de aici înainte orașul se îndatorează de a plăti pentru susținere suma de 9040 floreni  și 62 cruceri anual. În schimb, statul este dator a se îngriji de toate celelalte lucruri și dacă vreodată statul ar sista liceul sau alta școală similară în care s-ar schimba în decursul timpurilor, atunci este dator a replăti orașului suma de 100.000 floreni.

Astfel, în primăvara anului 1896 se începe edificarea liceului de azi, iar în toamna anului 1897 cursurile se încep în noul edificiu.  De aici înainte, liceul a funcționat regulat, având totdeauna un număr frumos de elevi.

În toamna anului 1919 a fost preluat din partea statului român prin directorul liceului Dr. Emil Precup și d-nii Dr. G. Strîmbu și Dr. Gh. Vidican, și deschis din nou numai cu 4 clase, din cauza lipsei de profesori, fiind însă a se completa în cei patru ani următori. În primul an a fost numit director Dr. Emil Precup, iar lecțiile au fost ținute cu concursul profesorilor de la teologie, școala normală de băeți și fete și a preoților. În anii viitori, pe rând s-a completat numărul profesorilor.
Numărul elevilor crește din an în an. Colecțiile și bibliotecile și celelalte referințe ale școlii se văd din cuprinsul anuarului. Liceul are și stațiune meteorologică.

Școala normală de fete gr.-cat. s-a deschis la anul 1915, simțindu-se mult și în acestea părți lipsa unui institut de educație românească pentru fete, care năpădeau școlile ungurești. Localul este puțin potrivit atât pentru învățământ, cât și pentru internat. Din cauza aceasta, școala are un contingent mai mic de eleve, decât ar avea în alte împrejurări. Asupra celorlalte referințe de la aceasta școală acest studiu nu se poate extinde din lipsa datelor informative la care nu am putut ajunge.

Școala civilă de fete din Gherla a fost fondată la anul 1901 din inițiativa comunității politice Gherla. Statul ungar a decretat deschiderea școlii pe lângă condițiunile următoare. Comunitatea politică Gherla presează pentru totdeauna local acomodat pentru școală, îndatorată fiind să facă an de an reparațiile și curățirile de lipsă. Contribuie în fiecare an cu o cotizație de 5% după darea directă a orașului la susținerea școalei și lemne de lipsă pentru încălzit. Contractul încheiat între comunitatea politică și ministerul instrucțiunii publice ungar are data de aprobare 6 aug. 1901. Nr. 53943. Dar documentele archivei școlii ne spun și altceva. Eforia școlară cere cu insistență de la Ministerul cultelor susținerea și dezvoltarea unui internat de fetițe în legătură cu școala civilă, pentru că așa își va putea îndeplini, misiunea „apostolică printre masele largi ale valahimii, ce împrejmuie acest oraș patriotic”.

Până la anul 1908, școala a funcționat numai cu 4 clase, când apoi s-a completat cu un curs de lucru manual de un an. Mai târziu s-a deschis internat în local închiriat . Ambele însă s-au sistat; cursul complementar în lipsa elevelor, iar internatul în anul 1917, în urma scumpirii articolelor de trai.

Trebuie să recunoaștem că aceasta școală – cu excepția anilor de război – întotdeauna a stat la nivel în privința instrucțiunii, dar netăgăduit și-a împlinit și încheiat și misiunea sa apostolică cu frumoase rezultate în privința maghiarizării și deznaționalizării noastre.
Actul preluării școlii s-a făcut la 2 iulie 1919 prin revizorul școlar județan Dl. Andrei Gâlea, Dl. protonotar Vasile Botin și directorul actual al școlii civile Augustin Ciceovanu.
Școala are un internat aranjat pentru 30 de fetițe. Dispune de o bibliotecă de 2300 volume și colecții corespunzătoare.

Școala civilă arhierească s-a înființat abia după preluarea imperiului, ca să nu fie siliți armenii din oraș să-și dea copiii în școală românească.

Școala primară gr. cat. s-a înființat la anul 1856 în Candia. La anul 1869 este mutată în localul școlii normale de băieți, ca școala de aplicație. Astăzi școala primară gr. cat. de fetițe serviește ca școală de aplicație pe lângă școala normală de fete, iar la școala normală de băieți servește ca școală de aplicație o clasă a școalei primare de stat. O clasă a școlii primare de stat este în localul gimnaziului armenesc, iar restul în locaIul școlii civile de stat.

Școala primară arm. cat. datează de la venirea armenilor în oraș.

Grădina de copii s-a înființat în sarcina orașului la 1 aprilie 1883. Ambele sunt în localul gimnaziului vechi armenesc.

Școala de ucenici a fost înființată la anul 1855. Mai târziu se sistează, dar la anul 1883 luna septembrie, se reînființează.

La anul 1842 a fost mutată din Sibiu în Gherla școala militară a regimentului 51 Inf. „Carol Ferdinand“, care avea numele oficial de „Domuss educatoria militaris companiae serenissime Caroli Ferdinandi Estei“. La anul 1855 avea 6 învățători. Studiile din patru clase erau religia, Iimba germană, biblia, istoria, geografia și matematica; elevi erau 46. Profesori erau: 1 preot, 1 locotenent, care era și director, un medic care era și profesor de științe și 3 plutonieri. La anul 1855 școala este mutată din nou din Gherla, și atunci ocupă localul la început școala primară armenească, iar mai târziu gimnaziu armenesc.

Orașul Gherla are mai multe societăți culturale. Despărțământul Asociațiunii pentru literatura și cultura poporului român, care dezvoltă o frumoasă activitate cu concursul profesorilor de la teologice, liceu, școala normală de băeți și primpretorul plasei. Are 2 casine a intelectualilor români și unguri, o societate pentru educația cetățenească și o societate de sport. Aceasta din urmă dezvoltă o activitate mare, și tinde a se ridica la nivelul sportiv al orașelor mari. Se mai află un frumos și prețios muzeu istoric și arceologic la dl. profesor loan Temesvary

Starea morală și socială

Conștiința națională prin tradiția aceștui oraș estâ slab dezvoltată. Sunt încă mulți, dintre români chiar, care nu cunosc încă aspirațiile românilor și originea lor. Caută mai mult societățile străine și nu se pot aclimatiza între români. Numărul acestora însă este mic, și scade din ce în ce mai mult și îmi vine a crede că conștiința națională în curând va domni în orășelul nostru. Un mare neajuns este că pe seama acestora lipsesc bibliotecile.
Unele dintre obiceiurile bătrânești s-au dat uitării de către țăranii români de aici, cum sunt horele, șezătorile și clăcile cu lăutari. Țin însă unele obiceiuri la botez, nunți și praznice.

Cel dintâi azil pentru săraci și spital s-a înființat pe la anul 1800, de către Emanoil Karacsonyi, dăruind pentru acest scop suma de 20.000 floreni. Pe frontarul acestui edificiu se poate citi: „SENODOCHIUM KARACSONIANUM MDCCC”.

Orfelinatului arm. cat. de băeți i s-a pus bază pe la anul 1860 din partea protopopului armean Lukacs Kristof. La început, băieții orfani erau plasați pe la case private, iar instituția se îngrijea numai de îmbrăcăminte, până la anul 1877, când se deschide casa edificată anume pentru acest scop în partea sudică a orașului. La anul 1896 dispune de un fond de 130.000 floreni. Astăzi edificiul este ocupat de școala civilă armeană.

Orfelinatul arm. cat. de fete s-a deschis la anul 1903 în strada Regele Ferdinand I. Intemeiatorul a fost Kovrig Todor, care a dăruit pentru acest scop suma de 60.000 floreni. Orfelinatul este îngrijit astăzi de către călugărițele Ordinului Franciscan.

După preluarea imperiului s-au mai înființat aici o „Casă pentru educația patriotică” și un comitet al societății „Mormintele eroilor”. Cea dintâi nu prosperă ca organizație, misiunea ei însă este atinsă prin munca dezvoltată de profesorii școlilor, care țin conferințe îndeosebi la sate, cu subiecte patriotice și de progres social. A doua aranjează în fiecare an câte un mare festival și adună parale pentru scopurile societății.

Moralitatea publică și injgebarea socială lasă de dorit la noi, ca în tot locul după razboi. Începutul bun însă s-a făcut, după care va urma starea de lucruri care să ne fericească pe toți deopotrivă.

prof. Publiu Cotuțiu, Anuarul Liceului Petru Maior, 1922