O carte unică în cultura românească – jurnalul scris timp de 44 de ani de un ţăran român

Jurnalul unui ţăran bistriţean cu patru clase primare, care a făcut neîncetat însemnări zilnice timp de aproape o jumătate de secol, a fost lansat de nepoata sa, cea care a făcut şi titanica muncă de culegere a celor 25 de caiete scrise de mână.

Simion Cismaş din Monor, judeţul Bistriţa-Năsăud, a deschis primul ‘călindar’ în ziua de 1 ianuarie 1937, pe când avea 28 de ani. Era o zi de vineri cea în care a scris: ‘Tinpu iarnă goală, puţină zăpadă, dar frig tare. Astăzi ca întruna din sărbători, am isprăvit cu vitele şi am mers la biserică şi după-masă la joc şi seara ne-am dus la joc la Barna’.

Însemnările aveau să se oprească abia în martie 1981, cu două zile înainte de moartea autorului, în ziua de 31 martie. Istoricul Simion Retegan, cercetător ştiinţific, în cadrul Institutului de Istorie ‘George Bariţiu’ al Academiei Române Cluj, consideră că această carte este unică în cultura românească.

Nepoata lui Simion Cismaş, Emilia Cismaş, a fost cea care a transcris zecile de caiete şi apoi, prin forţe proprii, a editat şi a publicat jurnalul, sub numele de ‘Călindar’. Este vorba de patru volume care au peste 2.000 de pagini de înscrieri şi care conţin pe lângă însemnările aparent banale ale fiecărei zile şi scrieri din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de pe front, dar şi evocări sau comentarii din timpul altor perioade istorice, petrecute în ultima jumătate de secol.

Rep: Cercetătorii ne spun că este o carte unică în cultura noastră, dar ce este practic acest Călindar scris de Simeon Cismaş?

Emilia Cișmaș: Este vorba despre jurnalul unui ţăran român din Transilvania, din Monor, judeţul Bistriţa- Năsăud. A început să scrie la 1 ianuarie 1937, la vârsta de 28 de ani şi a consemnat zilnic d ela această dată, până în 28 martie 1981. Pe 31 martie a şi murit. Practic a scris 43 de ani şi trei luni, zilnic.

Ce a declanşat această dorinţă de a scrie, după părerea ta?

Mi-am pus şi eu această întrebare şi chiar am discutat cu foarte mulţi oameni de ştiinţă care au fost impresionaţi de acest jurnal…. Eu când a murit bunicul aveam opt ani. După ce a murit, în familie nu s-a mai discutat despre aceste caiete. El i-a rugat pe tatăl şi pe mama mea să le păstreze. Ei le-au pus într-un cufăr în pod şi eu le-am redescoperit când am intrat la facultate la istorie. Nu ştiu ce a declanşat scrierea lor. Pot doar să presupun că a conştientizat ce urma să se întâmple. Era o perioadă tulbure… era 1937 şi lumea începe să se mişte. El cu doi ani înainte se căsătorise, iar în 1937 bunica era însărcinată cu primul copil. În urmă cu trei ani decedase tatăl lui pe care-l iubise foarte mult. Tatăl lui a făcut parte din Corpul voluntarilor ardeleni care a fost constituit din prizonieri ai armatei austro-ungare de origine transilvăneană şi bucovineană şi a fost semnatar al acelui manifest de la Darniţa, considerat prima declaraţie de unire a Transilvaniei cu România. A participat şi la luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz…Şi probabil că amintirea tatălui, faptul că se căsătorise, că rămăsese el capul familiei, cu o mamă bătrână şi bolnăvicioasă, cu o soţie însărcinată…. probabil că toate aceste lucruri i-au declanşat această dorinţă. Era şi un om foarte informat, era abonat la ziarele vremii. A văzut regimul carlist, ascensiunea legionarilor, bătăliile acelea politice care preced dizolvarea partidelor de către Carol al II-lea şi instaurarea dictaturii.

Ce conţine practic jurnalul acesta, ce fel de informaţii a consemnat în această jumătate se secol?

Călindarul are peste 2.000 de pagini, în patru volume. Un lucru extraordinar de interesant mi-a atras atenţia. Primul an, anul 1937, a fost mai bogat în informaţii personale. Dar apoi începe să se perfecţioneze în taina scrisului, iar informaţiile pe care le dă sunt senzaţionale. Am observat şi eu şi colegul meu Valentin Orca, care a scris un studiu introductiv la această carte. Faptele personale, care îl caracterizează pe Simeon Cismaş sunt transmise telegrafic. El nu insistă asupra activităţilor lui. Nu are aşa o mândrie personală, nu scrie un jurnal despre el. Ceea ce face el transmite telegrafic. În schimb, dacă ceva se întâmplă în comunitate, în ţară sau în lume, se opreşte asupra acelui eveniment şi îl descrie cu lux de amănunte. La fiecare final de an face o sinteză în care spune: situaţia lui din familie, situaţia în comună, situaţia în ţară şi în lume. Şi de asta consider eu că documentul acesta este foarte important. Jurnalul nu este o apologie a familiei Cismaş, este o istorie a celor mulţi. De multe ori se discută doar despre cei mari despre care se crede că au creat istoria. Despre cei mici şi mulţi, care au trăit-o şi au făurit-o nu se vorbeşte.

Care este cea mai importantă idee pe care crezi tu că o transmite cartea?

Cartea reuşeşte să transmită faptul că românii au consecvenţă. Prin simplul fapt că a scris 44 de ani… despre noi românii se spune că nu suntem consecvenţi, că nu suntem creştini, că nu suntem nu ştiu cum. El vine şi infirmă toate aceste lucruri. Şi să nu uităm că este un ţăran român cu patru clase. Cam atâta făceau pe vremea aceea. Dar nu trebuie să omitem că el a făcut şcoala din Monor, unde a fost o şcoală extraordinară pentru că Monorul a făcut parte din Regimentul II de graniţă năsăudean, din celebrele regimente instituite de Maria Tereza la 1762. Şi era o tradiţie în şcoală, aveau un sistem de predare extraordinar şi era subordonată mănăstirii din Monor şi comandamentului grăniceresc. Avea o rigurozitate extraordinară pentru că era menită să pregătească ofiţeri pentru regimentele de grăniceri. Tradiţia şcolii a rămas până astăzi una excepţională. Primul doctor în matematici din România a plecat din Monor, Paul Tanco, ca şi mulţi alţii care au s-au ridicat şi au ajuns departe.

A fost greu de descifrat scrisul din caiete?

A fost o muncă imensă. Jurnalul a fost scris în caiete din acelea vechi, dictando, cu tabla înmulţirii pe spate. Sunt 25 de caiete. Un caiet, în funcţie de cât era de gros cuprindea unul, doi sau trei ani. Eu m-am ocupat de transcrierea lui şi am optat pentru varianta transcrierii autentice. Nu am schimbat absolut nimic. Este scris în limbajul din Monor – cum spunem noi, vorbit pe ţărăneşte. Eu doar am pus semne de ortografie pentru că bunicul nu le punea, dar le-am pus pentru a da sensul exact al frazei. În rest, totul este cum a scris el. Pare un pic ciudat la prima citire, dar are o îmbinare perfectă între scrisul arhaic şi cel literar, care poate să creeze un pic de confuzie. Lumea poate să creadă că eu am omis să transcriu autentic…dar nu, el îmbină cele două stiluri. În aceeaşi frază se pot întâlni cuvinte arhaice, combinate cu o exprimare extrem de elevată. Singura mea dificultate a fost că materialul a fost imens.

Cum te-ai apucat de redactat această carte pe care, de fapt, o cunoşti din copilărie?

Eu am avut materialul acesta de 20 de ani şi niciodată nu mi-am făcut timp pentru el. Le-am găsit când am intrat la facultate. De fapt, ştiam despre caiete că sunt în pod dar nu ştiam exact ce sunt. Când mă pregăteam pentru facultate abia mi-am dat seama ce lucru extraordinar se găseşte în ele. Am discutat atunci cu profesoara mea, cu Sorina Bolovan, care mi-a spus: „tu nu conştientizezi acuma dar ai în casă o mină de aur”. Pe urmă aşa a fost viaţa, a trebuit să muncim şi nu am mai avut timp. La un moment dat, fiind foarte dezamăgită, pentru că am plecat din Monor să mă fac doamnă şi când am văzut ce înseamnă domnia am zis că mai bine rămâneam ţărancă, mi-am dat seama că se duce vremea, iar eu alerg ca nebuna şi mi se duce viaţa. Împlinisem de curând 40 de ani…cineva spunea că până la 40 de ani eşti doar o schiţă. Şi atunci am decis să fac ceva ce simt, ceva de suflet… am decis atunci că nu mai am de confirmările nimănui. Şi atunci am început să mă gândesc la această carte şi să lucrez la ea şi am constatat cu surprindere cât sunt oamenii de însetaţi de reîntoarcerea la origini.

Despre jurnal

Informaţiile personale sunt scrise într-un stil telegrafic, fiecare zi fiind concentrată în nu mai mult decât două – trei rânduri: Astăzi de dimineaţă (n. red. – 18 ianuarie 1937) am mutat oaia cu mel în grajdi, după masă am dus la moară 2 merţă şi seara i-am măcinat. Tinpu vânt săc şi frig. / (luni, 26 aprilie 1937) Am scos vitele la iarbă. Tinpu înorat, amestecat. Astăzi s-o pus primar.

La finalul fiecărui an, Simion Cismaş scria un rezumat al celor petrecute. Cu timpul a început să adauge la informaţiile personale – ce avere avea, câţi copii, cu vârstele şi numele lor, starea de sănătate a tuturor, cum a fost vremea şi recoltele – şi considerente şi comentarii ale marilor evenimente sociale şi politice.

Despre anul 1943 scria, la final, că a fost un an bun – deşi fusese pe front – pentru că scăpase destul de repede din cauza unui ‘beteşug’. Toţi ai casei erau sănătoşi, fetele mergeau la grădiniţă, animalele erau în stare bună, o vacă fătase, avea şi trei mieluţe, dar o mioară murise: ‘Era tinpuri grele, era război. (…) Ca bucate am avut grâu bun. Aşa că, după cum era greutate în lume şi rău, eu eram foarte mulţămit de la Dumnezeu. Erau duşi mulţi oameni de acasă, Era vro 10 duşi de un an şi opt luni la Rusia, Erau duşi mulţi în România, refugiaţi’.

Jurnalul cuprinde aspecte religioase, agrare, sociale, politice şi economice ale familiei sale, ale comunităţii şi ale ţării. Ultima consemnare este naşterea ultimului născut din familie, în martie 1981. După numai două zile Simion Cismaş a murit.

Cine este Lia

Emilia Cismaş (n. 1973) este nepoată a autorului Simion Cismaş. Pasionată de istorie, după absolvirea Liceului „Şincai” din Cluj (1991), s-a înscris la Facultatea de Istorie a UBB, unde şi-a susţinut şi lucrarea de licenţă (1997) cu o cercetare de demografie istorică pe zona Năsăudului. Din 2004 lucrează în cadrul UBB, la Arhiva Generală a universităţii, pe care astăzi o şi ocnduce, după ce şi-a asumat un amplu proces de reorganizare a acesteia.
Emilia Cismaş a colaborat de-a lungul anilor la editarea a numeroase cărţi, cum ar fi Istoria Universităţii Babeş-Bolyai, coordonată de istoricul Ovidiu Ghitta, şi este autorul unui volum intitulat Lăturenii din Monor.

Interviu realizat de Elena Stanciu-Gorun (Toporcea)

Acest material de presă este conceput și publicat în cadrul proiectului „Femeia în viziunea mass-media – factor de echilibru și egalitate”, finanțat cu fonduri europene prin POS DRU și derulat de Consiliul Județean Cluj în parteneriat cu SIVECO și Asociația Profesioniștilor din Presă – Cluj (APPC). Proiectul urmărește promovarea poveștilor de succes ale 60 de femei din Cluj – găsiți pe site-ul proiectului interviuri și reportaje despre clujence care au reușit în cariera lor ori au depășit prejudecăți de gen.

Nici un comentariu

Actual de Cluj