Un ”horitor” din Cluj, tezaur uman viu, a împlinit 90 de ani. ”Bătrânețea să vede, dar când sună cetera mă mișcă de am altă viață”
Cultură by Actual de Cluj - mart. 05, 2025 0 311
Un ”horitor” din Cluj, tezaur uman viu, a împlinit 90 de ani. ”Bătrânețea să vede”, spune el.
Horitorul clujean Vasile Soporan din Frata a fost vizitat ieri de etnologii de la Centrul Județean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Cluj, după ce a împlinit 90 de ani. ”La 90 de ani nu pot să zic că-i bine, dar nici că-i rău. Bătrânețea să vede, mă dor încheieturile (…) dar când sună cetera așa mă mișcă de am altă viață”.
Soporan este unul dintre cei mai valoroși păstrători ai tradiției muzicale din Câmpia Transilvaniei, iar ieri a împlinit 90 de ani.
Mai jos un reportaj realizat de televiziunea publică în urmă cu un an:
Vasile Soporan a înregistrat în anul 1982 primele piese originale la Radio Cluj, în acompaniamentul tarafului vestitului Şandor (Alexandru Ciurcui) din Soporu de Câmpie, declarat și el Tezaur Uman Viu în 2014. Datorită radioului, a emisiunilor televizate sau a numeroaselor spectacole folclorice la care a luat parte de-a lungul carierei sale, interpretul şi-a impresionat publicul prin evoluţia sa unică, caracterizată de un temperament viu şi deosebit de antrenant. Repertoriul muzical al horilor vocale, completat astăzi şi cu cântece de joc, peste o sută de cântece proprii, este întregit aproape la fiecare apariţie scenică cu execuţia dificilului şi istovitorului dans fecioresc de pe câmpie, jucat cu deosebită vigoare, ca la vârsta tinereţii.
”A cântat de mic, mergând la muncile câmpului, la sapă sau la coasă. Un horitor drag lui, de la care a învățat multe cântece și care i-a fost un soi de mentor, este Solomon din Bercheş. Apoi, mama şi tata – care a fost un mare horitor şi un bun dansator –, dar și oamenii din sat i-au fost profesori pentru cariera muzicală de mai târziu. Cea mai dragă i-a fost doina despre care spune că înseamnă „stâmpărarea sufletului”: prin doină îți descarci greutățile, iubirea,
bucuriile și necazurile. A fost premiat de multe ori pentru interpretarea sa și a ajuns peste hotare, pentru prima dată, în 1988. După ‘90, trece de la cântatul prin satele de pe Valea Arieşului alături de orchestra Fabricii de Ciment din Turda, la apariţii apreciate în oraşe mari, precum Turda, Cluj, Bucureşti, sau chiar peste hotare: Franţa, Elveţia, Germania, Belgia şi Statele Unite ale Americii, la celebra întâlnire internaţională a tradiţiilor mondiale: Festivalul
Smithsonian din Washington”, aflăm de la Ministerul Culturii în dosarul de Tezaur Uman Viu.
”„Îmi scriu singur toate textele, deși n-am umblat prea mult la școală din cauza războiului. Școala noastră s-o ocupat atuncea de cătane și tata m-o dat slugă. Pe vremea când eram copil mic, auzeam oamenii cum cântă la lucrul câmpului, fiindcă mai demult, toată lumea satului lucra la sapă, la coasă, la secere și erau unii care aveau voce nemaipomenită, ca şi Solomon din Bercheş, un horitor foarte drag mie, pe care l-am ascultat cel mai mult. Multe hori le-am învăţat de la el, apoi de la mama şi de la tata – care a fost un mare horitor, dar şi un bun jucăuş – şi de la oamenii din sat. Am cântat şi-atunci
şi cânt şi-acuma, ca să mă stâmpăr. Prin hori, omul îşi descarcă greutăţile din suflet, cântându-şi bucuriile şi necazurile! Da’ şi despre joc trebuie să vă spun că mi-i drag. Cântecul şi jocul, ăştia-s fraţi gemeni. Un om care cântă, trebuie să şi joace!”.
