Tags Posts tagged with "maramures"

maramures

Irlandezul Peter Hurley a venit în România încă din 1994, pe când avea doar 26 de ani. Împreună cu doi prieteni a pornit o afacere (marketing, PR, consultanță), lucrând pentru unele dintre cele mai importante companii brand care își vindeau produsele în România, la vremea respectivă. Astăzi, Hurley scrie și vorbește cât se poate de bine în limba română, a devenit practicant ortodox și este extrem de implicat într-o Asociație (Drumul lung spre cimitirul vesel) care promovează satul românesc. Pasionat de traiul din satele Maramureșului, și-a abandonat afacerile și și-a investit întreaga avere în proiectele acestei Asociații. Împreună cu artistul Shaun Davey, a fondat un festival de muzică tradițională la Săpânța, care a ajuns, deja, la a opta ediție și care a devenit cunoscut peste tot în lume.

Hurley este extrem de nemulțumit de faptul că românii au uitat să-și iubească rădăcinile, tradițiile și că nu se implică să sprijine lumea din mediul rural. “În 2003 am vizitat Maramureșul. Am stat 10 zile în satul maramureșean Botiza și am descoperit satul românesc.  Am stat pur și simplu și am absorbit ceea ce am descoperit. Exista ceva, acea civilizație străveche pe care noi irlandezii o pierduserăm demult. M-am bucurat să-i descopăr pe oamenii din acest sat, toți trăiau din agricultură ecologică, într-un deplin echilibru cu natura. Am fost extrem de impresionat și am plecat, convins fiind, că există o Comisie specială care se ocupă să protejeze această comoară”.  Numai că nu a existat nici atunci și nu există nici acum vreo comisie, politici sau strategie care să-i sprijine pe țărani, pe micii producători locali, arată Hurley:

“Nici o politică europeană nu-i ajută pe acești oameni, deși vorbim, totuși, de 4 milioane de gospodării. Sunt oameni care trăiesc exclusiv din ceea ce produc. Sigur, există pentru fermierii cu dare de mână tot soiul de soluții de finanțare, însă pentru micii producători, pragurile pentru a accede la finanțări sunt mult prea mari. Oamenii aceștia nu au cum să supraviețuiască dacă statul nu se implică să-i ajute să-și comercializeze produsele. Și vorbim totuși de 12.000 de sate, care au nevoie de o soluție concretă. Fără această soluție, treptat acești oameni își vor abandona satele, pentru că nu li se dă de ales”.  Să aloci finanțări strict pentru fermierii care-și permit un grad de cofinanțare de 50%, însemană să-i subminezi pe producătorii mai mici, care sunt majoritari, din păcate, mai explică irlandezul: “Iar dispariția țărnailor, a tradițiilor va conduce autormat la anularea spiritului creativ românesc. Trăiesc deja de atâția ani aici, am făcut studii în teren și pot să afirm cu certitudine că sursa de sclipire a sufletului românesc izvorăște din zonele rurale. Toată genialitatea românească de aici vine și ar fi un mare păcat să se stingă această sursă de lumină, așa cum s-a întâmplat în Irlanda, de pildă, și în alte țări europene. Astăzi, nici un alt popor nu mai are acest spirit viu pe care-l regăsim în lumea rurală românească”, apreciază Hurley.

Ce să facă Statul Român

O soluție propusă de Hurley se referă la formarea unor așa zise întreprinderi comunitare, cooperative, în care micii producători locali să se poată asocia/afilia. Aceste cooperative ar putea gestiona programe și finanțări care să-i sprijine pe producătorii mai mici să trăiască decent din munca lor. De asemenea, un fond de investiții privat pentru mediul rural ar fi binevenit. Hurley i-a dat numele de “Firicel.” Acest fond ar putea fi gestionat strict în scopul dezvoltării zonelor rurale. Grupurile de producători ar putea beneficia de consultanță pentru a accesa finanțări de peste 90%, pentru proiecte care să-i ajute să se dezvolte. Hurley nu pledează pentru manufactură, dimpotrivă. El crede totuși să laptele trebuie vândut în anumite condiții, la fel brânzeturile și alte produse agro-alimentare, iar pentru ca acest lucru să se întâmple, oamenii au nevoie de sprijn financiar. “Vă dau un simplu exemplu. În tot Maramureșul, dacă te duci într-un magazin să cumperi brânză nu găsești tocmai brânza produsă în Maramureș, iar asta mi se pare grav. Să fii de acolo, să vrei să cumperi un produs local, dar să nu știi sau să nu ai de unde să-l cumperi. Sunt lucruri care poate la prima vedere nu contează, dar vă rog să mă credeți că acestea au o mare însemnătate mai ales pentru modul în care evoluează viața țăranilor la sate”.

O implicare a mediului de afaceri ar trebui să fie mult mai consistentă, mai crede irlandezul. El poate să exemplifice din propria experiență, dat fiind faptul că în Asociația pe care o conduce, cei mai puțini bani au venit din mediul privat: “Din 2010 și până în 2016, eu mi-am investit cam tot ce aveam în activitățile Asociației. Adica am derulat un buget de peste 526.000 de euro, din care un procent de 41% a venit de la mine, Peter Hurley. Alt procent de 41% a fost acoperit din programe europene. De la autorități locale am mai pus încă vreo câteva procente. Din păcate, mediul de afaceri a contribuit, în toți acești ani, cu numai 7%. Vă dați seama? Deși vorbim de un proiect concret, benefic pentru România”. Nemulțumirea irlandezului e cu atât mai mare cu cât, Codul Fiscal chiar îi încurajează pe oamenii de afaceri să-și direcționeze 20% din impozitul pe profit, spre activitățile desfășurate de ONG-uri: “În 2015, în România înregistrau profit 137.000 de firme. Dintre acestea, 80% nu și-au direcționat spre ONG-uri procentul din impozitul pe profit, așa cum permite Codul Fiscal. Am făcut un calcul și mi-am dat seama că societatea civilă a pierdut în felul acesta vreo 200 de milioane de euro. Câte lucruri s-ar fi putut face cu acești bani?”

De ce nu avem un brand de țară

Peter Hurley arată cât de mult a pierdut România pentru că n-a reușit să-și construiască un brand puternic de țară, deși are un potențial extraordinar: “Voi aveți limba română. Eu v-am învățat limba și de câte ori o folosesc simt că devin, instant, mai creativ. Cuvintele românești au atâtea nuanțe/sensuri, poți să exprimi și să transmiți atât de multe lucruri într-o singură frază. Aveți credința. România este o țară cu credință înaltă. Singurul stat latin cu credincioși ortodocși. Aveți Carpații care reprezintă coloana vertebrală a României.  Sunt apoi, cum spuneam, tradițiile românești, acest lanț viu, neîntrerupt care dă autenticitate României. În acest cadru îi regăsim pe cei 3,5 milioane de români care chiar știu să facă mâncarea fără a avea nevoie de gaz. Și mai este și principiul jertfei, de asumare a pierderilor. Pentru români n-a fost ușor să-și mențină liniștea și pacea, să-și câștige libertatea. Revoluția din 89, de pildă, a însemnat un imens sacrificiu pe care oamenii l-au făcut pentru a-și obține libertatea,  iar acest lucru ar trebui păstrat la loc de cinste, memorat cu strictețe și promovat ca un merit aparte al României. E păcat că toate aceste valori sunt irosite, că statul n-a reușit să contruiască un barnd de țară”.

Cum sunt românii și ce au pierdut irlandezii

Hurley le reproșează românilor lipsa de implicare, nepăsarea: “Mă gândesc că mulți sunt convinși că oricum nu pot schimba lucrurile și atunci nu le mai pasă de ceea ce se întâmplă. Ok, pot să fiu de acord că nu poți schimba niște politici, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-ți mai pese. Mi-aș dori ca fiecare român să devină activ implicat și să nu rămână doar pasiv îngrijorat. Poate dacă românii s-ar îndrăgosti de cultura lor tradițională, s-ar implica mai mult. Un simplu pelerinaj în zonele din țară în care obiceiurile sunt încă vii, îți poate schimba complet percepția” – o spune cu certitudine, irlandezul care nu numai că și-a părăsit afacerile pentru a se dedica promovării satelor din Maramureș, dar care și-a schimbat profund și viața de zi cu zi. A fost catolic dar a trecut la ortodoxism. Susține că biserica românească este profund unită cu obiceiurile tradiționale de la sate, lucru care, consideră el, le lipsește catolicilor.  “Iralandezii obișnuiesc să se mândrească, spun despre ei că sunt vii, că au un foc aparte. În realitate, focul acesta nu este decât un calorifer electric. Chair și dansul care a devenit celebru în întreaga lume – Riverdance – nu reprezintă decât o interpretare urbană a unor rădăcini străvechi. Din păcate Irlanda și-a pierdut acel foc viu. El mai poate fi regăsit, astăzi, numai în România. Și este mare păcat că românii nu fac nimic pentru a păstra această flacără, singura care dă auteniticitate și valoare țării”.

Conferința “Focul Viu”

În utlimii șapte ani, Peter Hurley a făcut cercetare sociologică, interesat să descoepre care sunt elementele care pot salva cultura tradițională a României. Rezultatele le prezintă în cadrul unei conferințe ce va avea loc mâine, 14 martie, în Aula Facultății de Științe Economice (UBB). El atrage atenția că o mare parte din zestrea tradițională este în pericol, dar că nimic nu este încă pierdut, atâta timp cât guvernanții vor înțelege să se implice. “Numai piața – un ciclu economic echitabil – poate să ajute satele să-și mențină tradițiile și obiceiurile”, explică irlandezul. Toate elementele dintr-o zonă rurală se sprijină pe o bază, iar în jurul ei ar trebui concentrată o întreagă strategie de sprijin și cooperare: biserica și școala; administrația locală; agro-economia locală. Toți acești piloni ar trebui să funcționeze astfel încât viața din zona rurală să se îmbunătățească considerabil, localnicii să se simtă protejați și sprijiniți. Lucrurile ar trebui să fie simple, atâta timp cât viața la țară încă există, iar tradițiile, obiceiurile sunt încă vii”, mai crede el.

 

 

 

 

by -
0 334

Zona “Mara-Cosău-Creasta Cocoșului” este una dintre cele două destinații de ecoturism atestate anul trecut de Autoritatea Națională pentru Turism, fiind o zonă reprezentativă pentru moștenirea naturală și culturală așezată în partea centrală a Maramureșului istoric.

Se estimează că în zonă ajung peste 100.000 de turiști în fiecare an, mulți dintre aceștia fiind străini. Iar alții se și stabilesc aici, după cum vom vedea în cele ce urmează.

În Breb, de exemplu, englezul Duncan Ridgley e cunoscut de toată lumea. E un fost fotograf de cancan din Marea Britanie, obișnuit, în vremurile bune, să o urmărească pe prințesa Diana. Sau pe alte personalități din insulă. De câțiva ani, mai precis din 2007, moroșenii din Breb s-au trezut cu el în sat.
Cu lirele sterline-i simplu, mai ales dacă le schimbi în lei. A venit Duncan și-a văzut potențial turistic în zonă. Astfel, cu un simț ascuțit de afacerist, acesta a început să cumpere terenuri și case în Breb. A luat câteva case cu câteva milioane de lei vechi, parcele întinse de pământ cu 2000-3000 de euro și așa și-a deschis o ditamai afacerea, un complex de cazare căruia -i spune Village Hotel.

Maramures19
A investit și-a recondiționat odăile tradiționale din lemn, le-a instalat internet wi-fii, iar vara, o căsuță e închiriată cu aproximativ 50 de euro/noapte.
Majoritatea celora care îi treg pragul vin din străinătate. Familii cu copii, grupuri de prieteni sau simpli trecători.

Numai că odată cu asaltul asupra locuințelor și terenurilor localnicilor, au crescut și prețurile aici.
Ioan Godja e de-o viață în Breb, unde-i toată familia lui. E un soi de ghid al satului, cunoaște pe toată lumea și toți îl cunosc pe el. Colindă plaiurile cu grupuri de turiști, știe istoria fiecărui loc. Și povestește că, de când cu englezu’, țăranii au început să ceară tot mai mult pe pămânuturi.

“El a venit prima dată în 2007 la noi , iar din 2008 a început să cumpere și să cumpere. Înaintea lui , prețurile erau rezonabile. De exemplu, un teren de 30 de ari intravilan, în sat, unde aveai posibilitatea să ai electricitate , costa undeva la 2000-3000 de euro. Acuma se cer câte 10.000 de euro pe câte o parcelă. Duncan a început să cumpere , prețurile au crescut. El a luat vreo 10 case în total, case din lemn și pe unele a plătit și câte 10-15 milioane de lei vechi. Acuma, o casă din lemn , de exemplu de 10/5 în stare bună, care nu are lemn putrezit, acoperișul stricat, ajunge la 2500 de euro. Duncan a luat și din sate învecinate”, povestește Ioan Godja.

Și Godja are pensiune. Îi spune Lucia, așa cum o cheamă pe soție. “Nu consider că îmi face concurență, omu’ face ce vrea pe banii lui. Turistul pe banii lui stă unde vrea și unde poftește. Nu o consider concurență, fiecare poate să se dezvolte.”
Mai spre deal ajungem la Babou, Campsite and Hostel, o gospodărie din lemn cu o șură transformată-n loc de cazare. În spate e un loc de campat, iar vara e ticsit de străini. Belgieni, olandezi, francezi, nemți, de prin toată Europa.

Babou
Proprietarii sunt Matthijs și Eveline , doi tineri olandezi care s-au îndrăgostit de loc. Matthijs a sosit prima dată în România în 1992, iar apoi a continuat să vină să viziteze. Ulterior, cei doi s-au mutat în Cluj, dar , după cum spune Eveline, “munca de birou nu era pentru noi”.
Astfel au cumpărat un teren și-o gospodărie în Breb, de la o femeie în vârstă care -a pus o singură condiție ca să-și vândă spațiul: să fie lăsată în continuare să locuiască aici până la finalul vieții. Olandezii au acceptat imediat și, în plus, numele locului de cazare e și o reverență pentru “bunica noastră româncă”, așa cum o alintă cei doi. “I-am zis Babou pentru că este locul ei, aici a trăit toată viața. E și simplu de reținut, așa ne-am gândit noi. Cum am ajuns aici? Lucram în Cluj într-un birou, apoi am venit în Breb și-am decis să ne mutăm. Știți cum e? România îți place sau nu. Noi am iubit-o!”, ne povestește Eveline.

Eveline
Eveline

De obicei , Babou Campsite and Hostel își deschide porțile începând cu data de 1 aprilie. “Acum mai facem unele modificări, reamenajări. Vin foarte mulți prieteni din străinătate la noi. E loc de camping, avem cazare și interioară și cei care vin în Breb rămân uimiți. Vin olandezi, englezi, belgieni, francezi, am avut turiști și din Japonia, Canada. Germania,de peste tot”, adaugă Eveline.

În Breb și în satele învecinate sunt și alți străini, dar nu toți fac turism. “Mai este o familie din Germania, mai sunt francezi care și-au cumpărat locuințe aici, este o femeie din Austria, sunt inclusiv și australieni. Ei își păstrează casele din Breb ca reședințe secundare, vin în vacanțe cu prietenii”, ne mai spune Ioan Godja.

Atât doar că străinii nu gătesc, iar dacă te cazezi și vrei să guști din plin din bunătățile locale, aici incluzând și proverbiala ospitalitate maramureșeană, poți ajunge la pensiunea Mărioara. Vei fi întâmpinat cu horincă făcută în cazanele satului, cu afinată și cu multe bucate tradiționale proaspete și , atenție, ecologice.
Pe seară te vizitează și ceterașii locali, niște muzicieni cu inima deschisă, pregătiți să cânte oricât e nevoie. Dar firesc, mai au și ei supărările lor. Zice-se că în Maramureș îs și oameni făloși, iar nunțile tradiționale se transformă de multe ori într-un concurs de grandomanie.
“Domnule, ia, noi venim amu’ de la o nuntă, am cântat acolo puțin, da’ nu la sală. Acuma oamenii ăștia, să se dea mare, își aduc din Banat muzicieni și îi plătesc cu 6000 de euro. Vin bănățenii, pe care io îi respect, da’ noa, noi ce mai facem?De când cu fala asta, pierdem și noi ”

Ceterașii maramureșeni îi întâmpină pe turiști cu cântări locale
Ceterașii maramureșeni îi întâmpină pe turiști cu cântări locale

Cu nemulțumiri sau nu, ceterașii din Breb știu meserie și nici n-au fost vreodată la vreo școală de muzică. “Aci am învățat vioara, în sat. De la părinți și bunici.”

Turiștii din afara țării continuă să viziteze plaiurile maremureșene. În satul Sârbi e forfotă la Lorinț acasă. Și ne întâmpină la “Poarta Fermecată”. De ce-i fermecată? Păi ia veniți aici… Și -nvârte Lorinț cu mult tact un robinet din lemn, și-n câteva secunde vezi cum , din poartă, curge un lichid magic într-un păhărel tot din lemn. Minune! E horincă, bineînțeles. De prune. Proaspătă. “Asta-i poarta mea fermecată”.
Ceva mai încolo, în afara ogrăzii, se află in veritabil muzeu cu antichități. Poți vedea o batoză, o moară veche sau vâltoarea. “La toate mă uit ca la piesele de muzeu că oamenii aduc acuma un sac de mălai la 2-3 zile. Vâltoarea cred că are un secol, am reparat-o, dar rar se fac și cergi (pături de lână – n.r.)”, povestește Lorinț, pe numele său din acte Gheorghe Opriș.

Lorinț și poarta sa fermecată
Lorinț și poarta sa fermecată

Nu trece mult și-n curte intră două turiste tocmai din Hong-Kong. Se apleacă , salutând cu mâinile împreunate, iar Lorinț e atenționat imediat de doamna Oprișan. “Doamne batie-te, du-te și schimbă-ți clopu’ ăstra hâtru, punie unu curat”. Și-a făcut Lorinț așa cum i-a poruncit soția.

 

De la Dracula, în Maramureș”

Turistele din Hong-Kong au gustat repede din pălincă și-au povestit că, de fapt, ele veniseră în România ca să-l găsească pe Dracula. “Am fost mai întâi la București, apoi la Brașov și Bran, la Sibiu -Sighișoara, iar apoi ne-au spus oamenii că dacă tot suntem aici, trebuie să vizităm și Maramureșul. Uite c-am sosit și mai stăm acum câteva zile.Am venit pentru Dracula și-am ajuns aici”, povestește una dintre fete, îmbujorată după păhărelul servit de Lorinț.

Din Hong-Kong, în Maramureș
Din Hong-Kong, în Maramureș

Lângă gospodăria lui, câțiva metri mai încolo, îl găsim pe Vasile Siridor în plin proces de lucru. Face horincă de pere. “Asta-i mai scumpă decât aia de prunie”, zice bătrânul, un fost miner la Cavnic. Cui o vindeți?
Apoi n-o dau, am 500 de kile, da’ nu dau, că nu o poci vindie. Cui s-o dau? Aci tătă lumea face horincă. Mai dau pe la străini de-mi cer. Dapoi n-am ce face. De-aș putea, m-aș duce la Constanța cu 500 de litri să-i vând. Da n-avem voie. Înainte eram la mină la Cavnic, până s-o închis, mai câștigam ceva. 9 ani am fo , au’ cum suflu”.
Vasile lucrează de la primele ore cu fiică-sa, toarnă borhotul din butoaie. E cam supărat că-i viața grea și munca merge greu. Are o cicatrice mare pe antebrațul stâng..”Aci m-o mușcat calu’. M-o dus la Sighet și-o vrut doctoru’ să-mi taie mâna. I-am zis: domn’ doctor, mai întâi să-mi tăiați gâtu’ și apoi mâna, mâna cu care lucru io”. Nici dreapta nu-i tocmai cum i-a lăsat-o Dumnezeu. “Uite, am o sirenă aici. Eram la Botoșani în armată și n-am avut minte”.
Vasile Siridor încarcă butoaiele goale și-o ia din loc mânând calul pe cărare. Doamne, tre să muncești ca să câștigi.

Vasile Siridor
Vasile Siridor

Gospodari nevoie mare sunt și Morărenii. În spatele casei au o moară veche de sute de ani, înauntru se face lână, se țese la război, iar toată casa e aranjată tradițional. Aici toți lucrează și știu ce-i aia îndeletnicire. Vasile Florin tocmai ce-și face un căruț din lemn. Are 5 primăveri, nu mai mult, dar mânuiește ciocanul și burghiul de zici că s-a născut cu ele-n mână.

Vasile Florin și arta creației
Vasile Florin și arta creației

Dar dacă nici tradițiile păstrate aici nu vă pot convinge să vizitați Maramureșul istoric, poate un traseu alpin v-ar putea schimba părerea. Și vă putem oferi ca exemplu Creasta Cocoșului, o rezevarție naturală protejată, care oferă o sumedenie de peisaje spectaculoase. E un drum de șase ore dus-întors, de la Pasul Gutâi , de lângă Halul lui Pintea, spre Creastă.

Maramures
La Mărioara acasă

Maramures5 Maramures11 Maramures8 Maramures12
Noi am petrecut trei zile pline în inima Maramureșului, într-un eveniment din cadrul proiectului “Dezvoltarea destinatiei de ecoturism Mara-Cosau-Creasta Cocosului”, implementat de Asociatia EcoLogic, în parteneriat cu Primaria Comunei Budești și Asociația Centrul de Ecologie si Turism Maramureș și finanțat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.
Trei zile superbe într-o zonă fermectoare, ceea ce vă rocomandăm și vouă.

Apus în Maramureș
Apus în Maramureș

 

CITEȘTE ȘI Vasile Oanea, poetul iubirii

by -
0 306

Unchieșu Vasile scrie poezii. Scrie și nuvele, scrie de toate, are un catastfif de caiete lucrate manual, cu un scris impecabil, de prunc silitor. Le ține în odaia lui din lemn, printre sute și mii de hârtii. Un almanah arhaic, o maculatură în care se regăsesc și schițe desenate maiestuos cu creionul, fotografii vechi și însemnări de suflet.

Intrarea în odaia lui Vasile Oanea.
Intrarea în odaia lui Vasile Oanea.

Vasile Oanea e din Breb, din Maremureșul istoric. Aici i-au fost și părinții și bunicii și străbunicii și ceilalți din familie. Când a dat buzna-n lume, în ’52, zona era ferită de colectivizare și-ai lui au putut lucra. Au putut să-și lucreze propriul pământ. Pământul strămoșesc.
Când era de vreo șase-șapte primăveri, Vasile a mers la școală , tot în Berb. A-nvățat bastonașele, apoi abecedarul și-a-nceput să citească, nu puțin lucru, mai ales că la el în familie se citeau doar scrierile bisericești. Maică-sa când vedea că răsfoiește Cuore de Edmondo De Amicis îi spunea repede să lase prostiile și de tot o vrea să citească, să ia biblia.

– Le-am reproșat tătă viața părinților că nu m-o încurajat și nu m-o susținut să ajung intelectual la oraș. Am rămas la țară, poate mai bine era să plec. Ei nu m-o înțeles. Ei dacă n-o citit cărți laice , nu le-o plăcut, ziceau să citesc biblii, cărți de rugăciuni. Îmi spuneau că îmi pierd timpu’, că îs degeaba. Și io eram dependent de cărți.

Vasile

 

Vasile Oanea povestește cu o însuflețire aprigă, e senin ș-are ochii aprinși de emoție. E Vasile -poetul.

Domnule, mi-a plăcut tare mult cartea. Știți cum citeam? Ca la lada de gunoi, tot ce prindeam în mână. Nici nu știu de unde-i dragostea asta pentru carte că ai mei n-o fost iubitori, ei citeau numa’ rugăciuni. Am vrut să merg la liceu, dar părinții îmi spuneau să șed acasă să lucrez la pământ. Eram și slab și bolnăvicios, or la munca de câmp tre’ oameni robuști, nu ca mine. Am rămas și-am tot citit. Veneau în sat cărți, da’ nu le cumpăra nime’ și când mă duceam să iau porumbu’ pentru animale , băgam în sac câte două-tri-cinci cărți. Apoi, când meream undeva prin țară , nu veneam fără o carte, mai bine nu mâncam.
Așa a pus mâna Vasile pe Quo Vadis, o capodoperă semnată de Henryk Sienkiewicz. O grozăvie! Urmărind povestea de dragoste dintre Marcus Vinicius și creștina Ligia, Vasile Oanea a sfârșit el însuși îndrăgostindu-se iremediabil.

“Doamne, un roman excepțional, eram tare tânăr când l-am citit , da’ ș-acuma îmi revin în minte câteva scene. Ce poveste minunată. Ligia a reușit să-l cucerească cu frumusețea și cu credința ei pe ofițerul Vinicius, iar acesta se creștinează de dragul ei. Ce frumoasă e iubirea.”

Vasiel Oanea răsfoiește unul dintre sutele de caiete cu poezii în fața unui mastodont tehnologic primit din Franța de la un nepot.
Vasiel Oanea răsfoiește unul dintre sutele de caiete cu poezii în fața unui mastodont tehnologic primit din Franța de la un nepot.

A iubit și Vasile mai multe femei când era în putere, că îi trebuia și lui familie în toată regula, nevastă și copii. Le mai pețea pe unele, pe altele, da’ cu o strictețe desăvârșită. “Mi-o plăcut și m-am îndrăgostit mereu numa’ de femei frumoase.” Le-a scris balade, le-a zis că le iubește, da-n felu’ lui. “Eram mai timid, asta era boala mea. Îmi plăcea una, ea mă plăcea, da’ io eram sfios și așteptam să facă ea primu’ pas.”
Așa a pierdut-o pe Măria când avea vreo 20 de ani. “O iubeam nebunește, ziua mă gândeam , noaptea o visam și n-aș fi schimbat-o pentru toată averea lumii. Da’ tot așteptam, încercam să înțeleg dacă și ce-i place la mine. Apoi m-am dus pe la Bistrița la muncă, că nu-mi era gata casa și pe când m-am întors, și-o aflat pe altu’ și-o și făcut nuntă. Poate credea că-s nepăsător că n-am mai insistat. O fost o lovitură crâncenă pentru mine.”
Când și-a mai revenit din suferință, Vasile le-a iubit și pe altele. Pe una, Ileana, a mers chiar s-o ceară de nevastă. I-a dedicat și ei versuri, pagini întregi de versuri de dragoste, dar când s-a dus acasă s-o ceară, ea era în vecini. “Chiar o fost ghinion atunci. M-am dus și io ca să fac o cerere să văd ce-a zâce. Ea era la vecini că era zâua ei.. Mamă-sa îmi zice: mă duc s-o chem. Zic: lăsați-o! Apoi nu m-am mai dus. I-am scris ceva, după o vreme, o scrisoare de dragoste. Am vrut să-i descriu viața mea să-i spun exact cum îs io. I-am zis că io mă simt acum bolnav, tu meriți o soartă mai bună..Io consideram că o și testez, că dacă îi să mă placă, să mă placă și bolnav cum îs. Ea poate o gândit că-s grav bolnav, că nu-s capabil de însurătoare. Și gata.”

Au fost și alte mari iubiri în viața lui Vasile Oanea, cinci sau șase, dar Unchieșu’, cum îi mai zic coconii  din zonă, a rămas tot singur. Acum e singur cuc, taică-său s-a dus de tot prin ’74, iar maică-sa în 2013. Vasile -a rămas cu cărțile și poveștile sale de dragoste. “Cum spunea un pictor veronez, sper că nu greșesc. “Am avut prea multe femei frumoase și n-am știut la care să mă opresc”. Și continuă cu un umor contagios. “Mi-am luat gândul de la însurătoare. Îi ca și cum ai încerca să altoiești un copac secular.”
Chiar ș-așa , niciodată n-ai să-l vezi pe Vasile Oanea apatic, posac , căzut în necaz. Își mai alină sufletul cu scrierile lui Eminescu.

“El trăiește în sufletul meu. În 15 iunie 2000, am avut norocul să ajung la Botoșani. Am coborât din autobuz și-am luat-o spre Ipotești, m-am dus pe jos până-n deal de unde se vedea Ipoteștiul. Am zis atunci: ioi, pe-aci umbla și el. Mi-am imaginat plimbările lui. Felul în care a iubit el… El când a iubit , a iubit toată viața, a iubit-o pe Veronica. Alții dau de greu, de necaz și fug, el toată viața a iubit-o pe ea, deși , se știe, a avut și alte amante. S-au dus toți în 1889, Eminescu, Veronica și Creangă. Îl port cu mine peste tot , a fost un geniu. Într-o viață atât de scurtă să faci atâtea lucruri…”

Vasile din Breb a compus recent ultima poezie și o intitulează “Iubirea este ca și o regină”

Iubirea este ca și o regină
Pe care trebuie s-o respectăm !
În zadar îi căutăm vreo vină ,
Cu gândul să o detronăm .

Iubirea nu-i o servitoare
La care să-i reproșezi când ți-a greșit .
Dacă ai firea pre nepăsătoare –
Să taci când ea te-a părăsit .

Chiar de avem multe speranțe ,
Ce folos când nu le folosim ?!
Să prețuim de ținem pe cineva în brațe !
După ce pleacă – degeaba ne căim .

Doar o viață avem pe pământ !
Cu câteva perioade importante .
De nu facem – ori facem ce voiește „ Domnul Sfânt ”;
La judecata dreaptă vom primi –
pedeapsă sau răsplată pentru fapte.

Io-s pentru o lume mai bună, nu-mi place ficțiunea, îmi place dragostea. Cum zicea și poetul englez Percy Shelley: “Iubirea e singurul lucru pe care împărțindu-l, îl faci să crească.” Mie tăt timpu mi-o plăcut femeile frumoase, cred că cu durerea asta o să mor.

VasileOanea2