Închide

REPORTAJ O viață, opt ghetouri. „Dacă ești rău, te bagă țiganu’ în sac și te duce”

Recomandarea redacțieiReportajSocialTop News by Catalin Suciu - dec. 13, 2018 0 1462

Sute de persoane de etnie romă trăiesc la limita supraviețuirii, în apropierea gropii de gunoi a Clujului, la Pata Rât.

În 8 ani de zile, administrația din Clujul european a reușit să izoleze și mai mult o comunitate decimată cu fiecare anotimp. Și ambulanțele ajung greu aici. Când e câte-un apel, mai toate sunt în altă parte, la intervenții. Aici trăiesc oameni care au locuit în ghetouri toată viața.

Accesul e destul de greoi, mai ales în sezonul rece. Urci spre Platanilor, pe un drum noroios de unde se dau la o parte și câinii care roiesc de jur-împrejur, printre gunoaie purtate de vânt de la marea rampă. Te rogi ca nu cumva cățeii să fi sărit micul dejun. Sunt grupați câte cinci-șase. Urci, te faci că nu-i vezi, dar mai tragi cu coada ochiului că cine știe ce dihanie îți sare să te înhațe de-un picior. Sus e destul de pustiu. Câțiva copii bat o minge printre pungi și ambalaje de tot felul.  Un adult într-un șort galben, cu pulover, dă într-un un covor cu un sucitor. Câteva ciori caută, desigur, ceva de mâncat, dar roiesc degeaba.

„Ești țigan”, ptiu, ești hoț și nu vrei să muncești, tâlharule”, i-au spus, cândva, oamenii buni, lui Titi Ernest, fost lider al Coloniei din Pata Rât.  Titi a muncit ani de zile la Metalul Roșu, la turnătorie. Până când i-au murit mai mulți colegi de la silicoza ce le-a uns ca un balsam plămânii. „M-am temut că mor și io”, îmi spune bătrânul care astăzi șade înfofolit în toate cele într-o încăpere de câțiva metri, unde, de cald ce e, scoți și aburi pe gură.

A fentat moartea încă o dată acum câțiva ani, când o comoție l-a gâdilat pe partea stângă și nu s-a mai putut mișca de plăcere. Dus la spital, Titi l-a văzut pe Dumnezeu. Purta un halat alb și l-a încurajat: „O să fiți bine, nu vă faceți griji”. Cum-necum, s-a pus pe picioare. Pe unul,pe dreptul, adică, singurul pe care-l poate mișca.

Dacă ești țigan ai cam pus-o cu viața bună, chiar de ești sănătos tun.

Ți-o iei din toate părțile.

În primul rând când te naști. Ieși în lume și ai o ștampilă incoloră în mijlocul frunții. Apoi crești, tu n-o vezi, culmea, dar toți ceilalți o remarcă, de zici că este cea mai strălucitoare stea de pe cer. Încerci s-o ștergi, îți vine să te dai și cu capu’ de toți pereții, să iei o lamă s-o razi cu precizie chirurgicală, dar nici de-al naibii nu se duce de-acolo. Nicicum. Te naşti cu ea şi aia e.

Dacă încerci să-ți faci un rost în viață, tot în mizerie sfârșești de cele mai multe ori. Practic, dai buzna-n lume, iar dacă destinu’ lucrează în așa fel încât să te trimită într-o familie de ţigani, viața ta se va rezuma la câteva locuri cu ziduri dărăpănate și câțiva oameni de-ai tăi, care trăiesc ca tine și te înțeleg așa cum ești tu: ţigan.

O iei de la capăt. Dai din coate, mergi de colo-colo că da de o da bunul Dumnezeu să-ți iasă-n cale și oameni de omenie, dar nu se întâmplă asta niciodată. Daca e pe cale să se petreacă o grozăvie ca și asta, imediat omul bun e înfierat de un vecin, un coleg sau sau de o rudă care-i spune că tiganu-i rău și trebuie să te ferești de el ca de dracu.
Altădată, nea’ Titi a auzit cu urechile sale când o mămică îi spunea pruncului că dacă-i rău, îl dă la țigani.

Mai exact, i-a zis că toți copiii răi sunt băgați de țigani în saci și duși departe, de unde nu se mai întorc niciodată.

Suntem în Pata Rât. Tot gunoiul lumii ajunge aici unde-i inhalat de familiile de romi aduse cu forța în 2010 de administrația locală. I-au luat dubele, ca pe vite, i-au băgat grămadă și i-au cărat până la rampa de gunoi. Blestemat sau nu de țigani, fostul primar Sorin Apostu, cel care a dat ordin de mutare,  a trăit, la rândul său, pentru o vreme, într-o baracă asemănătoare cu cele în care i-a trimis pe țigani. Dar el avea căldură. Ei nu prea au. El e liber, ei nu prea.

La Pata Rât abia ajung și ambulanțele. Au fost zeci de cazuri în care oamenii au sunat după ajutor și de cele mai multe ori o salvare ajunge aici în 60 de minute, uneori în două ore, depinde. „Dacă nu-i de moarte, nu prea ajung, greu ajung. Ne spun că nu sunt disponibile, că-s pe traseu. Până la urmă vin”, zice Iuliana, soția lui Titi.

Pompierii vin mai repede. Au fost de zeci de ori în ultimii ani, că nici cei mai bătrâni nu le-au putut ține socoteala. Ultima oară, în urmă cu câteva zile, când au început să ardă barăcile și să se facă scrum.

Cam pe atunci când trenul plecat din Cluj ajungea la Viena, în inima Europei.

Titi stătea în scaunul cu rotile când a văzut casa vecinei cu acoperișu-n flăcări.

„Sunt trei copii acolo, aici puțin mai sus și s-au jucat cu lumânarea, că mama lor era la lucru, nu știu ce s-o întâmplat. Nu este curent acolo și stau la lumânare. S-o aprins repede baraca, că ard ca nuielele astea și pruncii s-au speriat și-au ieșit afară. În câteva secunde, focul era extins peste la alte barăci.”

Șederea pe Platanilor, pe colină,e cea mai grea dintre toate pentru Titi. A prins șapte mutări-deportări la viața lui, iar acum trăiește în al optulea ghetou.

Titi Ernest numără toate evacuările pe care le-a trăit

El s-a născut în Bufnița, în 1951, în Someșeni.  Tot acolo s-au născut și părinții lui. Bufnița devenise în anii ’60 cea mai mare colonie de țigani din Cluj, cu peste 350 de familii. Până când a venit miliția, le-a luat câteva lucruri,  îmbrăcăminte și i-au mutat pe toți în Valea Seacă. Din ordin primit de sus.  Zona a fost înconjurată de miliție, în așa fel încât nu se putea nici intra nici ieși, după care, toți locuitorii au fost urcați în camioane și duși în barăcile pregătite anterior. Fiecare familie a primit o cameră – o boxă – în baracă și un WC uscat în spatele barăcii. Până dimineață, cartierul a fost dărâmat în întregime cu buldozerele, după care terenul a fost nivelat.

Din Valea Seacă familiile au fost mutate în Dâmbu Rotund, pe Busuiocului, apoi pe Strada Popeștiului, tot în Dâmbu Rotund. Apoi pe Timișului. De pe Timișului, în Borhanci, apoi Între Lacuri. Apoi s-au dus pe strada Coastei, în Mărăști.

Când vedea Titi câte-o uniformă mai că i se făcea rău, fiindcă știa ce urmează.

Mersul cu straița-n spate nici nu-i cel mai mare rău, spune Titi.

Rău îi atunci  când cei mai mici nu sunt primiți la școală.

„Eu am fost lider aici în Colonie unde ne aflăm acum. Sunt foarte mulți copii pe care am încercat să-i înscriem la școală, dar nu îi primea nimeni. Făceam cereri, mergeam, vorbeam și ne spuneau că nu primesc nici în clasa I că-s răi, că vedeți, domle’, noi avem țigani aici mai mari și-s foarte răi, că fug de la școală, se bat. Noa, explică-i copilului de 7 ani că nu poate merge la școală.”

Apoi, tot pentru copii s-a dus și-a făcut o plângere la inspectoratul școlar și la școala Simion Bărnuțiu. Aici preda o profesoară de română și le dădea copiilor din oficiu nota 4 sau 2. „Le vorbea foarte urât, îi certa, atâta că nu i-a bătut. Spunea că ei nu au minte, că-s țigani și că nu pot învăța că-s țigani. A fost dată afară profesoara respectivă, mutată, din câte știu, la o altă școală.”

„Avem și noi problemele noastre, că suntem și noi oameni. Mai sunt și care fură, care fac multe lucruri rele, dar suntem și țigani cinstiți. Dați-le o șansă copiilor la educație, fiindcă de la școală pleacă tot. Uitați-vă unde stăm. Noa, ca să scapi de-aici trebui măcar să faci școala, altfel vei sfârși în gunoi, exact unde suntem acuma.

Copiii pot schimba multe, se pot schimba ei pe ei.  Copiii dacă sunt ajutați și integrați, ei pot ieși din zona asta, din muntele ăsta de gunoi. Din păcate, foarte puțini reușesc. Abandonul școlar apare când ajung la vârsta de 14-15 ani și se duc să muncească că n-au încotro. Unii reușesc, alții nu. Cei mai mulți nu-și termină școala.

Ei au șansa să fie oameni în lume sau măcar să fie priviți ca oamenii. Și-acuma sunt oameni din ăștia care își amenință copiii că-i dau la țigani dacă-s răi. Ce învață copilul ăla? Învață că țiganii îs cel mai mare rău al societății.

Când ne-au adus în 2010 aici, la Pata Rât, era zăpadă. Nici n-am știut unde venim, niciun țigan nu știa unde vine. Ne-au urcat ca pe animale în dube și ne-au lăsat aici. Nu știam, domnule, nici măcar unde venim. I-am întrebat pe polițiști și atâta îmi ziceau: „o să vedeți când ajungem”.

Am ajuns aici la barăcile astea, modulare, așa cum le zic ei. 15 familii n-au avut acoperiș de-asupra capuului. Îs 40 de barăci din astea unde-au băgat câte două, chiar trei familii, în 14-15 metri pătrați. Noi și încă 14 familii nu aveam baracă. Era zăpadă aci și stăteam sub ceru’ liber, n-aveam nimic. Am făcut un foc cu alții și-am stat toți în jurul focului tătă noaptea. În 17 decembrie spre 18 decembrie am dormit la foc, sub cer.”

Iuliana, soția lui Titi, strânge lucruri de prin odaia improvizată. Construită de la zero de bărbatu-său când era în putere. „Am murit de frig atunci și-am înviat”, zice femeia.

Titi, de supărare că i-au lăsat sub cer în miez de decembrie, s-a întors atunci și-a stat singur pe strada Coastei, de unde fuseseră evacuați: „vreo 3-4 zile am stat acolo, nu voiam să cred că s-a întâmplat așa ceva. Domnule, nici pe vremea lui Ceaușescu nu s-o întâmplat așa ceva. Milițienii ne ziceau  unde ne duc, ăștia n-au spus nimica, domnule. Nici un țigan nu știa unde ajunge și când ajunge. Unu, mă, unu. Nici vorbă. După ce-am văzut ce îi aici, într-o săptămână am început să construiesc camera asta. Am primit toți câte 20 de metri pătrați de pământ și primăria ne-a oferit scânduri și grinzi. La socoteală știți câte scânduri și grinzi aungeau pe familie? Câte 4 scânduri și 3 grinzi. Noa, fă-ți o casă.”

Titi e supărat că s-a născut țigan.

„Toată viața am tras de mine. Știți, Ceaușescu îți dădea casă dacă munceai. Eu am depus o cerere pentru locuință când eram la Metalul Roșu și fiindcă-s țigan, 9 ani de zile n-am primit nici un răspuns. 9 ani. Toți colegii mei primeau apartamente, mie-mi spuneau în fiecare an că vedem la anul, că acuma nu sunt.
Mai târziu m-am pensionat de boală.”

Titi a crescut patru copii care la rândul lor au patru copii.  Toți au fost sau sunt la școală.

„Vă servesc cu o prăjitură?”, mă întreabă Iuliana. Vă mulțumesc, zic. „Un ceai? Îi cam frig la noi.”

Dă-i o pătură să nu-i fie frig.

Așteptăm vara, da’ atunci miroase că se împute tot gunoiul. Dacă am speranțe la ceva mai bun? Domnul meu, sunt țigan, la ce pot spera?

Citiți și: 

Decapitarea umanității. Mărturia unei românce care a evadat din infernul ISIS

Karol, Regele Ringului

Blestemul pantofarului fără pantofi

 

 

 

author photo two

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.

Nici un comentariu

Scrie un comentariu

Articole similare