Premieră absolută la Teatrul Maghiar din Cluj, mâine seară. ”Când citești prima dată, te întrebi cum a putut cineva să vadă cu atâta claritate evenimentele de atunci”
Cultură by Actual de Cluj - dec. 14, 2024 0 53

Premieră absolută la Teatrul Maghiar din Cluj, mâine seară.
E vorba de premiera spectacolului ”Pornocrație” de Géza Páskándi, în regia lui István Szabó. Gábor Tompa, directorul teatrului, spune că a trecut aproape o jumătate de secol de la ultima punere în scenă a unei piese scrise de Géza Páskándi la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Astfel, ultima dată, în 1973, György Harag a regizat spectacolul ”Turnul mi-l aleg eu” de Géza Páskándi.
István Szabó K., regizorul spectacolului, a explicat alegerea piesei astfel: ”Ceea ce mi-a atras atenția a fost furia scrierii. Este opera unui om care a trecut prin iad în Delta Dunării, care a suferit ani întregi sub opresiunea unui regim și care, deși eliberat de acel regim, dar niciodată complet desprins de evenimentele din 1989, a reușit în sfârșit să-și exprime liber frustrările: că aroganța puterii este trecătoare și, într-un final, cei responsabili vor trebui să răspundă pentru faptele lor. În această operă vastă se regăsește o profeție, deoarece privește în viitor cu o claritate uimitoare. Din păcate, la treizeci de ani distanță, ne confruntăm cu o lume și mai distorsionată, grotescă și răsturnată”.
István Bessenyei Gedő este dramaturgul spectacolului și subliniază dificultatea adaptării textului pentru scenă, dat fiind că piesa este o dramă-eseu: ”Când citești prima dată, te întrebi cum a putut cineva să vadă cu atâta claritate evenimentele de atunci. Probabil, distanța geografică a ajutat, deoarece le-a privit din Ungaria. Multe dintre observațiile lui Páskándi sunt extrem de precise. De exemplu, în textul interpretat de Albert Csilla se regăsește întrebarea: «Poate să se nască democrația din pornocrație? Sau doar o democrație pornocratică? Sau o pornocrație democratică?»”. El a adăugat că abia la a treia lectură a început să se cristalizeze esența textului, pe care a dezvoltat-o împreună cu regizorul și actorii.
Borbála Kiss, scenografa spectacolului, spune că decorul a fost conceput astfel încât să reflecte atât influențele bizantine, cât și atmosfera anilor ’80, evidențiate în principal prin monumentalitate: ”Ceea ce am vrut neapărat să evidențiez a fost tensiunea dintre oameni și modul în care aceștia se adaptează acestor elemente monumentale. De fapt, cel mai mult m-a interesat să redau această tensiune”. La rândul lor, costumele sunt influențate de aceleași perioade – bizantină și cea a anilor ’80. Bianca Imelda Jeremias, creatoarea costumelor: ”Provocarea nu a fost numărul mare de actori – 22 la număr, cu cel puțin două schimbări de costume fiecare, dar adesea patru sau cinci –, ci coerența costumelor. Scopul a fost ca acestea să pornească din atmosfera anilor ’80 și, pe măsură ce spectacolul avansează, să ajungă treptat în prezent”.
Zsolt Bogdán și Csilla Albert interpretează rolurile principale. Din distribuție mai fac parte Balázs Bodolai, András Demeter, Andrea Vindis, Hannah Daradics, Csaba Marosán, Tamás Kiss, Eszter Román, Áron Dimény, Ervin Szűcs, Zsuzsa Tőtszegi, Róbert Kardos M., Lóránd Váta, Szabolcs Balla, Melinda Kántor, Attila Orbán, Alpár Fogarasi, Róbert Lackó Vass, Gedeon András, Réka Csutak și Lilla Pánczél.
După premieră, spectacolul Pornocrație va putea fi urmărit în 18 și 28 decembrie, în Sala Mare a teatrului. Teatrul Maghiar de Stat Cluj anunță o ofertă specială de bilete cu ocazia premierei absolute spectacolului ”Pornocrație”: cei care achiziționează bilete pentru reprezentațiile din 18 decembrie, 28 decembrie, 17 ianuarie sau 25 ianuarie ale spectacolului Pornocrație vor primi cadou un bilet pentru un spectacol la alegere din repertoriul lunii ianuarie, jucat pe scena mare, dar numai dacă biletele sunt achiziționate de la casa de bilete.
Aceasta este a doua colaborare a regizorului cu Teatrul Maghiar de Stat Cluj, după succesul spectacolului ”Édes Anna” de Kosztolányi Dezső.
István Bessenyei Gedő, dramaturgul spectacolului:
„Ce este pornocrația?” – întreabă obsesiv personajele din piesă. „Ce îi face să fie pornocrați?” – întreabă chiar și nebunul evadat. Și răspund, iar și iar: revoluționari, soldați, „pornocrați” căzuți și convertiți, cei care sunt complet și cei mai puțin nevinovați, lingușitori, preoți, filosofi pe cale de a fi executați – dar răspunsurile lor, oricât de furibund definite, par să caute un anume răspuns. Asemenea unei victime care abia își revine, care își cercetează propriile răni, încercând astfel să reconstituie agresiunea la care a fost supus
Dar de ce întreabă abia acum? De ce descoperim întotdeauna doar în mod retroactiv ce s-a întâmplat cu adevărat?
Intriga începe în momentul prăbușirii: în haosul încă ambiguu al unei revoluții care schimbă regimul, în care nimic nu este clar (toată lumea știe doar ceea ce nu vrea).
În acest haos, ca niște corbi negri, bocitoarele rătăcesc fără țintă printre ruinele a ceea ce a devenit istorie – dar habar nu au pe cine ar trebui să jelească. „Noi suntem plânsetul poporului”. – spune una dintre ele, iar apoi se poticnește fără lacrimi, ca și cum nici ea nu ar mai putea plânge.
Páskándi a scris o operă transparentă. Structura alegorică nu caută să ascundă, ci mai degrabă să-și dezvăluie propriul context: revoluția de schimbare de regim din 1989 din România, ai cărei protagoniști și principale linii de forță ar putea fi identificați aproape unul câte unul – dacă acesta ar fi scopul. Numai că, în timp ce noi înșine devenim inevitabil, pentru o clipă sau două, voyeuri prăpăstioși ai pornografiei puterii, Páskándi are grijă să ne stânjenească din când în când cu privire la propria noastră inocență, punându-ne întrebări incomode tuturor, inclusiv „posterității”, dacă vreți, acum din partea cealaltă:
Se poate naște democrația din pornocrație?
Sau doar democrația pornocratică?
Este posibil să începem procesul de purificare prin intermediul unei instanțe de judecată sumară?
Se poate naște o mântuire autentică în ieslea însângerată a unei lumi noi apărută după masacrul din ajunul Crăciunului?
Dacă nu vrem să ne regăsim în brațele celor care se tânguiesc de treizeci și cinci de ani, nu ne putem lipsi astăzi de răspunsuri. Sau măcar de întrebări.