Cel mai mare cartier al Clujului se zbate să devină o comunitate.
Vlad Odobescu
La început de iunie, în vremea TIFF-ului, se rostogoleau covoare roșii peste pavajul din centrul Clujului. Am luat tramvaiul 102 în sus, cu Someșul în dreapta. După intersecție, parc central și stadion, au apărut șiruri de blocuri întrerupte de parcări, părculețe, biserici și benzinării. Am ajuns curând în mica Românie urbană care se întinde de la Constanța la Timișoara și de la Baia Mare la Giurgiu. Fiecare asemenea loc are, însă, o respirație a lui, iar bulevardul a fost abia primul strat: adevărata poartă către lumea asta e împodobită cu buticuri scorojite puse peste dale ieftine, cu arbuști, bănci și arcade inutile. Am trecut pe lângă un bătrân care duce o colivie cu o pasăre. Am coborât trepte, pe lângă un graffiti colorat cu numele cartierului. M-am întâlnit cu Lala Panait, antropolog urban și activist local, în fața cinematografului Dacia, care-ar putea fi inima Mănășturului, dar nu e. Am pornit printre garaje ruginite către „La Terenuri”, și acolo – pe un platou imens mărginit de un fir de apă, de grădini și de pădure, bucata asta de oraș a început să se deschidă.