O refugiată din Ucraina, cuvinte mari despre România. A născut al doilea copil la scurt timp după intrarea în țară, iar acum s-a stabilit în Cluj: „România ne-a oferit siguranță, ajutor, căldură, speranță. Ne-a devenit casă. Mulțumim, România!”
ActualitateTop News by Actual de Cluj - apr. 30, 2022 0 424
Un reportaj din Vama Sighet semnat de g4media.ro relevă o serie de povești ale unor voluntari și refugiați ucraieneni. Una dintre zecile de mii de femei care au trecut frontiera prin punctul Sighet, a născut la scurt timp un băiat perfect sănătos.
Anastasia are 30 de ani. A intrat în România însărcinată în 36 de săptămâni și cu un alt copil de 5 ani, a intrat în travaliu la scurt timp și a născut la maternitatea spitalului din Sighet. Băiatul se numește Taras.
Va ști întotdeauna că s-a născut pe timp de război și în România.
„Cei pe care i-am întâlnit aici au făcut totul pentru mine, pentru copiii mei. Am născut în siguranță. M-au făcut toți să mă simt în siguranță. Cu încurajările lor, cu zâmbetele lor, cu grija lor nemărginită pentru o străină venită într-o țară străină”, spune tânăra mamă.
A locuit în Sighet până după naștere, într-o casă închiriată, iar apoi s-a mutat în Cluj, la sugestia unui prieten.
Anastasia nu are de gând să părăsească cel puțin în viitorul apropiat noua ei țară.
E aici cu cei doi copii ai săi, cu mama ei, cu fratele în vârstă de 14 ani și cumnata cu cei doi copii, de 7 și 8 ani.
Au plecat din Kiev în zorii zilei de 24 februarie, când Rusia a început oficial invazia.
„Ne-am trezit din cauza sunetelor exploziilor, am împachetat rapid și am plecat în vestul Ucrainei. În acel moment, bănuiam deja că are loc o invazie. Tot cu o zi înainte, fratele soțului meu a venit la noi cu soția și cei doi copii și am plecat împreună din Kiev. Ne-am petrecut noaptea la rude în regiunea Ternopil. Apoi am petrecut o zi la coadă la granița Solotvyno-Sighet. Pe 26 ne-am despărțit de soții noștri, ei s-au întors la Kiev, iar eu și cumnata mea am trecut granița cu copiii. Aici erau mulți voluntari care ofereau ajutor celor aflați în nevoie. Niște oameni extraordinari. Au zâmbit, ne-au așteptat, e formidabil. Știți cum e să pleci, să lași totul în urmă, să nu ai nici o idee despre locul în care te duci, dar când ajungi să te întâmpine niște oameni pe care nu îi cunoști, dar care vor doar să ajute? E un sentiment… Nu se poate descrie.
Când am intrat în România eram însărcinată în 36 de săptămâni. Următoarele zile au însemnat doar așteptare. Am așteptat să ni se spună să ne întoarcem acasă. Nu îi venea nimănui să creadă că a început un război, că are loc, efectiv, un război. Plus că urma să nasc și nu avusesem niciodată de gând să o fac în altă parte decât în Ucraina.
Cei care ne-au închiriat casa în Sighet locuiau chiar alături și în fiecare zi ne ajutau cu câte ceva. Ne aduceau mâncare, le aduceau jucării copiilor, îi pe chemau pe copii în curtea lor să se joace. Eram, cumva, jenați, ne simțeam prost fiindcă primeam tot acest ajutor în timp ce alți ucraineni își pierdeau casele și familiile în Ucraina.
În primele săptămâni mă durea sufletul, aveam mustrări de conștiință fiindcă eram în siguranță, în timp ce părinții și soții noștri erau în mijlocul războiului. Părinții soțului sunt medici militari, vă dați seama ce înseamnă asta. Mă temeam pentru copilul pe care urma să îl nasc. Principala mea grijă era să păstrez saricina, dar era imposibil să nu citesc știrile. Pe 16 martie a venit pe lume Taras. S-a născut în siguranță, fără complicații. Am mai rămas în spital pentru a rezolva problema cu certificatul de naștere. A și venit un notar, de altfel, pentru a certifica documentele.
Nu am decât recunoștință pentru toți pe care i-am întâlnit, medici, asistente, personalul din spital. Turele se schimbau zi de zi. Eu am stat o săptămână și în fiecare zi, în fiecare moment, fiecare persoană m-a ajutat într-un fel sau altul. Vorbeam cu asistentele și medicii în engleză, ucraineană, rusă, dar și în română uneori, cu ajutorul unui interpret.
Un prieten de-al soțului meu are familie în România și ne-a ajutat cu casa, cu contractele, cu tot și nici nu știu cum să îi mulțumesc pe deplin. El ne-a recomandat să ne mutăm din Sighet la Cluj și am făcut-o. Am găsit aici o casă, ne va expira contractul în luna mai, dar vom lua alta pe o perioadă lungă de timp. Nu avem de gând să plecăm, nu acum.
Sunt eu cu mama, cu cei doi copii, cu fratele meu minor, cu cumnata mea și cei doi copii ai săi. Periodic, ne ducem copiii la cursurile organizate de voluntari. Încercăm să învățăm toți limba română, măcar atât să putem face pentru România,să îi învățăm limba. Consider că e un semn de respect pentru voi toți, pentru toată lumea care ne-a ajutat și ne-a primit cu atât de multă căldură. Știți, la început am fost foarte supărată pe mine însămi fiindcă eram în siguranță. Că din cauza sarcinii trebuie să-ți părăsești casa, să te desparți de persoana iubită. Dar acum, uitându-mă la atrocitățile inimaginabile ale Rusiei, ceea ce le fac femeilor și copiilor…. Mi se pare că moartea din cauza unei explozii sau a unui glonț nu este atât de teribilă ca ceea ce au făcut acești câini-porci la Bucha, la Irpin și în alte orașe. Cum au fost abuzați și uciși copiii în fața mamelor lor.
Ne dorim foarte mult să ne întoarcem acasă, dar o vom face atunci când militarii noștri ne vor curăța pământurile de aceste animale.
Deocamdată suntem aici. România ne-a oferit siguranță, ajutor, căldură, speranță. Ne-a devenit casă. Mulțumim, România!”
Reportajul integral pe G4media.ro.
