Trubadurul, după două secole, opera continuă să fie plină de emoție

Trubadurul, cu titlul original în italiană Il trovatore, este o operă în patru acte care s-a interpretat pe scena Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj duminică, 22 mai. Muzica a fost compusă de Giuseppe Verdi, iar la baza poveștii se află cartea scriitorului spaniol Antonio García Gutíerrez.

În centrul acțiunii avem o poveste de dragoste între Leonora (Anna Bondarenko, invitată) și trubadurul, Marinco (Hector Lopez) care nu se pot iubi liniștiți din cauza Contelui de Luna (Geani Brad). Acesta o iubește pe Leonora și nu acceptă ca ea să fie cu trubadurul, lucru care îi va face pe cei doi bărbați să ajungă la mai multe confruntări pe parcursul operei. Ceea ce nu știu ei e că îi leagă un trecut de care doar mama trubadurului, Azucena (Andrada Ioana Roșu-Vaida), e conștientă.

Pentru prima dată în rolul Leonorei pe scena Teatrului Național “Lucian Blaga”, Anna Bondarenko a încântat spectatorii cu vocea ei. Soprana a avut multe oportunități pe parcursul operei pentru a-și evidenția abilitățile vocale, mai ales în momentele în care cânta în sincronie cu tenorul Hector Lopez. Ambele voci înalte au creat o atmosferă plăcută care i-a făcut pe spectatori să aplaude în repetate rânduri pe durata piesei. Este de remarcat și gesturile și mimica sopranei. În primul act părea visătoare plimbându-se pe scenă și menționând-ul pe trubadur, iar când o ia pe Ines (Alexandra Hordoan) de mâini și încep să se învârtă Anna arată ca o tânără care s-a îndrăgostit pentru prima oară. În contrast cu această fire inocentă și îndrăgostită, în ultimul act are o expresie îndurerată, plină de gândurile care o apasă: urcă și coboară scările, se întoarce spre public gânditoare, calcă hotărâtă să îl salveze pe trubadur, dar apoi se ascunde de Contele de Luna. Anna a reușit să îi dea viață Leonorei printr-o interpretare adecvată a personajului visător și îndrăgostit din opera Il trovatore.

Deși nu face parte din triunghiul amoros al operei, prestația mezzosopranei Andrada Ioana Roșu-Vaida a fost una remarcabilă. Interpretând un rol atât de schimbător cum a fost cel al țigăncii Azucena, care de la o expresie iritată putea trece într-o secundă la una de nevinovăție, a scos în evidență capacitatea ei de a deveni una cu personajul său. În al doilea act, când apare pentru prima oară în piesă, stă gândită pe o bancă în timp ce țiganii cântă veseli. Pe fața ei nu se poate vedea nicio emoție până când se ridică și începe să spună trista poveste a mamei sale. Atunci trece rapid prin mai multe stări: gesticulează cu mâinile când își începe povestea, se oprește în mijlocul scenei cu ochii mari când spune despre copilul care a ars, îl ia pe Marinco de umeri, îl îmbrățișează, apoi iar se plimbă pe lângă el. Prin mimica ei și prin cuvintele care ieșeau în concordanță cu muzica orchestrei a creat senzația că ea chiar dorea răzbunarea de care îi tot spunea lui Marinco. Aceeași impresie a dat-o și în actul 3 când a fost capturată de Contele de Luna. La început pare puțin iritată de faptul că au legat-o în lanțuri, dar apoi când el află de faptele pe care le-a comis ea, începe să arate o latură nevinovată. Acest lucru a fost evidențiat și prin tonul vocii, știind când să se facă auzită mai impunător și când să pară o ființă inocentă. Punctul culminant al Andradei în rolul acestui personaj a fost chiar finalul, când expresia feței, tonalitatea și gestul de a ridica ambele brațe au făcut-o să arate că o adevărată răufăcătore care și-a atins scopul, răzbunarea.

Nicio operă nu poate fi dusă până la capăt fără micile detalii tehnice de dinaintea prestație, dar și în timpul acesteia. Decorul de pe scenă exemplifică foarte bine arhitectura secolului XV din Aragon. Zidurile înalte din piatră, geamurile mari și micile detalii, cum au fost băncuța albă din primul act sau oala cu mâncare pusă la foc în al doilea, iau introdus încă din prima clipă pe spectatori în Spania medievală. Costumele au ajutat și ele la viziunea realistică a piesei. Fiecare dintre acestea au fost realizate cu mare grijă, de la detalii de pe rochiile femeilor, până la costumele de cavaleri a bărbaților. Lumina și sunetul au jucat și ele un rol important. Când doar unul din personaje se afla pe scenă, era iluminat doar el dând senzația că e singur. Când mai mulți actori erau în același loc, lumina ori accentua doar personajele principale din operă, ori crea o stare de neliniște prin intensitatea ei cu ajutorul muzicii orchestrei care influența sentimentele transmise.

Trubadurul a avut o distribuție adecvată care a știut să se pună în pielea personajelor interpretate. Toți și-au arătat profesionalismul pe scenă în această piesă, fiecare având mici detalii care au ieșit mai mult în evidență: Anna cu vocea ei armoniosă, Hector cu privirea hotărâtă spre bătălie, Geani cu postura sa superioară în fața trubadurului, Andrada cu expresiile ei faciale malefice, dar în același timp inocente. Spectacolul ar trebui vizionat pentru aceste detalii care te introduc în poveste și nu te vor lasa să ieși până la final când te vei ridica în picioare să aplauzi. Este o dramă care te învață că nu întotdeauna cei de lângă tine îți vor binele și că unele persoane pot fi orbite de răzbunare.

Text realizat de Luisa Lorena Măgurean

Nici un comentariu

Actual de Cluj