REPORTAJ „Am vrut să-i tai capul copilului său nevinovat, să i-l dau în brațe și să simtă și el ce-am simțit eu!”
Recomandarea redacțieiReportajSocialTop News by Catalin Suciu - nov. 20, 2019 18 107826
E joi, 21 decembrie, anul 1989, ora 15:00. E un frig teribil la Cluj. De la etajul 9, din blocul cu cinema Republica, Zoltan Ballai, elev în clasa a XI-a, privește pe geam cum trec tancuri dinspre Astoria pe podul Horea.
Merge în bucătărie și-i spune mamei adoptive: „vezi că ies puțin până în fața blocului că mă întâlnesc Cornel”. Cornel e unul dintre prietenii buni ai săi.
Zoli minte. El coboară în nici un minut 9 etaje, apoi o ia spre Mănăștur, în pas alert, fiindcă vrea să ajungă la maică-sa, care locuiește singură după divorț. În ultimii ani face naveta constant între Mihai Viteazu și Mănăștur, împărțit între familii. Îmbrăcat cu o geacă de culoare închisă, cu bocanci negri și o pereche de pantaloni groși, elevul de liceu nu se gândește că ăsta va fi unul dintre ultimele drumuri pe care le va face. N-are cum să creadă așa ceva.
Când vede ce-i în oraș, își amintește de toate necazurile ultimilor ani. E obișnuit cu toate, cu frigul, cu lipsa mâncării, și-ar dori să nu fie nevoit să asculte Europa Liberă cu sonorul dat încet fiindcă cine știe ce vecini ar putea să-i denunțe pe la securitate. Știe ce înseamnă lipsurile.
Odată, când era mai mic, s-a dus cu taică-său în pădure cu Dacia lor și-au rămas fără benzină.
-De ce nu avem benzină?, l-a întrebat. Taică-său Ștefan i-a explicat că așa merge treaba, că-i raționalizată.
Când au rămas fără mâncare, Zoli și-a întrebat iar familia de ce nu mai este mâncare. -„Fiindcă sunt raționalizate toate.”
Când în apartamentul de la etajul al 9-lea erau 10 grade, Zoli a întrebat iar de ce nu-i căldură și trebuie să stea toți înfofoliți. Și n-au nici curent. Și scot aburi pe gură de frig. Și trebuie să-și facă temele cu mâinile înghețate, cu stiloul tremurându-i între degete la lumina lumânării.
„Uite, Zoli”, i-a zis taică-său: -Ceaușescu vrea să nu mai existe diferențe între sat și oraș, așa că ne taie și nouă căldura și curentul.
Era o glumă, bineînțeles, una care circula în acea perioadă. Zoli n-a mai suportat neajunsurile.
„Unde pleci? Să nu te duci cumva în stradă!”, îi zice în aceeași zi de 21 decembrie mama adoptivă.
-Nu, stai liniștită. Mă duc numa până jos să mă văd cu Cornel.
Ieșit de ușa blocului, Zoltan Ballai pornește în fugă spre Mănăștur, unde se va întâlni mai întâi cu maică-sa Lea. În același bloc locuiește și Cornel Cătinaș, prietenul său. De-aici, ei vor porni spre centru, pe Calea Mănăștur și pe Calea Moților, alături de alte câteva sute de persoane ieșite în stradă. Se aude că Ceaușescu ar urma să plece. Că a căzut regimul. Dacă nu, va cădea cu siguranță. „Ce ne pot face ăștia, Cornele, doar nu ne-or împușca?”, îi spune prietenului său. În 21 decembrie, se pornește spre centru din patru locuri mari: de pe Bulevardul Lenin, din zona CUG, din Mărăști și din Mănăștur.
Pe Mehedinți, în Mănăștur, lumea se alătură protestatarilor. O femeie- Ana Covaciu- se urcă pe capota unei mașini și încearcă să facă cumva ordine, să organizeze protestele.
– Vă rugăm frumos, bărbații care sunt mai în putere, mai vrednici, să stea în față. Femeile, vă rugăm, mai în spate. Copiii acasă!
Se face un tur complet al Mănășturului, cu oamenii care îi îndeamnă pe alți oameni să se alăture. Se strâng în total peste 1000. Se scandează împotriva lui Ceaușescu, împotriva regimului și „Veniți și voi, veniți cu noi!” Cu toții s-au săturat, nu-i așa, de lipsa de libertate, de raționalizări, de neajunsuri. De frig. De foame. De nedreptăți.
Zoli, deși slăbuț, cu fața unui adolescent de cel mult 15 ani, e în primul rând alături de alți tineri. Se pornește spre centru cu camioane, cu furgonete și pe jos.
Pe Calea Moților colonelul Valeriu Burtea le face instructajul subalternilor: „Împușcați-i că nu-s oameni!”. Maiorul Ioan Laurențiu Cocan, care conduce un regiment format din soldați cu antecedente penale, ce urmau să fie trimiși în mină la muncă silnică, preia controlul străzii și le ordonă acestora să tragă.
„În faruri, roți, apoi în oameni.” El însuși ține pistolul și trage spre manifestanți, spunându-i unui soldat: „care-a scăpat, lasă-mi-l mie!”
O rafală, două, trei rafale. Oamenii cad inerți la pământ, unii loviți direct în cap de gloanțe. Zoli scapă o dată, a doua oară. Pare de neatins. Se ascunde cu pulsul crescând galopant alături de alți protestatari. Iese apoi în față, în primul rând din cei rămași și nu crede nici acum că cineva poate să tragă în mulțime.
Luminița
Luminița Mișan, o angajată la Fabrica de jucării, a venit cu sora sa să protesteze. Erau pe Islazului și-au auzit îndemnurile oamenilor. „Hai să mergem și noi, doar nu ne împușcă, ce ne pot face?!”, i-a spus surorii. Când cele două ajung cu toată mulțimea pe Moților, colț cu strada Clinicilor, Luminița face un pas în spate și apucă să se întoarcă. Al doilea pas nu-l mai face, căci e împușcată în spate.
Trupul îi zace pe trotuar. Sora ei îl ia și-l duce în curtea unui bătrân din apropiere. Se improvizează o targă dintr-o scară din lemn, din acelea vechi, bătrânul îi pune și o pătură. Apoi vor să o ducă la un spital. Ajung până pe Moților la numărul 106, unde se trage în continuare. Aici apare un bărbat necunoscut, care își riscă propria viață pentru Luminița. Tânăra încă respiră. Agonizant, dar trăiește. Bărbatul o ia cu tot cu targă, o urcă în mașina proprie și fuge cu ea la spital, intrând în grabă și țipând la toată lumea.
Luminița are 21 de ani.
Bărbatul- rămas necunoscut- strigă către medici și încearcă prin orice chip să-i responsabilizeze: „E fiica mea de 16 ani, salvați-o! Asta-i fiica mea, are 16 ani. Luați-o acum, că dacă nu, vă ucid pe toți! O luați acuma, e grav,e împușcată! Nu mai avem timp, veniți că dacă moare iese urât, vă spun. Veniți că-i fiică-mea!” Pe când să intre în operație, Luminița Micaș își ia rămas bun, însă, de la cele lumești, fiindcă firavul său corp cedează.
Pe strada Moților, Zoli e între oameni, în primele rânduri, înfruntând armata cu câteva scandări. A văzut deja ce se întâmplă, a văzut cum o femeie, Luminița, e împușcată, dar tot nu poate crede: „Cum, pe mine să mă omoare? Cum să tragă aramata în noi!?”, își spune. Nu e protejat de nimic.
Un glonț îl lovește în umărul stâng și-i atinge vena brahială. Băiatul de 18 ani pică secerat, dar ține ochii deschiși. Pulsul îi scade cu fiecare secundă, dar încă trăiește. -Ce ne-ați făcut, mă, ce ne-ați făcut, Dumnezeule? N-am făcut nimic , de ce trageți în noi?”, apucă să spună. Vine ambulanța, dar pe când să-i acorde primul ajutor, maiorul Cocan le spune ambulanțierilor că-i omoară dacă intervine cineva.
Zoli e luat de prietenul său Cornel Cătinaș și e dus în curtea interioară la o casă unde locuiește preotul Peterfi cu soția și fiica lor. Soția preotului îl bandajează, dar după o oră și jumătate de agonie, clipește încă o dată. Pentru ultima oară. 18 ani. E cel mai tânăr clujean împușcat. Moare. Elev.
Flori, țigări și mâncare pentru soldați
În aceeași seară la București, Ștefan Ballai, tatăl lui Zoli, se apropie de un cordon de militari cu o floare pe care o așază în țeava unei puști îndreptată amenințător spre mulțime. Ștefan Ballai e la București cu munca, la Fabrica de zahăr și ciocolată, fiind trimis de întreprinderea ICPIAF, unde-i maistru. E din 18 decembrie la București, pe șoseaua Viilor și merge la Intercontinental, în Unirii, atunci când mai multe colege vin cu hainele rupte pe ele și spun că-i dezastru în oraș.
„Mi-a pușcat o petardă fix în față, nu mai puteam să respir. Apoi au venit studenții din Timișoara, era haos. Unui soldat, pe care l-am văzut pe un tanc, i-am spus foarte fain:
-De unde ești?
-Din Brașov.
-Să fii om, mă, să nu cumva să tragi în semenii tăi!
Am cules de la colegi vreo cinci pachete de țigări și mâncare și le-am dat soldatului ăsta. Să nu tragi în oameni, i-am mai spus. Am fugit la Astoria, la hotel, unde era cazat un alt coleg și-am văzut și-acolo cum se trăgea, Dumnezeule. Apoi am luat trenul spre Cluj în 24 decembrie. Auzeam la radio că toate podurile vor sări în aer și că apa e otrăvită. Am ajuns bucuros la Cluj, iar soția mea mi-a zis că Zoli a plecat de acasă și nu s-a mai întors. Tot atunci a venit frate-său mai mare care lucra la FIERUL și mi-a spus că prin oraș se aude că Zoli al meu ar fi fost împușcat”, spune Ștefan Ballai.
A fost ultima zi din viața de până atunci trăită de Ștefan Ballai.
Ultimii 30 de ani nu mai contează. Apartamentul de la etajul al 9-lea din blocul Republicii nu mai există. Mama lui Zoli a murit, mama adoptivă al lui Zoli a murit și ea, de inimă rea. Ștefan Ballai jr., fratele mai mare al lui Zoli a plecat în 1990 în Ungaria, fără să se uite în spate. Sora lui Zoli, Iuliko, a plecat în Germania, în 1990, cu patru copii mici, fără să privească în spate. Sora lui Ștefan Ballai, tatăl lui Zoli, e stabilită în America.
Ștefan Ballai a rămas în Cluj pentru Zoli. Cât a putut umbla, n-a fost nici o zi fără ca pe mormântul lui Zoli să nu fie o floare. Ștefan Ballai a făcut două accidente vasculare cerebrale. Primul în ’90, la câteva luni după moartea copilului. Al doilea, 10 ani mai târziu.
„M-ați terminat, ne-ați terminat, domnilor. L-ați ucis pe Zoli, mi-ați luat viața și mie. Eu trăiesc așa, într-un fel oarecum ambiguu, de neînțeles, căci nimic din lumea asta nu mai are nici un sens. Am rămas singur. Soția mea de atunci, de supărare, a murit de inimă, la 4 ani distanță. Eu eram dărâmat, eu nu mai sunt om. Mergeam zilnic la mormânt, duceam flori și stăteam de dimineața până seara plângând. Când îți mor părinții e cumplit, într-adevăr, dar există generația următoare, copiii. Când îți moare copilul totul s-a terminat. Îmi aduc și acum aminte când l-am găsit pe Zoli. Am bătut toate spitalele, sperând să fie în viață, rănit. Le-am epuizat pe toate și-a mai rămas doar morga. Când să ajung să intru, era un soldat cu pușca. <<Stai pe loc că trag, aici vin teroriștii!>>.Și-a încărcat mitraliera, și acum aud sunetul acela și a îndreptat-o spre mine. M-am dus în fața lui și mi-am lipit fruntea de țeava armei: „trage în pizda mă-tii!”, i-am zis. N-a spus nimic. Mi-am băgat capul și mai tare, l-am împins cu capul, i-am împins arma cu capul, am strâns din dinți, am închis ochii și i-am mai zis o dată: „Trage, mă, nenorocitule, în pizda mă-tii! Vin să-mi iau copilul de la morgă și vrei să mă omori? Omoară-mă, mă! Acuma! Nu mai sta, sunt pregătit! Eram foarte demoralizat. N-o tras.
Am intrat. Cum am intrat, l-am văzut pe Zoli pe jos culcat pe ciment și acoperit cu un cearșaf, iar sub cap era o bucată de grindă. Mi s-a făcut rău. El s-o dus la mamă-sa, măi, să vadă ce face! Și apoi o pornit spre centru cu toți ceilalți. O mers cu Cornel, prietenul lui. S-au dus la președintele de pe scară și-au cerut steaguri. Le-au luat, s-au dus cu ele. Porcu ăsta de Cocan, peste el au dat atunci, el a tras în oameni. Un porc, un gunoi. Tovarășu Cocan conducea acei soldați. Porcul de Iliescu a anulat primul proces, le-a dat liber la toți. El e principalul vinovat. El, domnule, el! Sub comanda lui s-a tras și au murit peste 1000 de oameni. Apoi s-a deschis proces, primul, la București. Acolo m-am întâlnit cu militarul Cocan. Am ieșit în pauză la baie, o venit după mine. Țipa: <<Mă prostule, cine o tras? Uită-te în oglindă, io-s călăul sau tu ești?>>, așa mi-a zis. I-am spus: Nu mă tem de dumneata. Ești cu haina de militar, dar nu mi-e frică. Câtă impertinență, câtă aroganță. A venit după mine, vă dați seama?
Eu am zis în felul următor: știu unde stă Cocan în Mănăștur, știu că are un băiat nevinovat. Mă duc, îi tai capul băiatului absolut fără nici o vină, îl iau și i-l dau în brațe lui Cocan ca să simtă ce-am simțit și eu. Nu mai judecam deloc, eram și sunt pierdut. După aia l-am întâlnit la Cluj de două ori pe acest tovarăș Cocan. Stătea în Mănăștur. Odată la piață, vine și îmi întinde mâna: „te salut!” L-am scuipat în față, în sfârșit.
A doua oară l-am întâlnit tot în Mănăștur, m-a salutat de pe cealaltă parte a trotuarului și i-am bătut obrazul. O fost condamnat la 20 de ani la Gherla, dar o scăpat că-i prea bolnav, că nu știu ce, că nu suportă detenția. Am fost peste tot, m-am interesat. E liber. E prea bolnav săracul, zic ăștia. Porcul de Iliescu i-a scăpat pe toți. Cel mai vinovat e tovarășu Iliescu, fiindcă a aprobat să se tragă în popor.
Să iert? Cum aș putea să iert? Nu am cum să iert pe nimeni niciodată. Zoli ar avea astăzi 48 de ani ani, probabil că și-ar fi întemeiat o familie. Probabil că și soția mea ar fi trăit, probabil ambele soții. Probabil că aveam nepoți și ne bucuram și ne iubeam în vremuri de libertate. Nici copiii mei n-ar mai fi plecat toți de teamă din țara asta. Probabil că-mi vedeam zilnic nepoții.
Sunt multe probabilități, cu astea am rămas.”
Partea a II-a a reportajului:
Excelent reportaj, felicitari pentru talentul jurnalistic de care dati dovada. Am citit si m-am infiorat..
Multumim frumos. A fost ca si cum as fi dat timpul inapoi. Aveam 23 de ani in 1989. Acum am aproape 54 dar a fost ca ieri. Doar parul a albit si ceva timp prins in plus in coroana trecerii. Eram pe George Cosbuc, La Academie.
N-am cuvinte, sunt furios.
Trebuie să se facă o epurare în țara asta. Toți comuniștii (eșalonul I central și II regional; boșii de comitete și ce mai erau), toți securiștii, cu familiile și descendenții lor, trebuie epurați.
Până nu se face, nu va exista pace în țara asta. Ce justiție legislativă, că aia are „termen de garanție/expirare” (prescriere) a faptelor, a pactului faustian. Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu… iertarea e pentru oi și oameni sclavi/slabi.
Dumnezeule cata durere, o tragedie farà margini! In focul gheenei sa-si gaseasca sfarsitul pentru vecie, Iliescu blestemat bastard nu ar mai fi vazut lumina zilei a acestei lumi. M-am cutremurat. Dumnezeu sa te numere cu Ingerii Zoli!
Pe 21 12 1989 pe la orele 15:40 eram in apropierea hotel Continental,fara dubii,Armata Romana a tras in propriul popor,atunci nu i-mi venea sa cred,dar am fost acolo si am avut noroc ca am scapat,am vazut oameni impuscati de Armata Romana!!Nici dupa 30 de ani nu a fost nimeni judecat pt crimele de atunci,din contra au fost avansati,si seful criminalilor tov Ilici care a pus bazele mizeriei,bolsevicu cu toate gasca lui care au transformat revolta oamenilor in lovitura de stat jegu dracului,era in esalonu 2 a PCR lui,si a confiscat o tara pe sangele tinerilor din dec 1989!!
[…] nevinovat, să i-l dau în brațe și să simtă și el ce-am simțit eu!” în ActualdeCluj.ro AICI și […]
Foarte dureros, sfasietor si de neconsolat! Vieti si familii intregi distruse de durere si neputinta! Inteleg, cel putin in parte, suferinta acestui tata; avem in familie o tragedie asemanatoare, fiica de 9 ani a varului meu primar din Timisoara impuscata in casa. Familia lor a fost distrusa, s-au imbolnavit pe rand si au murit neconsolati. Fetita, Laura, ar fi avut acum 40 de ani. Niciun vinovat pentru atatea vieti tinere secerate fara mila si fara nicio vina! Nu trebuie sa uitam!
Sfasietor ….
Si noi am pierdut mandrete de baiat de 18 ani , varul meu primar , baiatul fratelui mamei mele . Daniel George Datcu ! O frumusete de baiat , destept si cuminte ! L-au luat in armata dupa de a terminat liceul , nu intrase la facultate din prima . Din cazarma i-au suit in camioane si i-au trimis sa apere aeroportul Otopeni . I-au ciuruit acolo ! Ca pe niste miei la taiere au fost !
Matusa mea , mama lui , distrusa , tatal lui la fel , nu stiu cum au putut sa continue ….
Eu cand l-am vazut in sicriu , imbracat in militar , cu fata ciuruita de trei gloante am lesinat langa el ….
Ne aveam bine ca fratii …., mergeam la ” ceaiuri ” impreuna , ii placea muzica , ii placea sa danseze ….
Sunt multe povesti de groaza …
Unchiul si matusa mea s-au zbatut ani de zile sa afle cine a tras ????
Dar mai conteaza ???
Si intreb acum dupa atatia ani , unde s-a dus libertatea noastra ?????
Am fost colegi de liceu si destul de buni prieteni. Inca imi aduce aminte de glumele lui si inca nu mi vine sa cred ca a avut asa un sfarsit la o varsta asa de frageda. La fiecare aniversare a revolutiei imi aduc aminte de el. Dzeu sa l odihneasca.
Felicitări pentru articol și pentru tăria de caracter de care ați dat dovadă. Sunteți un om excepțional. Sărbători fericite, dumneavoastră si familiei dumneavoastră! Chiar dacă la final de an, Sărbătorile ne sunt umbrite de acea Revoluție, avem azi probabilităti și posibilități multiple de a ne bucura de magia Crăciunului. Multă sănătate și toate cele bune! Codruța Clenciu.
P.S. La Revoluția din ’89, nu împlinisem încă 14 ani. Am trăit raționalizat ca dumneavoastră și alte persoane, însă asta a dus la creearea unui stil de viață personal, de care profit din plin și azi.
Da, f f trist!!! Ar fi bine sa- l citeasca cei ce regreta comunismul si pe Ceausescu. De bine ce le- a fost au indraznit oamenii sa iasa- n strada….
Impresionat și foarte dureros!Eram și eu la Cluj atunci ,terminasem facultatea și lucram la Rediu.Imi amintesc perfect aceste scene relatate.Ma îndreptăm spre Gară sa plec acasă la Alba Iulia și vedeam tancurile și soldații cu mitraliere care veneau în mare viteza prin oras aproape de piata Mihai Viteazu. Am urcat în tren și când a venit controlul nu puteam scoate biletul pentru ca îmi tremurau mâinile.In compartiment erau 2persoane soț și soție care se duceau la rude de sărbători și nu știau ce se întâmplă. Le-am spus ca ar fi mai bine sa rămână acasă ca nu știu ce va fi în continuare. Trenul a pornit ,iar la Someșeni la unitate ieșeau tancurile ca albinele din stup.Acolo familia respectiva a coborât. Am ajuns cu bine acasă.Era în 21 decembrie 1989,o zi pe care n-o s-o uit niciodată. Păcat de oamenii care au murit!Familiile lor au rămas devastate.Dumnezeu sa-i odihnească în pace și lumină!Noi nu ne putem bucura de vremurile acestea căci lumea e intr-o harababura și nu avem siguranță și liniște. Ce-am câștigat oare?
Emotionant reportajul, am tras un plans. Am trait acele vremuri, aveam 26 ani . Nu pot sa uit frica cand, sotul meu a venit acasa de la serviciu si a spus ca pleaca in centru ca a inceput revolutia. Am ramas acasa cu copilul meu de 4 luni. Ascultam foarte incet Europa Libera. Spre seara , Dumnezeu l-a adus inapoi acasa, viu si nevatamat pe sotul meu . Mi-a povestit ca fusese in Piata Matei Corvin si ca s-a tras, au fost morti si raniti.
Aveam 8 ani .
Alături de tata și nasul lui de cununie prin Bucureștiul.
La televiziunea romana .
Toți scandau,toți luptau …
După 3 zile m au dus acasă și au plecat la Timișoara….
Mulți au murit ,rănit, noi nu.
Dar în final ….
Cine cu ce sa ales ?
Sincer .
Democrație??? = România vanduta la fier vechi.tineretul
( milioane) plecați dincolo.
Comuniștii copii lor, securistii
în fruntea statului …
Primarii boierii satului sau oraș
Ei fac legea .
Și eu am trăit acele evenimente ,parca au fost ieri…ce au trecut anii.Bineinteles xa armata a tras,știam de atunci,..se tot vorbea ca securiști îmbrăcați în MapN ..bla bla.La Cluj a tras numai armata, …nu Internele, .emirul comandantului local probabil.Mare păcat, ca nu sa făcut justiție victimelor, iar criminali cu arme ..au scăpat. Cacul aceștia Cocan…un nenernic
I’m pare rau SA vad drama prin care ati trecut. Multe probabilitati intr- adevar. El a avut curaj si a sperat asa cum numai tinerii pot. A fost un erou al propriilor sperante. Lasii ascunsi in spatele armelor, in spatele uniformelor, in spatele ordinelor, niste oameni de mimic, incapabili SA judece cu propria minte. Multumesc pentru rememorare, el VA trai in minutes si povestirile mele, ajungand astfel in mintea si sufletele altora.
E foarte adevărat așa a fost în 89 decembrie! Foarte trist iar descendenți comuniștilor și securiștilor prosperă pe cadavrele celor ce sau jertfit ptr noi! 😪🙏