Patru oameni, la drum pe „Camino de România”, proiect social şi turistic lansat de Tăşuleasa Social. Mircea Miclea, călător pe Via Transilvanica. „Avem nevoie de drumul acesta. El ne poate da liniște și calm în vremuri tulburi”

Tășuleasa Social și-a propus să amenajeze un drum care să pornească de la Drobeta Turnu Severin – „unde a intrat pentru prima dată în țară Regele Carol”, străbătând Transilvania si bogățiile sale culturale pentru a ajunge la Putna, locul de odihnă al fostului domnitor Ștefan cel Mare. Ar fi un proiect cu „un impact social şi turistic unic” pentru România, după cum speră iniţiatorii săi. „Ne-au inspirat potecile de pelerinaj din Spania și cele de anduranță din Statele Unite sau India, am văzut că astfel de drumuri au influențat culturi, au format comunități și au contribuit la dezvoltarea zonelor pe care le străbăteau”, spunea cei de la Tăşuleasa.

Patru tovarăşi de drum au pornit pe „Camino”-ul românesc, de la Pasul Tihuța, la granița cu Moldova până la Odorhei.

Vă prezentăm şi aici concluziile celor patru după zile de drum, adunate de iniţiatorii Via Transilvanica

Toma Fărcane

“Să bați o bucată din Via Transilvanica e ca un îndemn. Dincolo de a străbate, aparent fără sens, același peisaj unde se alternează dealuri, câmpuri și păduri, la un moment dat se desprinde o stare de grație. E o grație a căutării și regăsirii. Eu unul m-am regăsit în gospodăriile țărănești îmbătrânite și uitate de lumea care contează, cea în care puternicii zilei fac jocurile. M-am regăsit în mirosurile și gusturile care le însoțesc. M-am regăsit, fiindcă aceste lucruri sunt de fapt eu, copilul care a părăsit lumea primordială, neștiind pe atunci ce trăia: o lume magică.

Am făcut 200 de km pe jos în 9 zile și ne-am întors de unde am plecat în doar câteva ore, schimbând două autobuze. În aceste ore, am transcris la cald câteva din gândurile și emoțiile trăite în aceste zile. Am călătorit de multe ori zile întregi cu mașina, am lucrat saptămâni, luni, ani, dar nu am scris niciodată nimic despre astea. O mare cantitate din acest timp trăit nu va face niciodată saltul de a deveni o amintire încărcată cu emoție. Iată de ce cred că orice călătorie care te duce pe nebănuite, prin șiretlicuri simple și învechite, înspre tine însuți, capătă valențe de timp câștigat, de timp recuperat și finalmente, de timp trăit.”

“Am pornit pe drumul acesta necunoscut cu niște îngrijorări și m-am întors cu o certitudine. Simțeam igrasia unor gânduri, care urca pe pereții minții mele: ‘Oare o să putem duce proiectul nostru până la capăt? Oare nu cumva o să-i dezamăgim pe alții sau chiar o să ajungem noi înșine dezamăgiți de câte probleme vom întâmpina, până o să-i dăm o direcție limpede?’ Apoi am tot mers. Mersul pe jos ajută. El aduce liniște în sufletul omului. Lași să apară în mintea ta, la grămadă, toate întrebările, încrâncenările și îndoielile pe care le ai. Apoi, fără să faci ceva anume, ci doar mergând pe drum, toate se dizolvă treptat într-o mare de senzații: miros de sânziene, gust de cireșe amare, picuri de ploaie, vorbe ale oamenilor, transpirație ce curge în ochi de pe frunte sau doar un muget prelung de vită, la ceasul înserării. Și deodată, sufletul e mai ușor, iar viața devine mult mai simplă și mai clară. Eu cred că avem nevoie de drumul acesta. El ne poate da liniște și calm în vremuri tulburi.”

Concret, dincolo de experiența inegalabilă a prieteniei, am înțeles trei lucruri din cei 200 de km umblați pe jos:

1. Că întârzierea noastră istorică și înțepenirea în obiceiuri străvechi pot deveni șanse reale pentru un tip de turism eco-etno absolut șarmant și greu de regăsit în alte țări ale Europei. România rurală are poveste și ar face bine să o ia în serios.
2. Că umblând multă vreme pe jos, redescoperi arta uitată de a privi realitatea îndeaproape, necosmetizată, așa cum ți se livrează. E un tip de mirare de prunc care vede lumea prin oameni, insecte și păsări, prin lucruri insignifiante și gesturi arhetipale.
3. Că țara asta e generoasă cu omul. Îți dă un sentiment de siguranță și libertate de a hălădui, fără frică, cam pe unde te îndeamnă inima. Iar întâlnirea cu Celălalt, fie el român, ungur, țigan, bulgar sau sas e, de obicei, un bun prilej de a celebra alteritatea. E un mod sublim de a aprecia diferențele care ne unesc.”

“Se întindea Monorul în fața noastră atunci când mi-am amintit cu drag cum, în urmă cu trei ani, mă aflam pe un deal asemănător, aproape de Santiago de Compostela. În acel loc, se spunea pe vremuri, că omul care, dintr-un grup de pelerini, vedea primul acoperișul catedralei presupusă a fi fost construită tocmai pe mormântul Apostolului Iacob, avea voie să-și ia numele de Rey. După mai mult de 1000 de km făcuți pe jos tocmai din Bordeaux, aveam pe atunci gânduri amestecate. Dintre ele, se desprindea unul foarte clar: ‘Călătoria mea nu are cum să se termine aici’.

Și apoi, chiar și după ce am ajuns la catedrală, am plecat către Finistere, am revenit la Santiago, am plecat către Porto și s-au terminat toate zilele călătoriei mele, gândul acela tot nu-mi dădea pace. Am revenit apoi pe drum cu fiul meu, Mattis. Și am făcut noi doi împreună încă 100 de km pe Camino Portugues, mai mult ca să mă lămuresc pe mine însumi dacă drumul mai seamănă cu cel pe care l-am făcut altă dată singur sau nu. Și cumva îmi doream să-l fac pe fecior să prindă drag de umblat pe jos, alături de alte mii și mii de tineri de vârsta lui, care bântuiau pe aceste drumuri. Și din nou m-a vizitat același gând: Că drumul nu are cum să se termine așa brusc, în clipa aceea frumoasă când ajungem să stăm cu gurile căscate lângă catedrala care reprezintă punctul culminant pentru aproximativ 1000 de oameni, intrând zilnic în Santiago.

Peste timp, pe dealul de lângă Monor, poate am căpătat un posibil răspuns! Via Transilvanica este un drum care contează, e un drum care merită făcut! Poate cândva a trecut un apostol și pe acest drum, iar acest apostol ne va da din puterea lui deplină ca să-l ducem la capăt. Un singur lucru știu: Că emoția pe care am simțit-o mergând pe drumul acesta al nostru nu e cu nimic mai prejos decât tot ce am trăit eu pe El Camino”.

Găsiţi AICI „jurnalul de călătorie”

Sursa imagini: Via Transilvanica