Imagini din a treia generaţie a „Şcolii de la Cluj”

Intri într-un hol îngust şi iluminat obscur, în atmosfera apăsătoare a blocurilor pe model „cămin de nefamilişti” construite demult. Urci trepte (tot înguste), treci pe lângă uşi închise, din spatele cărora se poate foarte bine să fii urmărit de vecini curioşi. Şi ţi se deschide o uşă. Sau poate e mai bine să îi zici altfel: o poartă. Fiindcă dacă treci pragul, nu intri într-un apartament obişnuit al unui bloc obişnuit dintr-un cartier obişnuit. Eşti în altă lume: aici zboară fluturi şi stau suspendaţi crocodili, vezi călugări cu sertare deschise, fete care plâng sau care privesc acuzator, mese goale ale unor nunţi la care nu a venit nimeni. Aşa ar putea să arate o „casă” de picturi, un studio de artist. Iar dacă artistul e Ioana Olăhuţ cam asta ai putea să găseşti în atelier, în pregătirea unei expoziţii de mai. Pe un perete stau schiţe ale unor viitoare personaje, de un altul se sprijină, una în spatele celeilalte, picturi expuse pe la evenimente de artă, ici-colo e un tablou început care aşteaptă să i se construiască povestea.

(Galerie foto, sus: imagini din arhiva artistei)

O parte dintre picturile din atelier au ajuns pentru a se arăta lumii în muzeu, în prima expoziţie personală de la Muzeul de Artă din Cluj a artistei, ţinută aici între 27 aprilie şi 15 mai. Când vorbeşte despre lucrările ei, Ioana Olăhuţ nu îţi dă date, ci poveşti, iar sursele de inspiraţie sunt de peste tot: o legendă uitată, o imagine prinsă de la fereastră, un călugăr care duce un tort, o cârciumă din satul bunicilor, o spaimă intimă, o frică personală, un moment de cumpănă din „arhivă”. Expoziţia aşa s-a şi numit: Frică, Foame, Durere.

Ioana Olăhuţ face parte dintr-o a treia „echipă” dintre cele de după ’90, spune profesorul Ioan Sbârciu, la vernisajul expoziţiei fostei sale studente, acum colegă de catedră (Olăhuţ e prodecan în cadrul UAD). „Eu am avut mai multe echipe, formate imediat după revoluţie, care au mi-au fost studenţi la Cluj. Am avut o trupă extraordinară, cu Laszlo Bencze, Cristi Rusu, care fac lucruri teribil de importante, tot felul de proteste cu efecte internaţionale, sunt implicaţi pe plan social, au făcut lucrui importante pentru Roşia Montana aproape în anonimat, aici, dar care sunt cunoscute foarte bine pe plan internaţional. A doua echipă este cea cu Mihai Pop, Victor Man, Aurelian Piroşca, Andrei Câmpan, Adrian Ghenie, Şerban Savu. O a treia echipă e cea din care fac parte Ioana Olăhuţ, Marius Bercea, Mircea Suciu şi multe fete foarte talentate”, aminteşte Sbârciu. Ioana Olăhuţ e mama a doi copii, e conferenţiar şi prodecan la UAD şi pictează în continuare, lucru pe care a ţinut să îl menţioneze şi Sbârciu, punând pictura Ioanei în „tabloul” mai mare al aşa numitei „şcoli de la Cluj”. Fără să insiste pe succesul teribil (inclusiv de licitaţii) de care se bucură în această perioadă Adrian Ghenie, preşedintele UAD vorbeşte despre o serie de artişti importanţi, care au trecut prin etapa „şcoala de la Cluj” în cariera lor.

Trebuie totuşi menţionat că, în diverse interviuri, voci dintre cele care au făcut un fenomen internaţional din „Şcoala de la Cluj” au vorbit în ultimii ani de o distincţie importantă: între „şcoala” în sens de curent artistic şi „şcoala” ca instituţie. Artiştii au subliniat efortul (şi succesul) individual, de grup şi autodidact al artiştilor acum renumiţi. De altfel, chiar şi sintagma „şcoala de Cluj” a fost lansată de un străin (directorul Flash Art), nu a fost gândită de aici.

Cu toate acestea, de la Cluj a pornit un fenomen unic în România, subliniază Sbârciu. „Mă bucur că Ioana şi-a rezolvat foarte bine lucrurile şi poate şi lucra. Asta e extraordinar, fiindcă de acum (Ioana Olăhuţ şi colegele sale de generaţie, n.red.) trebuie să le urmeze băieţilor. Sunt o trupă de fete foarte talentate şi ambiţioase în această generaţie cu care am expus, care pot să urmeze un ritm foarte bun. Există mari artişti de talie mondială care întîmplător sunt de aici, s-au format la Cuj, e o mare onoare că ne-au fost studenţi şi că din când în când îşi mai amintesc de noi. E singurul loc în care s-a întîmplat asta în România: să ai artişti care să fie la zi şi să fie consideraţi de top în cele mai importante muzee ale lumii: Pompidou, MoMa, Tate, Guggenheim. Cu contract! Adică au expoziţii înainte de a se vernisa toate lucrările. Acest lucru nu s-a mai întâmplat în România. E un lucru care ne obligă! Sunt alte echipe mai tinere foarte foarte bune şi le doresc să îi urmeze pe cei care au ajuns acolo şi să îi întreacă”, a spus Sbârciu. „Vai de profesorul care nu e întrecut de elev! Întotdeauna trebuie să ne dorim să fim întrecuţi. Sunt foarte multe valori şi în aceasă generaţie”, a spus profesorul, invocând un exemplu francez pentru a arăta „calea” de urmat pentru generaţiile de artişti: atelierul unui profesor francez, în care se întâlneau genii, dar fiecare mergând pe drum diferit. „S-au îndepărt unii de alţii (şi în cadrul „echipelor” de studenţi de Cluj, n.red.). E foarte important lucrul ăsta: să nu se copieze. Ioana chiar dacă merge pe o linie expresionistă, un expresionism românesc am putea zice, face o referire şi la postomodernismul din anii ‘80, întorcând povestea; se întoarce chiar cu 1000 de ani în urmă, la narativii extraordinari care povesteau foarte bine, folosind miniaturi. Ioana are foarte mult umor, ştie să deseneze, să picteze, e pasionată de tot ce se scrie despre artă, de film”, a spus Sbârciu despre autoarea lucrărilor de expoziţie.

Asta în timp ce pe fundalul discursului se conturează o imagine îngriojrătoate: o copilă cu guler alb, încă o fetiţă ceva mai mare, încă una şi încă una – toate o privesc pe o a patra fată, care e deja femeie. Şi pare doborâtă. E despre „Inconştinetul care nu îmbătrâneşte”.

„În faţa acestei picturi în lucru, artista mărturisea în atelierul său că uneori e neliniştită că fostele ei conştiinţe anterioare ar putea-o privi, ar putea-o scruta pe ea cea de acum. Fiecare dintre noi ar putea simţi asta gândindu-se că noi-copii ne-am vedea pe noi înşine la o vârstă matură”, spune curatorul Dan Breaz despre pictura care a „vegheat” şi deschiderea expoziţiei. Expoziţia s-a construit în funcţie de modul de lucru al artistei.

„Lucrările ei au un mare dar de a povesti întâmplări interesante, imagini, vise stranii, mitologii personale. Sunt imagini care au marea capacitate de a-şi transmite teza. În ciuda faptului că lucrările sale istorisesc aşa de bine poveşti inedite am căzut de acord să nu facem o expunere logică: o sală a călugărilor, a fecioarelor, o sală a fluturilor, ci am decis să împletim aceste teme. Fiindcă aşa se naşte creaţia ei, nu în funcţie de cicluri, ci intersectând cicluri. Ioana poate să lucreze simultan la un crocodil, la nişte personaje refuzate de căsătorie, poate să lucreze la tablouri polemice, să redea coşmarul unei găini, metaforă a feminităţii, să creeze tablorui cu referinţe la istoria artei, cum e tabloul cu Salvador Dali. Universul la care Ioana Olăhuţ face referie cu atâta nonşalanţă e foarte bine fundamentat cultural, referinţele la istoria artei sunt atent selectate, potrivit unei viziuni. E o pictură a muchiilor existenţiale, această „frică – foame – durere” despre care se vorbeşte în titlu face referire la lucruri care ne marchează devenirea. Expoziţia ne vorbeşte cu umor despre praguri de trecere, care pot să nu fie trecute”, a sintetizat curatorul expoziţiei.

Ce se află acum în atelierul artistei? „Luptători de sumo”, ne spune Ioana, printre picturi.

Aşa că

Va urma…

Nici un comentariu

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.