Arhitectul premiat de arhitecți, despre oraș și oameni: “Ne plimbăm prin lume,...

Arhitectul premiat de arhitecți, despre oraș și oameni: “Ne plimbăm prin lume, vedem, observăm, ne place şi când ne întoarcem aici uităm totul şi ne întoarcem la aceleaşi vechi obiceiuri”

 

A participat la mai multe concursuri de arhitectură în țară, cu reabilitarea Palatului Cultural din Blaj a făcut înconjurul platformelor din domeniul arhitecturii, iar în urmă cu câteva zile a fost desemnat câștigător al unui prim concurs realizat de primăria Cluj după mulți ani: Turnul Pompierilor. Arhitectul Vlad Sebastian Rusu a vorbit pentru Actualdecluj.ro despre cum s-a “desenat” reabilitarea monumentului, despre restaurarea de case cu istorie, despre necesitatea concursurilor, despre evoluția orașului și arhitectura Clujului interbelic, dar și despre viitoarea generație de arhitecți, pe care o cunoaște fiindcă predă cursuri la Facultatea de Arhitectură din Cluj.

 

Turnul cu “balcon” și oglindă

Vlad Sebastian Rusu e autorul principal al proiectului declarat câştigător în competiția pentru Turnul Pompierilor. A lucrat la proiect alături de coautori: Anamaria Cornelia Olănescu, Anda Gheorghe, Octav Silviu Olănescu şi colaboratorii ingineri Ovidiu Rusu și Ludovic Kopenetz. 25 de echipe de arhitecți, ingineri și proiectanți s-au înscris în concursul organizat de Primăria Municipiului Cluj-Napoca alături de Ordinul Arhitecților din România. Dacă proiectul câștigător se pune în aplicare, transformarea turnului presupune mai mulţi paşi: eliminarea întregii structuri de beton, crearea unei noi “coloane vertebrale” – un “miez” translucid, care lasă vizibile vârstele turnului, instalarea unui lift care face mult mai accesibil punctul de belvedere din vârf, iar sus se va instala “oglinda”, care îi va reflecta pe vizitatori, dar şi pe trecătorii de jos, din stradă. Şi oraşul.

 

PLANSA 1

 

 

Un interviu între două oglinzi – începem cu o oglindă-proiect și încheiem cu o oglindă-utopică, din viitor.

 

Actualdecluj.ro: Cum a venit ideea oglinzii amplasate deasupra Turnului Pompierilor?

Vlad Rusu: Ne-am gândit că nu putem face ceva foarte extravagant, ci o extindere simplă. Dar trebuia compensat cu ceva – să nu fie un proiect banal. Atunci a venit ideea oglinzii, care are foarte multe conotații, de la unele filozofice la unele foarte pragmatice. Această instalație oglindește macheta centrului istoric, care e una fixă, reprezintă memoria unui anumit moment din istorie și, în același timp, oglindește și orașul, care se transformă. Asta poate fi o suprapunere interesantă. Oglinda are și calitatea aceasta ludică. Când stai sub ea, are un efect vizual interesant: te vezi și pe tine, și orașul. Apoi, de la nivelul pietonului observi că se întâmplă ceva acolo sus, că e mișcare. Obții un efect interesant și noaptea – dacă iluminezi bine noaptea, turnul devine un far. Am văzut în expoziție variante prin care am trecut şi noi, dar noi nu ne-am oprit acolo. Nu ne-am oprit până nu am epuizat tot ce înseamnă formalism sau moft, ca să ajungem la o esenţă a soluţiei, care să fie suficient de justificată şi argumentată încât să nu nască controverse prea mari sau eliminări. Ideea era să avem totul argumentat până la ultimul amănunt.

 

De ce vi s-a părut interesant acest obiectiv? În afară de faptul că nu prea avem concursuri în România, deci nu prea ai de unde să alegi și un concurs e o noutate.

Clujul, față de alte orașe, nu mai are un astfel de patrimoniu medieval – de tip turn sau bastion, e un element simbol. Turnul Pompierilor e și foarte privilegiat ca poziție. Orice oraș care se respectă are un punct de belvedere în interiorul orașului. Fie că e vorba de turla bisericii principale, de o campanilă, lumea urcă acolo ca să vadă orașul. La noi nu există așa ceva. La biserica Sf Mihail mai greu se poate urca, la Biserica Ortodoxă nu mai zic, deși și acolo ar fi un loc fantastic. Atunci e acest turn, care are și o poziție bună. E un obiect de patrimoniu, care a fost puternic alterat, din păcat, cu intervenții brutale. Nu putem zice că a fost vorba de restaurare, când principiul era “punem betoane”. Nu se ținea cont foarte mult de calitățile intrinseci ale obiectului. Asta e o ocazie și să îl restaurezi așa cum se restaurează în toată lumea asta civilizată. Zona medievală, barocă sunt tencuite, ar fi bine să dai jos tencuiala, să vezi piatra, să simți textura.

 

Cum a fost procesul? Cum ați început pregătirea pentru concurs?

Eu sunt născut în Cluj, deci știam turnul. Când eram student au fost o serie de evenimente care se întâmplau acolo, inclusiv o expoziție de proiecte de arhitectură. Sunt un mare participant la concursuri. Oricum sunt foarte puține în țară și foarte puține în Cluj. Așa că profit de orice ocazie. Asta e o ocazie unică de a face un proiect așa cum simți, fără restircții foarte mari legate de buget sau de anumite indicații ale beneficiarului și ai o anumită libertate. Asta a fost prima chestiune care m-a atras la concurs. Pe foarte mulți dintre noi, ca breaslă, ne atrage o astfel de inițiativă. Problema aici a fost termenul foarte scurt impus. O lună jumate e puțin. Asta i-a descurajat pe mulți, iar unii chiar nu au apucat să termine lucrul. Dacă era un termen mai lung, sigur erau mai mulți participanți (au fost 25, n.red.).

 

La proiectul de extindere al Bibliotecii Centrale Universitare au fost peste 100.

Era un moment de secetă de concursuri. Din păcate, acel concurs și unele de după el au adus o serie de dezamăgiri. Au fost unele comentarii în rândul breslei vizavi de decizia juriului. Dar a fost un moment unic în istoria recentă a concursurilor – un vârf. Am participat și noi, am luat locul 3. Nu s-a acordat atunci premiul 1, ci două premii II, iar beneficiarul a trebuit să aleagă una dintre soluții. Beneficiarul nu a ales cel mai bine, după părerea celor mai mulți. Noi, cu locul III, am primit premiul, ne-am văzut de drum.

 

Proiect extindere BCU Cluj. Sursa imagine: Vladrusu.ro
Proiect extindere BCU Cluj. Sursa imagine: Vladrusu.ro

 

 

A fost dezamăgirea. Legată de proces și de felul în care se concretizează lucrurile…

A fost timpul scurt de jurizare, în acel caz. Beneficiarii nu se așteptau la un număr așa mare de proiecte, juriul nu a avut timp să discearnă.

 

Care a fost apoi experiența voastră cu concursurile?

Am mai participat la Oradea pentru amenajarea promenadei din apropierea centrului istoric, unde am luat locul 3, la Bistrița pentru amenajarea pieței centrale – unde am obținut locul 2 și acolo e un proiect care se pare că nu are finalitate, e în stand by. Tipic.

 

Promenada Oradea. Sursa imagine: Vladrusu.ro
Promenada Oradea. Sursa imagine: Vladrusu.ro

 

Piata Centrala Bistrița.Sursa foto: Vladrusu.ro
Piata Centrala Bistrița.Sursa foto: Vladrusu.ro

 

 

Adică nici în cazul în care se fac concursuri, nu vezi obiectul realizat.

Și la turnul de control de la aeroport, cu beneficiar ROMATSA, e la fel. Acolo am luat locul 2. Pe locul 1 au fost niște prieteni din București, colegi, care nici ei nu au mai auzit nimic de viitorul proiectului. Se pare că nu au mai continuat, deși începuseră etapele. Undeva pe parcurs, proiectul s-a blocat.

 

Sursa imagine: Vladrusu.ro
Sursa imagine: Vladrusu.ro

 

 

Exemplul pozitiv din experiența recentă de proiecte rămâne, deci, palatul cultural de la Blaj.

Da. Acela a fost un concurs, deși nu a fost realizat cu ajutorul OAR, a fost un concurs de soluții tip licitație, deși tot concurs de soluții – trebuia să prezinți niște variante tehnice și financiare. Am câștigat, am semnat un contract și cinci ani de zile a durat procesul – de la început, cu execuție. Dar și lucrarea era la stadiu de ruină. Proiectarea a durat un an, dar execuția s-a extins, fiind o lucrare cu multe necunoscute. Pe de altă parte, lucrurile au fost făcute foarte temeinic, în sensul că am avut șansa unui constructor foarte corect și atent și asta s-a văzut în calitatea execuției. E un caz foarte fericit ăsta. Și am emoții, pentru că la licitații de obicei prețul cel mai mic dictează și vin tot felul de firme, care apoi îți caută nod în papură și încep o muncă aproape avocățească să reducă costuri pe care oricum nu le au.

 

Reablitare Palat Cultural Blaj. Sursa imagine: Vladrusu.ro
Reablitare Palat Cultural Blaj. Sursa imagine: Vladrusu.ro

 

Având în vedere și această experiență, a Palatului cultural de la Blaj, care sunt elementele de care depinde ca obiectul final să arate așa cum a fost gândit proiectul?

Acolo au fost câteva ingrediente. Unul a fost faptul că administrația de acolo și-a angajat un diriginte de șantier extrem de ferm și primarul a fost și el foarte ferm – a zis că nu plătește până când nu se predau anumite etape și la o anumită calitate. Al doilea element important a fost faptul că noi am fost permanent pe șantier. Tot timpul când ni s-au solicitat detalii, planșe, consiliere la fața locului am fost acolo. Asta e foarte important: să îți urmărești lucrarea și să te asiguri că e pusă în operă conform proiectului. Al treilea element: am avut un constructor serios. Nu a dat țepe, nu a intrat în insolvență, a fost un constructor serios.

 

Au apărut complicații pe parcursul lucrărilor?

Au fost niște probleme inevitabile la astfel de lucrări, nu știi de ce dai când începi să lucrezi. Dar nimic ce nu poate fi rezolvat. Iar lucrarea a ieșit mai ieftin decât am anticipat. Asta a fost o surpriză foarte plăcută, mai ales pentru administrație. A fost sub un milion de euro. Eu anticipasem undeva la 1,2-1,3 milioane.

 

Se poate vorbi de o estimare de costuri pentru Turnul Pompierilor, chiar dacă suntem într-o etapă incipientă?

E prea devreme. Noi vom face un DALI (Documentaţie de avizare a lucrărilor de intervenţii), care presupune și partea de deviz – cu tot ce înseamnă execuție, restaurare, execuția corpului nou, demolarea a ceea ce trebuie demolat. Dar asta numai când ai soluții tehnice foarte clare. La lucrarea asta o etapă extrem de consistentă o reprezintă studiile de fundamentare, multe istorice.

 

Care sunt etapele care urmează, din punctul acesta, în care ne aflăm?

O dată studiile legate de monumentul propriu zis, monument clasa A – studiu arheologic, de parametri, biologic, de rezistența materialelor, fizica materialelor, expertiză tehnică făcută de expert, de asemenea, noi trebuie să colaborăm cu un arhitect atestat de ministerul Culturii. E partea asta de fundamentare, și studiile astea toate completează informațiile pentru conturarea unei soluții. După care urmează proiectarea, realizarea listelor de cantități de materiale, lucrări. Toate acestea duc la un deviz, care dă prețul final. După ce se predă proiectul, cu partea scrisă și partea desenată, urmează ca primăria să lanseze o licitație pentru execuție. Acolo e următorul moment important, o necunsocută: cine și reușește să implementeze proiectul? Noi chiar vrem să recomandăm ca constructorul să fie acreditat pentru lucrări pe monumente istorice.

 

Asta nu e o condiție esențală, care trebuie impusă la astfel de proiecte?

Ba da, dar trebuie spusă. Nu știu dacă cei de la primărie, de la Achiziții știu. Asta, pe de o parte, cerne mare parte a celor care ar vrea să vină – să îi lase pe cei care au expertiza, partea tehnică necesară și experiența să lucreze pe astfel de monumente.

 

Descrie-ne procesul care urmează, după proiectul vostru.

Prima etapă va fi eliminarea interioară a structurii de beton, partea de planșee, scări de beton, toate intervențiile făcute în anii ’80. Apoi se pune problema rigidizării acestui turn, care pe parcursul șantierului va trebui realizată cu lucrări de consolidare temporară, până se scoate miezul de beton. Priamida se va demonta, se va curăța tencuiala, vor fi sondaje legate de descoperirea vechilor straturi, posibil să fie puse în evidență aceste stratificații. Trebuie făcută și cercetare arheologică – vor decoperi etapa romană, medievală, poate chiar vestigii care merită păstrate și expuse în turn. Apoi se realizează noua structură: această coloană vertebrală, un miez metalic interior făcut din elemente modulare și care se realizează de sus în jos, în același timp el trebuie să conlucreze cu structura zidului, în așa fel încât să preia de fapt efectul pe care îl au planșeeele de beton acum. Ultima etapă: realizarea părții de sus, cu “oglinda”.

 

În momentul în care se contura tema se vorbea de punctul de belvedere – foarte bun, un mare avantaj al locului, dar și de una din marile probleme: e foarte greu să folosești spațiul din interior. Acolo sunt spații înguste, întunecoase. Pot apărea suprafețe utilizabile acolo?

Nu poți să faci foarte multe, trebuie să ne asumăm că spațiile sunt de dimensiuni reduse. Noi am mizat pe niște efecte de alt tip: planșeele vor fi translucide, se va vedea, se poate face iluminat ambiental care să facă spațiul interesant din punctul de vedere al stimulilor. Toate astea vor fi asezonate cu mici zone de expoziție, de expunere – atât a unui patrimoniu descoperit aici, cât și a unui patrimoniu care povestește despre istoria turnului, a orașului, vor fi spații de expoziții temporare de mici dimensiuni. Nu ne așteptăm să fie expoziții de anvergură sau foarte mari ca suprafață, dar mizăm pe o anumită experiență senzorială – panorama orașului, macheta, oglinda.

 

S-a discutat puțin și despre ce se va întâmpla acolo. Chiar dacă destinația finală a locului nu depinde de voi, tot e un aspect care vă interesează: dacă turnul nu e integrat în viața orașului, degeaba ai muncit. Așadar: care e viziunea voastră legată de utilizarea spațiului?

Doar faptul că turnul va fi mai ușor accesibil, că va exista acel ascensor îl va face mult mai vizitabil. Am experiența turnului din Bistrița, de la biserica de acolo, unde au montat un lift. Dintr-o dată locul a devenit punct de atracție, lumea e curioasă să intre să vaă. Cred că acest lift e suficient în primă fază.

 

Bun. Pentru un prim pas. Și dincolo de asta? Cât de mult contează managementul pentru un astfel de loc?

Contează! Și noi chiar am cerut niște păreri de la niște amici de la Fabrica de Pensule, în ideea că turnul poate deveni loc pentru artă contemporană, pentru diverse instalații.

 

Și care a fost feedback-ul de la operatori?

Sigur, ei sunt deschiși. Dar aici totul ține într-adevăr de beneficiar, care poate să delege un administrator, un operator pentru acest turn. Unul care să fie suficient de deschis și care să gândească foarte actual vizavi de ce evenimente se pot face în turn, mai ales la partea superioară, unde vizibilitatea e mai bună. Noi am ilustrat acolo cam ce se poate face, dar de aici paleta de evenimente e foarte diversă. Mai ales că noi ne lăudăm cu lumea artistică a Clujului.

 

E și o dezamăgire aici legată de ce s-a întâmplat până acum. S-au restaurat Casino-ul, Turnul Croitorilor și ce se întâmplă acum, în ceea ce privește calitatea evenimentelor? Cât de atractive sunt aceste obiective pentru publicul clujean?

Asta deja nu mai depinde de noi, ci de administrație. Dar chiar intenționăm să facem niște propuneri și pe această lini, deși uneori, după cum zicea Șerban, se mai “pierd” hârtii (arh Șerban Țigănaș vorbea de propunerea pentru un board de curatori care să supervizeze ce se întâmplă cu obiective ca Turnul Croitorilor, propunere care nu a primit nicio reacție de la administrație, n.red.). Totul e foarte simplu, de fapt, poți transfera administrarea printr-un parteneriat – dai un segment către Fabrica de Pensule ori către alt operator. Rămâne o zonă care e mult mai flexibilă, pentru expoziții temporare, se pot întâmpla multe lucruri, dacă ai un parteneriat cu orice operator de artă îi transferi lui șansa asta și libertatea de a organiza. Eu m-aș bucura să reușim să aducem lucrurile măcar la faza de suport.

 

În afară de concursuri, ce mai faceți voi, ca birou? Lucrați și pentru zona privată?

Da. Eu am activitate și ca birou de proiectare, dar am și la școală (la Facultatea de Arhitectură din Cluj) și munca cu studenții mă menține la zi. E revigorantă. Așa că avem lucrări la birou, dar nu foarte multe. Având programul acesta cu școala am o anumită libertate, nu trăiesc doar din proiectare și asta ne permite să ne alegem proiectele, concursurile și de aici și o anumită calitate.

 

Deci de asta depinde calitatea? De un anumit confort și posibilitatea de a alege.

Din meseria asta vreau să mă îmbogățesc mai mult sufletește decât material. Deși există și posibilitatea asta. Am pornit pe drumul acesta al cercetării de arhitectură. Și mergem la concursuri. Tot primăria din Blaj a lansat anul trecut concursul pentru sala de sport, unde am participat, am câștigat și urmează să semnăm contractul. Și acolo va fi un proiect destul de mare, la care vom lucra anul acesta, alături de turnul de la Cluj. Avem proiectul unui centru medical într-un loc intersant pe Canalul Morii și am încercat să îi convingem pe beneficiari să facă un spațiu semi-public acolo, să nu pună garduri, să facem un spațiu permisiv, astfel încât de pe strada Sindicatelor să se poată ajunge pe Canalul Morii și cu ocazia asta să atragem atenția că e un curs de apă către care merită să te deschizi, să nu pui gard. E o investiție privată, totuși, care sper să se concretizeze cu această deschidere.

 

Canalul Morii, în apropiere de Parcul Central
Canalul Morii, în apropiere de Parcul Central

 

 

“Totul ţine de maturizare şi noi încă nu avem beneficiul ăsta”

 

Actualdecluj.ro: Cum vezi, ca arhitect, dar și ca profesor evoluția Clujului din anii aceștia în care te-ai maturizat în această profesie? Noi, de pe margine, am văzut boom-ul imobiliar, dar și cazurile neplăcute, scandalurile, construcțiile care i-au afectat negativ pe cetățenii orașului. Cum se văd lucrurile din interiorul breslei?

E greu de spus. Aș face comparația cu Bucureștiul. Deși la București sunt mai mult de jumătate din arhitecții din toată țara. Încă la Cluj nu am observat să se formeze – deși sunt semne că se va forma – o pătură de clienți cu suficientă cultură a construitului și cultură urbană, clienți care să ceară lucruri cu adevărat de calitate. Mai ales în sectorul privat, că de multe ori acolo sunt comenzile cele mai importante și cu atât mai puțin din partea sectorului de stat. Față de alte orașe mai mici stăm totuși bine, chiar și față de capitală, dacă vorbim de deschiderea admnistrației. Cel puțin la nivel declarativ, deocamdată, această deschidere există. Să vedem și la nivel fizic, construit, palpabil.

 

Dincolo de declarațiile care se fac, există o realitate pe care am văzut-o cu toții evoluând în anii aceștia. Ne uităm cum arăta, de pildă, zona de sud a orașului prin 2000 și cum e acum. Vedem în ce fel s-a extins orașul.

Motivele pentru această evoluție a situației țin de responsabilitatea mai multor actori.

 

Lucruri sunt foarte vizibile. Eu văd ca cetățean, ca ziarist, că în unele zone orașul e sufocant, vin oamenii și se plâng: “uite ce mi se construiește lângă casă”. Cum vedeți voi, ca arhitecți, evoluția orașului? Poate arată și mai agresiv.

Absolul. Eu nu mai părăsesc zona pericentrală, nu mă plimb mai departe, e dezastru! Problema e cauzată de mai mulți factori. La nivel legislativ, la nivel național sunt lipsuri în ceea ce privește urbanismul – asta a permis astfel de apariții. Un alt motiv (care a dus la apariția unor fenomene) ține de incapacitatea primăriei de a gândi și de a avea o viziune de ansamblu. Nu poți să gândești un urbanism de parcelă, trebuie să gândești pe zone mari, să gândești infrastructura necesară, căi de comunicare, străzi, utilități, anticipând ce se va întâmpla. Pentru că te trezești că urbanizezi o zonă de foste ogoare agricole și tu nu ții în mână toată infrastructura necesară pentru cei care se vor muta acolo. Din punctul acesta de vedere primăria are o mare vină. După aceea, sigur, e partea aceasta de investitori zeloși care vor să câștige cât mai mult – maxim, cu minimum investit, negândindu-se și nefiind forțați, de cele mai multe ori, să dea ceva și orașului înapoi. În schimb, ei gândesc doar partea care aduce profit, negândind spații publice, utilități.

 

Și atunci intervine obligativitatea. Dacă investitorul nu va face așa ceva din proprie inițiativă, cumva negocierea se poartă în altă parte.

Și de multe ori primăria ar trebui să fie un mult mai bun negociator, unul care să apere interesele orașului. O altă problemă pe care o văd de mult timp este că orașul, prin primărie, a pierdut foarte multe terenuri, a cedat în diverse feluri, în diferite momente, locuri privilegiate care ar fi putut să devină motoare de dezvoltare – spații publice de interes.

 

Un exemplu? Un spațiu public de interes, cu mare potenţial?

Sunt multe – zona aceea a lacurilor din Gheorgheni, Cetățuia, sunt foarte multe locuri, unele au fost ale primăriei sau ale unor regii de stat care între timp s-au privatizat. Un exemplu poate fi și ştrandul de lângă stadion, sunt multe zone publice care prin privatizări de tot felul au ajuns pe mâna unor beneficiari și s-au pierdut. Şi e mare păcat.

 

Din relaţiile de acum cu beneficiarii, cu primăria, cu viitorii arhitecţi, cum vezi viitorul? Suntem tot în pericol? Sunt “umbre” de speranţe?

În toată povestea asta, în oraş, sunt implicaţi foarte mulţi actori. Cred că viitorul optimist ţine de maturizarea fiecăruia dintre ei. Până nu o să înţelegem că suntem toţi părtaşi, că suntem toți locuitori ai aceluiaşi oraş, care trebuie să negociem permanent pentru binele tuturor lucrurile nu vor merge bine. Până nu există o viziune foarte clară cu ce ne dorim de la acest oraş lucrurile nu vor merge bine. Totuşi, există nişte semnale. De exemplu Someşul. Faptul că se doreşte realizarea unui master plan care să spună cum se va dezvolta oraşul din punctul ăsta de vedere e un lucru bun. Dar totul ţine de maturizare şi noi încă nu avem beneficiul ăsta. Şi ne plimbăm prin lume, vedem, observăm, ne place şi când ne întoarcem aici uităm totul şi ne întoarcem la aceleaşi vechi obiceiuri.

 

Care e atitudinea în rândul viitoarei generaţii de arhitecți? Cum sunt studenții? La ce să ne aşteptăm de la ei?

Pot să spun ce văd la tineri. Un aspect e faptul că discutăm de o meserie vocaţională. Arhitectura este, prin natură, o meserie vocaţională, care la nivelul unei generaţii are un număr mediu de persoane care sunt făcute pentru această meserie – cele care au vocaţia, au talentul, au chemarea pentru această meserie. Din păcate, sistemul nostru universitar, nu doar la nivelul facultății de Arhitectură, ci şi la alte facultăți, a îngroşat numărul ăsta enorm. Vin foarte mulţi studenţi care nu prea au de-a face cu meseria asta.

 

Cam care e proporţia?

Dacă într-un an sunt 90-100 de studenţi, cei cu adevărat buni sunt 10-15. Sigur, există şi o parte medie, dar există un număr foarte mare de oameni care se chinuie toată facultatea, care nu știu dacă le place sau nu, care nu îşi dau seama la ce s-au înhămat şi se vor chinui toată viaţa sau vor ajunge să facă tot felul de compromisuri. Se văd de acum, am de-a face şi cu tineri stagiari, văd şi acolo cam ce material este. Încă noi aici, la Cluj, în partea de Ardeal stăm mai bine; dacă discutăm despre sud sau moldova acolo e chiar mai rău din punctul ăsta de vedere. Dar am speranţa că sunt și oameni buni, văd şi tineri arhitecți şi chiar studenţi care vin cu idei bune.

 

Despre Clujul interbelic: “A existat o mână de oameni cu viziune, cultură şi cu disponibilitate financiară, care au gândit pentru binele comunităţii” 

 

Actualecluj.ro: Ai publicat o carte în 2015, care urmărea o anumită perioadă din viața orașului – Evoluția urbanistică a Clujului Interbelic. De ce ai abordat această temă? Ce ai învăţat din acel moment al oraşului? În prezentarea cărţii ai punctat chiar că existau concursuri încă de atunci. Acum ne chinuim de câțiva ani să facem niște concursuri şi ne credem evoluaţi.

Au fost în principal două motive. Aceasta a fost prima perioadă când după o lungă istorie a acestui oraş cu administrație maghiară, cu multe realizări a unor arhitecți din imperiu, a venit un moment când şi arhitecții români, chiar din vechiul Regat au avut posibilitatea de a veni şi a implementa o arhitectură cu totul nouă în peisajul acesta eclectic clujean. S-a realizat o arhitectură de cea mai bună calitate într-o perioadă foarte scurtă de timp. Asta m-a fascinat dintotdeauna. Mă uit la Casa Universitarilor. Cum s-a putut face o casă de tipul ăsta lângă UBB, cu un contrast fantastic? Mi-am dat seama de urbanismul care s-a făcut atunci, cel cu care azi ne mândrim, toată lumea caută un mod de a locui în acele zone. Şi nu erau cine ştie ce lucruri fantastice, ci lucruri de bun simţ: distanţe, lăţimi de străzi, lucruri care sunt fireşti, pe care acum pare că le-am uitat, din aceeaşi lipsă de cultură şi aceeaşi dorinţă de a maximiza un profit în detrimentul unei calităţi a locuirii.

 

Cea mai importantă lecţie cu care ai rămas după studiul acestei perioade?

Greu de zis. Am fost surprins de faptul că atunci exista totuşi o dorinţă colectivă de a îmbunătăţi lucrurile, pe care azi nu o mai regăsesc la nivelul respectiv. A existat o mână de oameni cu viziune, cultură şi, e adevărat, şi cu disponibilitate financiară, oameni care au gândit pentru binele comunităţii. S-a făcut parcul Iuliu Haţieganu, care îi poartă numele pentru că din iniţiativa lui s-a făcut şi chiar şi parţial cu banii lui. S-a făcut Grădina Botanică, Muzeul Etnografic în aer liber. A existat o elită culturală a oraşului care a gândit dincolo de beneficiul propriu, în beneficiul comunităţii. Sigur, şi primăria şi-a adus aportul. Asta pe mine m-a fascinat. Lucrul ăsta nu îl mai regăseşti azi. A existat şi o voinţă. Poate au vrut să se dovedească că şi noi, românii, putem face ceva în ţara asta, în oraşul ăsta. Dar nu cred că a fost numai asta. A fost cred o anumită calitate umană şi o anumită decenţă care a permis să se întâmple aceste lucruri.

 

În legătură cu concursurile – vedem că în altă parte se poate, că s-a făcut un anume obiectiv și că acum e foarte vizitat. Și ne întrebăm de ce acolo se poate și aici nu. Există în rândul vostru o astfel de frustrare: de ce nu se întâmplă și la noi astfel de lucruri?

Evident! Şi mai ales pentru tânăra generaţie, pentru tinerii arhitecți ăsta e un moment fantastic de a te remarca şi de a primi nişte comenzi. Altfel stai pe tuşă foarte mult timp până ajungi să faci lucruri importante. Ăsta e un moment în care se setează valoric nişte lucruri şi cei mai buni ies în faţă şi toţi îşi permit să evolueze profesional. Sunt arhitecți care merită să câştige, să se facă remarcaţi pentru că sunt foarte buni. Dar piaţa asta şi lumea asta nu le permite acest lucru. E cu dublu câştig în această procedură: îşi profesia arhitecților își poate duce în prim plan vârfurile şi pentru beneficiar sau promotor e la fel de bine -poate să aleagă soluţia cea mai bună, are variante, poate decide.

 

De ce nu se întâmplă asta mai des acum? Pare ceva elementar. Inclusiv pentru beneficiarii privaţi

Au fost câteva exemple și în rândul privaţilor. Pur şi simplu s-a pierdut exerciţiul ăsta, nu se cunoaşte, nu se dă prea mare importanţă acestui aspect. Zic că e foarte bun scenariul ăsta în care s-a pornit acest demers de la administraţia publică. Poate fi un semnal fantastic şi pentru zona privată şi pentru alte administraţii.

 

Mai ales dacă continuă aceste demersuri. La nivel declarativ se spune că sunt planuri şi pentru alte obiective.

Dacă acesta se face şi nu vor fi tot felul de piedici poate fi un exemplu de demers corect – de la partea de selecţie la partea de implementare.

 

Crezi că va merge mai repede sau mai încet decât la Blaj? Vedem turnul restaurat în cinci ani?

Clădirea din Blaj era la nivel de ruină. Eu anticipez, dacă toate lucrurile merg bine, că lucrul la proiectul de la Cluj va dura doi ani. Partea de proiectare ar dura 6-7 luni şi realizarea un an jumate maxim. Ăsta ar fi un obiectiv realist, dacă nu apar piedici.

 

Cât de important e ce se întâmplă pe lângă turn, în acea zonă din inima orașului?

Dacă se întâmplă, acea pietonalizare ar permite ca turnul să fie vizitabil în condiţi de siguranţă şi confort. Dar dacă obiectivul acesta devine atractiv, automat şi casele de lângă îşi vor schimba destinaţia. Cu siguranță locul va câştiga, va veni lume

 

Ajunge doar pietonalizarea străzii Tipografiei?

Am şi gândit cum ar putea să se intervină pe suprafaţă mai mare (era una din temele de concurs). Dar nu poţi să pietonalizezi o suprafaţă atât de mare din oraş fără să oferi o alternativă de staţionare a maşinilor. Asta se poate întâmpla numai în momentul în care se realizează acea parcare subterană de sub piaţă, e şi aia din spatele halei, atunci poţi să elimini maşinile din zonă. Suntem totuşi o societate care depindem de maşini mai mult decât alţii.

 

În alt registru decât cel în care am vorbit până acum – cel cu termene realiste, cu obiectiv… dacă trecem într-un regim utopic, că tot vorbeau membrii juriului de utopii dorite. Să zicem că au trecut cei doi ani pe care i-ai dat ca termen, oglinda e sus. Ce ai vrea să se vadă?

Cât mai multă lume. Ciorchini de oameni care urcă sus. În limtele legale permise de pompieri, desigur. Cât mai multe lume, cât mai multe feţe – cred că asta m-ar bucura, asta e cel mai important, asta înseamnă că turnul e viu. Ăla e testul.

 

 

 

Comments

comments

UN COMENTARIU

Scrie un comentariu