Închide

A murit Alexandru Vlad. Ministrul culturii: „A fost un strălucit reprezentant al generației optzeci”

ActualitateCultură by Actual de Cluj - mart. 16, 2015 0 958

Celebrul scriitor clujean Alexandru Vlad a murit ieri, la 64 de ani. E autorul unuia dintre romanele considerate cele mai bune ale ultimului sfert de secol – „Ploile amare”, în 2011.

Ministrul Culturii, Ionuț Vulpescu, deplânge dispariția lui Alexandru Vlad: „Tot astăzi, în această zi tristă pentru cultura română, s-a stins din viață și marele prozator Alexandru Vlad. Strălucit reprezentant al generației optzeci, Alexandru Vlad lasă în urmă un raft de volume de proză scurtă, eseuri, romane, publicistică, traduceri. Romanul „Ploile amare”, din 2011, a fost unanim considerat de critică unul dintre cele mai bune romane românești din ultimul sfert de secol. Prin dispariția sa, Clujul literar și întreaga cultură română suferă o pierdere ireparabilă. Alexandru Vlad avea numai 65 de ani și lucra la finisarea unui nou roman. Dumnezeu să-l ierte!”, a transmis Vulpescu pe pagina sa de Facebook.

Alexandru Vlad s-a născut în 31 iulie 1950 în comuna clujeană Suceag și a absolvit Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai în 1974. A debutat în revista Echinox, în 1973. Volume publicate: Aripa grifonului, povestiri, 1980; Drumul spre Polul Sud, proză scurtă, 1985; Frigul verii, roman, 1985; Fals tratat de convieţuire: trei tablouri din secuime şi un malaxor (în colaborare cu Daniel Vighi, András Visky, într-o versiune concepută şi editată de Marius Lazăr), 2002; Sticla de lampă, 2002; Viaţa mea în slujba statului, povestiri, 2004; Iarna, mai nepăsători ca vara, 2005; Curcubeul dublu, 2008; Măsline aproape gratis (proze asortate), 2010; Ploile amare, roman, 2011, Cenuşă în buzunare, 2014. Prezent în antologiile Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt, 1983; Chef cu femei urâte, 1997; Generaţia 80 în proza scurtă, 1998; Competiţia continuă, 1994; 1998. Traduceri din Joseph Conrad, W.H. Hudson, Vladimir Tismăneanu. Tradus în germană. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut în 1980 și Premiul Academiei Române, în 2011. Meritul Cultural în grad de Cavaler, 2004; grad de Ofiţer, 2010.


     Beclean pe Someş

Beclean pe Someş, gară mică însă cu un nume pompos. Aici m-am pierdut de poet, care se pierduse şi el de sine. Abia te urci în tren şi ajungi la Cluj-Napoca, gară ceva mai mare, cu peroane când aglomerate, când pustii. Gări de provincie care nu au lumea permanentă a marilor gări. Şi de aici, ori încotro a-i lua-o, te aşteaptă gări şi mai mici, relativ cochete, cu verdeaţă, fântână şi bariere paralele ca nişte cumpene gemene. Gări care sunt parcă aceleaşi în capătul acesta de lume. Gările fostului Imperiu. Gări în care nevasta şefului de gară se uită pe geam. Gări înşirate pe calea ferată precum nodurile pe o sfoară. Dacă nu eşti atent aluneci prea departe, cobori în miez de noapte într-o gară suspect de pustie. Mi-amintesc gara din Pietroşiţa, gară mică şi încă mirosind a cocs, în care cât a fost noaptea de lungă n-a sosit nici un tren. Pe urmă aluneci spre sud, parcă atras de curbura globului terestru. Şi aşa ajungi la Gara de Nord, care pare să nu mai încapă în sine – e ceva între gară şi super-market. Şi după o zi şi jumătate poţi fi în gara din Atena, gară modestă pentru un oraş atât de mare, plină de studente din occident întinse pe jos, rezemate de pereţi şi de rucsacurile lor pitice de voiaj. Aici se sfârşesc Balcanii, şi trebuie s-o iei iar în sus. Şi dacă ajungi până la urmă la Zagreb ai surpriza vieţii tale: gara de aici este tot gara din Cluj, aşa cum era ea acum cincizeci de ani, cu poliţe pe care oamenii să mănânce pâine cu brânză, cu bănci de lemn în sălile de aşteptare, cu rafturi largi la bagajele care se adună la vedere, sub ochii unui funcţionar ce-şi poartă creionul după ureche. Cu un cântar mare de alamă, pe care se pun sarsanalele. Mi-l amintesc din copilărie. Am fost atât de încântat de parcă mi s-ar fi oferit un bilet în circuit pe gratis. De aici, în câteva ore eşti la Graz, gară modernă, cu peroane de metrou, din care pornesc trenuri colorate şi curate. Străbaţi o vale plină de vile şi localităţi pitoreşti, cam aşa cum e Valea Prahovei la noi, cu iarba încă verde până când cade zăpada, şi apoi ajungi în gară la Viena, acolo unde Vestul se freacă cu Estul. Aici se amestecă pardesiile lungi de pe Mariahilfestrasse cu ponositele costume ale celor veniţi din Est, şi care în naivitatea lor se cred eleganţi. Aici mi se pare că-l zăresc o clipă pe poet, dar m-am înşelat. Apoi, surprinzător de repede gara din Budapesta, ca ale noastre, poate ceva mai mare, ca o coajă goală dincolo de faţada pompoasă. Apoi gări mici pentru care nu merită să te trezeşti din somn, vameşi care trec pe lângă cuşeta ta fără să te deranjeze, şi ajungi într-o gară plină de oameni murdari şi aurolaci, gara din Arad. Apoi Simeria pustie, despre care am crezut cândva că e gara-gărilor, construită mult prea mare în vederea unui viitor care n-a mai sosit. Nu putea veni cu trenul. Şi apoi Teiuş, şi apoi iarăşi Cluj-Napoca unde uiţi să te dai jos. Şi aşa te întâmpină, aproape pustie şi familiară, gara din Beclean pe Someş. Şi poetul e la bufet, singur, şi te întrebă: „Unde ai lipsit atât? Am crezut că ai plecat undeva!”
Vasile Gogea explică:
Text reluat din volumul antologic La Beclean pe Someş cândva…, alcătuit de Aurel Podaru şi prefaţat de Ioan Pintea, apărut la Editura Clubul Saeculum, 2004. L-am ales pentru acest moment, nu numai pentru că Becleanul nu a fost pentru Alexandru Vlad, ca şi pentru mulţi alţi scriitori sau artişti plastici, doar un “nod de cale ferată”, ci şi un adevărat “nod” al prieteniei, sau, aşa cum scriam chiar eu în aceeaşi “monografie” a unui loc “invadat” periodic de talent şi spirit insurgent: “o ţesătură magică de trecut şi prezent, de vis şi realitate, de iluzii şi certitudini, de prietenie şi solidaritate…”.

Întrebarea poetului, din finalul povestirii, a primit, mai repede decît ar fi fost corect şi drept, un răspuns definitiv. Îl vom “aştepta”, de-acum, pe povestitor, împreună, tot mai mulţi şi tot mai puţini… Chiar şi Becleanul pare să se mute, într-o tot mai mare măsură, de pe Someş, în Cer…

 

Iată ce spuneau despre Alexandru Vlad confrații săi scriitori, într-o postare publicată de Vasile Gogea pe blogul său:

  •         Al. Vlad este un ingenios experimentalist al formelor, dar şi un subtil stilist al detaliului. Alexandru Vlad a fost, însă, în deceniul nouă, un foarte dinamic creator de ambianţă literară. Se informa aproape numai din cultura engleză şi americană, făcând senzaţie în cafeneaua „Arizona” cu lecturile sale „conspirative”. Acest occidentalism intelectual atlantic distona cumva dramatic cu biografia sa socială, de slujbaş mărunt şi marginal, însă tocmai de aceea avea o consistenţă iradiantă îndeosebi în boema clujeană. (Petru Poantă)
  •          Alexandru Vlad este atent, deopotrivă, la viaţa paginii şi la miraculoasa emisie de semne a vieţii. […] Amploarea autentică a personajului problematic, libertatea ludică şi gravitatea interogativă potenţează, credem, energia spirituală a realului, absorbit şi focalizat prin tensiune epică, prin acuitatea şi rigoare stilistică, prin voluptatea livrescului şi magia compoziţiei (Norman Manea)
  •         Prozatorul nu pare, în scrisul său, deloc străin de un anume clasicism al meditaţiei, trăsătură vizibilă în efortul de a sonda în adâncime stările şi sentimentele fundamentale. […] Vlad nu are apetit sau vocaţie pentru acţiune, fapte, întâmplări. Situaţiile devin pretexte pentru rememorarea analitică ori pentru reverii meditative în marginea destinului fragil al fiinţei. (Radu G. Ţeposu)
  •         Dintre prozatorii „optzecişti” nu mulţi stăpânesc la fel de bine ca Alexandru Vlad ştiinţa de a scrie o povestire sau o schiţă respectând câteva principii compoziţionale ferme, transmise din trecutul îndepărtat al speciilor şi impuse prin reluări succesive până în zilele noastre (Gheorghe Perian)
  •        În cele mai bune pagini ale sale, scriitorul clujean scrie o proză uimitoare, subtilă, acut personalizată, în care nimic nu este fără loc şi nimic nu este supus ştergerii. Înţelegerile prinse de proza sa se conservă, au puterea eternităţii, a esenţelor (Horea Poenar)
  •        Melancolic în sensul atenţiei fixate obsesiv asupra obiectelor acestei lumi, Alexandru Vlad îmbracă realitatea în cuvinte complicate, într-un ceremonial al rostirii pedant, preţios, cu o mişcare amplă şi, paradoxal, firească. Totul depinde de cuvânt, lumea se creează acum, în fiecare clipă, prin contemplare verbalizată – „mi-am concentrat toată privirea asupra…” […] În Ploile amare, sub ameninţarea albă şi oarecum teoretică a morţii, personajele se adaptează (chiar şi murind de boli cu bătaie simbolică, precum cancerul), trăiesc; dar, mai ales, nu-şi pierd speranţa, de nimic susţinută, că, până la urmă, potopul se va opri. (Irina Petraş)

Nici un comentariu

Scrie un comentariu

Articole similare