Vedere din lumea păcălelilor. Joey Skaggs, artistul „farsor”: „Suntem dispuşi să suspendăm gândirea critică pentru ceva ce ne-am dori să credem”
CulturăTop News by Kristina Reştea - dec. 03, 2016 0 521
Zilele trecute, o știre făcea senzație pe internet. O știre despre știri: „Papa Francisc şochează lumea, îşi anunţă sprijinul pentru Donald Trump“ a fost cea mai virală ştire falsă în perioada alegerilor. A fost publicată pe site-ul „Ending the Fed“, administrat de românul Ovidiu Drobotă. A ajuns la milioane de oameni prin Facebook și a fost numai una dintre multele știri false care au împânzit internetul în plină campanie electorală decisivă pentru viitorul lumii. „Traficanţi de arme din România le vând arme tuturor celor care doresc, inclusiv teroriştilor”, arăta, nu demult, un material realizat de Sky News. A urmat apoi o anchetă DIICOT privind caracterul fals al afirmațiilor din reportaj, procurorii arătând că ştirea falsă cu traficanţii din România a pus în pericol chiar securitatea naţională a ţării.
„Știrile” false, informațiile lansate cu scop de manipulare, părtinitoare sau pur și simplu îndoielnice sunt peste tot în jurul nostru. Dar asta se știe de multă vreme. Un american își bazează pe asta munca de câteva zeci de ani. Pune în scenă farse şi le lansează în spațiul public. Numai că, spre deosebire de multe alte informaţii îndoielnice care ne înconjoară, cele lansate de farseurul american sunt demascate ulterior. Tocmai ca să ne arate cât de ușor de păcălit suntem şi ca să ne încurajeze vigilenţa. În octombrie, Joey Skaggs a venit la Cluj, în cadrul festivalului de film Comedy, cu „Art of the prank”, un documentar semnat de Andrea Marini care îl are în centru pe artistul media. A vorbit cu publicul, s-a întâlnit cu studenții de la Jurnalism şi a făcut lobby pentru informarea din mai multe surse.
Celebrul farsor american e pictor şi sculptor, la „bază”, dar a devenit celebru ca satirist şi critic media. A pus în scenă numeroase farse, cărora le-au căzut pradă instituţii media bine cotate. În lupta contra propagandei, armele lui sunt false comunicate de presă (satirice) sau performance-uri, iar temele în jurul cărora s-a dus bătălia au fost mai multe: de la iluzia izbăvirii prin religie, la corupţia politică, de la propaganda militară la rasism sau lăcomia corporaţiilor. A convins publicul şi presa că lansează o bancă de spermă, cu donatori celebri, că poate conduce un bordel pentru câini, a dus o cabină de confesiune pe bicicletă la Convenţia Partidului Democrat în 1992, reuşind să creeze ştiri cu spovedaniile făcute pe loc sau a pretins (şi a fost crezut) că a inventat o pastilă din hormoni de gândaci care vindecă cam de toate şi te face imun la radiaţii nucleare.
În holul larg al hotelului în care stă la Cluj e inconfundabil. „Arată ca Merlin”, îți zisese cineva după ce l-a remarcat într-o poză. Îţi aminteşti sloganul care însoţeşte afişul documentarului: „It’s a fool who thinks he can’t be fool”. Sunteţi invitaţi, deci, să verficiaţi informaţiile din mai multe surse şi să puneţi totul la îndoială. Inclusiv acest interviu. Mai ales că, în mijlocul discuţiei, poate să îţi trântească senin: „Nu sunt Joey Skaggs”.
Foto credit: Radu Bădoiu
Să vedem, deci, ce poveşti are „vrăjitorul”.
Actualdecluj.ro: În prezentarea dvs se înşiră mai multe profesii, printre care şi cea de Educator. Care e cea mai importantă temă pe care trebuie să fim educaţi în aceste vremuri?
Joey Skaggs: Am predat la Şcoala de Arte Vizuale, am predat comunicare media, mi-am implicat studenţii în proiecte practice, în loc să le ţin doar cursuri. Trebuie să ne educăm în ceea ce înseamnă cultura media. Lumea e plină de oameni care încearcă să îţi vândă un produs, un serviciu, o filozofie. Trebuie să fim conştienţi de asta, să ştim care sunt mijloacele pe care le folosesc, să înveţi cum descifrezi ceea ce ţi se spune, ceea ce ţi se oferă. Munca mea de asta se leagă, de câteva întrebări: cine eşti? În ce crezi? Cum ai ajuns să crezi în asta? Pui la îndoială sursele prin care ai ajuns la aceste convingeri? Dacă nu, de ce nu? Media e o unealtă şi e folosită fie pentru a informa, ilumina, inspira, fie ca armă, să te manipuleze ca să te comporţi într-un anume fel, să cumperi anumite lucruri, să alegi un anume politician. Media e plină de oameni care au un scop, un interes şi interesul lor e diferit de al tău. Principiul de bază în ceea ce fac eu este să pun la îndoială credibilitatea, autoritatea, să am o minte deschisă, iar ideea pe care o promovez este că trebuie să te uiţi la mai multe surse de informare înainte să iei o decizie; să investighezi.
Să pui la îndoaială totul adică.
Da.
Nu poţi să ai încredere în nimeni – în ziarişti, în surse, în autorităţi, în corporaţii. Toată lumea încearcă să îţi vândă ceva.
Nu poţi să ai încredere nici în tine. E adevărat, dar dacă ştii asta, înţelegi mai bine lucrurile. Poate chiar vrei să cumperi ceva, poate vrei să crezi în ceva, dar ar trebui ca măcar să înţelegi tehnicile şi uneltele care sunt folosite pentru a ţi se vinde acel ceva. Oamenii au păreri, prejudecăţi, sunt părtinitori, indiferent cine spun că sunt. E greu să faci abstracţie de cine eşti atunci când informezi. Eu sunt un artist, sunt satirist. Media e cel mai mare mediu, folosesc media ca mijloc de comunicare, e mai eficient să ajung aşa la cât mai multă lume, maii eficient decât dacă aş avea un spectacol de galerie sau o expoziţie la care să vină 10.000 de oameni să vadă un tablou.
Aşa aţi început.
Am început fiindcă eram furios, nemulţimit şi nu aveam un mediu unde să mă exprim. Când eşti un tânăr artist e greu să intri într-o galerie. Dacă nu pictezi într-un anume fel nu vei fi în acea galerie. Sunt mult mai mulţi artişti decât galerii, aşa că nu se poate să ai sprijin pentru toţi. Artiştii trebuie să găsească o modalitate prin care să se exprime. Pentru mine a fost o evoluţie naturală, de la încercarea de artist de galerie la cea de artist de stradă, apoi la TV.
Şi aţi fost dezamăgit din nou.
Sunt multe lucruri care te pot dezamăgi în viaţă. Dar munca mea mă face să mă simt furios; sunt nedreptăţi sociale de care vreau să mă ocup.
V-a dezamăgit felul în care a fost perceput ceea ce făceaţi. La început nu făceaţi farse, abia mai târziu aţi abordat noua metodă de exprimare.
A fost un traseu de învăţare. Am învăţat pe parcurs.
Vorbeaţi despre Media folosită ca mediu, atunci când media a ajuns să fie cel mai eficient canal de comunicare. Cu revoluţia internetului s-a schimbat totul. Cum a afectat asta munca dvs? De când?
Imediat ce a început să devină realitate, imediat ce a apărut internetul. M-am uitat la internet, nu ştiam nimic despre el, am învăţat. Am făcut prima farsă, care era creată pe tema sexului în realitate virtuală – Sexonix. Pe atunci erau grupuri de useri (şi medii care au fost precursoarele Facebook, Twitter), toată lumea credea că internetul e un paradis sigur, erau naivi şi creduli. Le-am făcut farsa asta. Nu există niciun mediu sigur şi am arătat asta.
Internetul? Mediu sigur?
Era considerat aşa de unii. Asta se întâmpla în 1993. Acum 23 de ani.
Şi lumea virtuală a luat amploare; acum, în era internetului, informaţia este peste tot. Nu e vorba neaparat de informaţie credibilă, dar e informaţie. Sunt mai multe surse de informare, dar şi mai multe posibilităţi de a fi informat eronat. E mai greu sau mai uşor să fii păcălit, în acest context nou?
E o întrebare la care e imposibil să răspund. Nu am nicio idee despre ceea ce se întâmplă în capul oamenilor, nu ştiu ce e credibil pentru ei şi ce nu. Am unele idei şi păreri despre asta. Ar fi arogant şi ridicol să spun că ştiu cum gândesc oamenii.
Dar cum reacţionează ei la ceea ce faceţi (la farse), în această eră nouă?
Avem o unealtă nouă, care e accesibilă tuturor. O dată ce ai aşa ceva, oamenii o vor folosi, ceea ce s-a întâmplat. Aşa că farsele au devenit ubicue. După ce e apărut, Fotografia a devenit ceva foarte mare, ceva important. Apoi toată lumea a ajuns să aibă un aparat foto şi acum oricine e artist („fucking artist”, mai precis, n.red.). La fel s-a întâmplat cu filmele. Cândva erau scumpe şi greu de făcut, acum poţi să faci un film pe canapea. Nu va fi un bolckbuster hollywoodian, dar va fi un film. Toată lumea are acces la tehnologie. Poţi să fii bun, rău, mediocru sau foarte rău. Sau grozav. Asta e în ochii celui care priveşte. Ceva la care reacţionez eu poate să nu spună nimic altui privitor. Gustul e un lucru ciudat, foarte personal. Dar e o tehnologie care nu ajunge la toată lumea. Toţi oamenii din lume vor avea acces la internet? Nu toţi, cei din comunitatea amish nu au nici măcar electricitate. Tehnologia nu e universală.
Ceea ce faceţi dvs se adresează, totuşi, celor care au acces la tehnologie.
Internetul face ca opiniile mele şi ale tale să fie accesibile. Eu pot reacţiona la ce spui tu, tu la ce spun eu. E un schimb deschis de idei, care sperăm că va elimina conflictele, războaiele. Eu nu te plac pe tine, tu nu mă placi pe mine, hai să ne omorâm! Poate nu trebuie să facem asta, poate putem fi rezonabili, poate că putem să rezolvăm probleme. Putem să ne folosim creierele să le rezolvăm. E puţin cam optimist.
Foarte optimist. Puteam să spunem: hai să ne folosim creierele, să nu începem războaie şi acum 5 ani, acum 10, acum 50. Nu pare să se întâmple. Ce vă face să fiţi atât de optimist?
Nu sunt, doar mint. (Râde) Dacă ai nevoie să spun ceva optimist, spun. De fapt, aştept asteroidul gigantic, aştept ca gândacii să preia lumea.
Vă plac gândacii. (Skaggs a lansat şi o farsă cu un leac din gândaci)
Da. Sunt supravieţutiori. Majoritatea artiştilor sunt într-un fel gândaci. Nimănui nu îi pasă de munca lor, oamenii nu o vor cumpăra, nu le va plăcea, nu o vor susţine. Aşa că trebuie să fim gândaci. Să trăim ieftin, să mâncăm ieftin, să facem munci de rahat. Cei mai mulţi artişti sunt gândaci.
Ce artişti vă plac? Sunteţi interesat de street art, performance, vedeţi artişti făcând ceva pe aceeaşi linie ca dvs? Există ceva uimitor pe această scenă a artei sau e totul predictibil?
Nu e totul predictibil. Mult din ceea ce se întâmplă e interesant. Am fost la The Influencers Barcelona acum, recent, sunt acolo artişti care îşi prezintă lucrările şi am putut să văd că se acceptă artişti novatori, cu lucrări despre genetică, de exemplu. Arta şi ştiinţa au avut mereu o legătură, mereu am fost interesat de artă şi de ştiinţă. Îmi pare rău de cei care lucrează aşa, de cei care depăşesc limitele; de obicei, nu prea există sprijin pentru ei, nici financiar, nici intelectual. Îmi plac multe segmente de artă, sunt mulţi oameni talentaţi, sunt mulţi cei a căror artă o respect şi care mă influenţează.
În plus, acum nu mai avem doar galeriile ca spaţii de artă.
E greu să fii artist şi să arăţi lucrări în galerii. Un an are doar un anumit număr de zile, iar aceste spaţii au limitele lor: pot produce doar câteva show-uri; apoi, acesta e un business şi asta înseamnă că cei care îl operează trebuie să plătească chirii, să aibă ceva viabil din punct de vedere comercial şi să vândă. Speri să ai sponsori. Viaţa unui artist e o luptă. Dar un artist adevărat nu e preocupat de vânzarea artei sale, ci de cum să îşi facă arta. Toţi ceilalţi, care nu gândesc aşa, sunt impostori. Şi sunt destui din aceştia. Fac lucruri decorative, industriale, comerciale. Totul în jurul nostru e făcut de un artist, peste tot e o mână creativă – într-un scaun, în rama ochelarilor tăi. Dar artişii, în mare parte, nu sunt apreciaţi pentru contribuţia lor. Ar trebui să fie mai bine apreciaţi. Totul din jurul nostru este produsul unor minţi creative. Artiştii impulsionează economia. Ei sunt cei care se mută în cartiere nasoale pentru că nu îşi permit să plătească chirii, acestea devin hip, apoi bancherii şi avocaţii cumpără proprietăţile şi artiştii şi-o iau din nou.
Legat de ceea ce spuneaţi mai devreme, cum artiştilor nu le pasă dacă au sau nu public – un scriitor român spunea recent că un scriitor adevărat scrie şi dacă e singurul om de pe lume.
Absolut, aşa e.
Dar ceea ce faceţi dvs e pentru public, aici e sensul. E o artă diferită, care nu se poate practica în lipsa unui public.
Dacă nu ar exista public, aş face o artă diferită. Nu am început cu ceea ce fac acum. Mai întâi am fost pictor şi sculptor.
Mai faceţi asta?
Am o rezervă, am un atelier de pictură. Dacă decid să mă retrag, să spun că m-am săturat – ceea ce s-ar putea să nu se întâmple niciodată – ştiu că aş putea să merg la pânză şi să mă exprim acolo. Nu mi-e frică că o să ajung să nu fiu creativ. Asta e ceea ce sunt. Am instalat studioul, mă pregătesc pentru inevitabil, pentru zilele când o să fiu bătrân, când nu voi mai putea face această muncă, când mă vor recunoaşte oamenii şi nu o să mai pot să fac farse. Ha, ha, ha (nu e un râs, e chiar un „ha, ha, ha”, n.red.).
Aţi abordat teme diverse, de la cele sociale la politică şi divertisment. Ce vă interesează acum?
Sunt un burete. Absorb ceea ce se întâmplă în jurul meu, observ ce se întâmplă, ascult, citesc şi cumva o idee se va materializa, apare ceva care mă face să zic: trebuie să fac asta!
Art of the Prank – Teaser Trailer from Relight Films on Vimeo.
Ce v-a făcut să reacţionaţi recent?
Toate temele legate de mediul înconjurător, cele legate de cercetările din Genetică, de infuzia de chimicale, mă interesează combinaţia dintre tehnologie şi viaţă, întrebările etice şi morale. E vorba de teme care m-au afectat sau care ne afectează pe toţi.
Ceea ce se întâmplă acum în lumea ştiinţei e uimitor. Auzi ceva şi te întrebi dacă e real sau de domeniul S.F. şi, cu tehnica de azi, chiar poate fi real.
Tocmai. E uşor să faci o farsă în domeniul acesta, oamenii au încredere în ştiinţă. Ştiinţa poate face acum tot felul de lucruri. Pe ideea asta am marşat şi la farsa cu Pastila din gândaci.
Aceea chiar a fost de necrezut, dacă ne amintim cum arăta „omul de ştiinţă”. Acel personaj poate să treacă drept om de ştiinţă? Probabil aţi fost surprins şi dvs că acea farsă chiar a fost crezută.
Sigur că am fost! Aici e bucuria. Te bucuri de concept, de execuţie şi când vezi ce se întâmplă.
Uneori, când vezi o astfel de farsă, te întrebi: aş putea să fiu şi eu păcălit de aşa ceva? Da, poate…
Am întâlnit şi persoane care îmi spuneau că asta nu s-ar putea întâmpla aici, că americanii sunt idioţi. Eu cred că e vorba de o chestie universală: suntem dispuşi să suspendăm gândirea critică pentru ceva ce ne-am dori să credem (wishful thinking).
Dacă ar fi să faceţi o glumă, o farsă despre prezenţa aici, la Cluj – ce fel de farsă ar fi?
Nu aş face o farsă, nu sunt familiar cu temele de aici, aş face cercetare, aş vrea să vorbesc cu oameni despre ceea ce se întâmplă aici. Am fost trataţi foarte bine la Cluj, ceea ce e obişnuit într-un festival de film: oamenii sunt receptivi la ideea de a avea străini care împărtăşesc poveşti, sunt interesaţi de schimb cultural. Totuşi am simţit că cei de aici par nesiguri de felul în care sunt percepuţi în lume. „Ai mai fost în România?”, „Ştii ceva despre România?”. Am primit aceste întrebări. Am simţit că există o dorinţă oarecum defensivă de a fi recunoscuţi, de a fi o parte mai mare din lume. Poate sunt doar un american arogant, obişnuit să merg peste tot şi e doar o impresie. Focusul a fost să ne întâlnim cu cât mai mulţi oameni, să vorbim cu cât mai mulţi, să vedem filme şi, desigur, să ne promovăm filmul. Acest festival ne-a dat oportunitea să facem toate acestea. Am stat, noi, oaspeţii, la acelaşi hotel, am avut ocazia să mâncăm înpreună, să socializăm. E un festival bine conceput. M-aş întoarce cu siguranţă.
Cum e festivalul acesta în comparaţie cu altele? Apropo de nesiguranţă
Da, puteţi simţi că sunteţi parte din familie. În festivaluri mari, cu actori mari, filmele independente sunt ignorate. Aici e diferit – e un loc şi pentru filme independente, e în spiritul ăsta. Nu trebuie să fiţi nesiguri.
Cum au fost studenţii, la întâlnirea de la Facultatea de Jurnalism? Ei sunt nesiguri sau curioşi? Vine o generaţie de jurnalişti care chestionează totul?
Cred că au fost grozavi, au fost receptivi, curioşi, au încercat să îşi învingă timiditatea moştenită, vorbesc. Eu încurajez oamenii să întrebe, m-am simţit bine. Sper să fie aşa când vor ajunge să profeseze, să pună la îndoaială lucrurile care li se dau, spre asta vreau să îi inspir.
Dacă apelul la a pune totul la îndoială şi a fi curioşi v-a convins, găsiţi mai multe despre farsele lui Joey Skaggs AICI
