Mircea Cărtărescu, în cortul Festivalului de Carte de la Cluj: „Nu, cartea nu este în pericol. A agonizat de când se ştie, fericit, şi va agoniza fericit şi în viitorul pe care noi îl putem prevedea”.

Cu un banc. Aşa a început scriitorul Mircea Cărtărescu dialogul de la Cluj, în faţa publicului adunat în cortul Festivalului Internaţional de Carte Transilvania. Nu orice banc, desigur, ci unul despre Raiul / Iadul Scriitorului. Şi au urmat apoi multe lămuriri pentru cititorii sau viitorii cititori ai scriitorului – „vedetă”, pentru care aşteptăm un Nobel: despre Carte, Scris şi Literatură, despre cum îşi consumă o carte autorul şi despre ceea ce îl împinge înainte, despre viitorul literaturii şi prezentul înconjurat cu cărţi. Mircea Cărtărescu a fost unul dintre invitaţii de onoare ai festivalului de Carte de la Cluj şi a primit în cadrul FICT Premiul „Cartea anului – Romanul românesc în mileniul trei” pentru Solenoid.

Vă invităm să citiţi câteva dintre gândurile puse pe masă de Cărtărescu, într-un dialog cu scriitoarea Ruxandra Cesereanu şi cu publicul. O să vi se facă poftă de citit!

Înainte de orice, bancul lui Cărtărescu:

Un scriitor faţă în faţă cu Sf Petru, la momentul marii treceri înspre „Dincolo”. Sf Petru se arată dispus să îi facă scriitorului o favoare şi să îl lase să îşi aleagă destinaţia:  Rai sau Iad? „Să văd cum e într-o parte şi cum e în cealaltă, cere scriitorul. În iad era o masă lungă, unde scriitorii înghesuiţi, cot la cot, sunt fiecare cu o maşină se scris în faţă şi scrie fiecare cât poate de repede, în funcţie de inspiraţie; în spatele lor se află diavolul cu un bici, care îi trăgea pe spinare cât putea de tare fiecăruia. Nu îi place prea tare autorului nostru, aşa că merge spre Rai. Aici: acelaşi lucru – masă lungă, scriitorii cu maşinile de scris, diavolul cu biciul în spatele lor. Autorul e indignat. Îţi baţi joc de mine? În Rai e la fel ca în Iad. „Te înşeli”, răspunde Sf Petru. Nu e deloc la fel. Pe cei din Rai îi şi publicăm””. Şi cu asta scriitorul a deschis, cu veselie în public, întrunirea din cortul cu falduri albe. Cărtărescu nu a uitat nici salutul special pentru clujeni. „Transilvania e cea mai mare descoperire a mea din ultimii 10, 20 de ani – prin soţia mea, care e ardeleancă şi prin minunaţii scriitori care sunt prietenii mei de decenii întregi şi care trăiesc în Ardeal şi în special în Cluj. Eu m-am simţit întotdeauna foarte bine în acest spaţiu, care e esenţial pentru noi toţi”, a ţinut să menţioneze Cărtărescu.

„Literatura este despre cititori. Cititorul este eroul literaturii, a fost întotdeauna”

Bancul sintetizează, de fapt, chinul Scriitorului, am înţeles cu toţii. Iar scriitorii sunt doar de două feluri, potrivit lui Cărtărescu: cei adevăraţi şi cei neadevăraţi. „Publicarea e, deci, un lucru esenţial pentru scriitori. Nefericiţii scriu fără a fi publicaţi niciodată, cei fericiţi, deşi trec prin aceleaşi chinuri, au măcar această consolare. O consolare pe care o avem cu toţii, cei care trăim din scris într-un anumit sens al cuvântului. Nu trăim din scris financiar. Dar nu putem trăi fără scris. Nu cred că există mari scriitori şi mici scriitori. Cred că toţi sunt la fel – cei care urmează să ia calea iadului sau a raiului. După părerea mea, nu există decât două categorii de scriitori: adevăraţi şi neadevăraţi. Nu pot ierarhiza între doi scriitori pe care îi simt ca fiind adevăraţi. Înainte de întâlnirea aceasta, cineva a spus că de fapt acest festival aparţine cititorilor, nu autorilor sau altor actori ai jocului Cărţii. E extraordinar de adevărat. Literatura este despre cititori. Cititorul este eroul literaturii, a fost întotdeauna. Toţi actorii din jocul Literaturii sunt cititori: editorul, criticul literar, scriitorul însuşi e cititor. Actul scrierii nu este un act orb. Noi nu înaintăm în scris liniar, ca printr-un tunel. Noi recitim fiecare cuvânt pe care îl scriem. Literatura e un proces scriere / citire. Nu este posibil să scrii fără să citeşti. Adevăraţii scriitori sunt cei mai buni cititori ai propriilor texte. Asta înseamnă că în momentul în care îţi citeşti textul nu te înşeli: nu crezi că e bun dacă e prost sau invers. Suntem cu toţii cititori, trăim în lumea cărţii, în care cetăţeanul se numeşte cititor”, spune Cărtărescu. Cartea este „maşinăria ideală” pentru acest proces al cititului. Nici măcar progresul ştiinţific nu a învins-o, ne arată scriitorul. „Nu e singura maşinărie. Dar e cea mai evoluată. Corespunde felului omului de a intui scrisul. Înainte a existat papirusul, care era greu de manevrat, trebuia să îl desfăşori tot timpul. Inventarea codexului, a cărţii a fost un progres extraordinar. Computerul a preluat papirusul, acel „the scroll”. Când citeşti pe calculator trebuie să faci scroll tot timpul, nu e comod, nu e ok pentru citit. Dar tableta a reinventat codexul. Poţi chiar să „dai” paginile, auzi şi foşnetul, în unele programe. Chiar şi gadgeturile s-au întors la carte”, arată scriitorul.

Sursa foto: FICT

Moare Cartea? Moare Literatura? Suntem – nu-i aşa? – în era internetului şi reaşezării tuturor lucrurilor.

„Eu nu sunt pentu fetişizarea cărţii, nu sunt favoribil celor care spun: să ne unim cu toţii în jurul cărţii, cartea moare. E un fel de alarmism, care mie nu îmi sună foarte bine. Când spui că un lucru e în pericol, acel lucru într-un fel a şi dispărut sau e sortit dispariţiei. Nu, cartea nu este în pericol, după părerea mea, a agonizat de când se ştie, fericit, şi va agoniza fericit şi în viitorul pe care noi îl putem prevedea. Nu e bine şi sănătos ca o carte să fie un triumf. O carte trebuie să ţină de normalitate şi în felul ăsta putem ajuta la lectură”, spune Cărtărescu.

Binecuvântarea şi blestemul Cărţii. Despre Solenoid şi „fluturele” aşteptat

Cărtărescu a vorbit şi despre cea mai recentă carte a sa, Solenoid, dar a recunoscut şi impasul în care se află între cartea scrisă şi cea care urmează să i se „dăruiască”.

„Solenoid e pentru mine şi o mare binecuvântare şi un mare blestem. E o binecuvântare fiindcă e ceva ca la vârsta de 60 de ani să poţi publica o carte care să te reprezinte. Scriitorii sunt şi ei asemeni atleţilor, într-un fel. La un moment dat maşinăria umană se anchilozează, la un moment dat nu mai poţi să alergi suta de metri în 9,7. La un moment dat trebuie să te retragi, fiindcă nu îţi mai permite structura propriei tale persoane, propriului tău corp. Şi în literatură există foarte puţine cazuri în care autorii au continuat să scrie până la adânci bătrâneţi. Şi nu în toate cazurile cărţile acestea au fost reprezentative.  Eu sunt extraordinar de recunoscător cui mi-a dăruit această carte. Mi-a câştigat timp. Am ştiut că după publcarea ei pot să stau liniştit 4-5 ani fără să intru imediat în vâltorile acelea pe care orice scriitor le cunoaşte – ale nopţii de dinaintea începerii unei alte cărţi. Orice scriitor ştie ce înseamnă decizia acesta extraordinar de grea de a începe o nouă carte. E o responsabilitate extrem de mare. Dacă începi cartea greşită, pe care nu trebuie să o începi la un anumit moment, îţi ia 5 ani din viaţă pe care nu ţi-i dă nimeni înapoi. Şi, cu cât înaintezi în viaţă, cu atât aceşti ani sunt mai importanţi, mai vitali pentru tine. Sunt în acest moment în situaţia fericită de a fi scris o carte care cred eu mă reprezintă, la acestă vârstă”, spune Cărtărescu. Şi apoi, cealaltă faţă a momentului: nefericirea. „Pe de altă parte, mă aflu în această situaţie extrem de nefericită de a simţi că această carte m-a epuizat. A trecut un an de când am publicat această carte şi mă aflu în situaţia unei omizi care s-a închis în crisalidă, care s-a dizolvat complet ca schemă corporală, care nu mai este omidă, dar care nu s-a reconstruit în altceva. Tot ce pot spera e ca fluturele sau poate altă fiinţă să se constituie, să recapete o formă care să fie în stare să spargă crisalida şi să iasă, orice ar fi această formă”, spune Cărtărescu. „E o mare bucurie că am scris şi publicat această carte şi o mare disperare pentru ce va urma. Nu ştiu ce va urma. Nu am în acest moment niciun fel de idee despre cartea care mi se va da de scris mai departe. Eu sper ca ea să mi se dea de scris. Am câteva proiecte care nu mă satisfac şi, fiindcă nu mă satisfac, nici nu le-am început. Aştept cu acea răbdare, pe care Kafka o considera cea mai înaltă calitate a omului; el spunea cel mai mare păcat al omului e nerăbdarea, cea mai mare calitate puterea de a aştepta cu minea deschisă. Eu aştept cu mintea deschisă şi poate cineva, în marea sa bunătate, îmi va dărui o carte„, împărtăşeşte Cărtărescu.

Sursa foto: FICT

„Şontâc-şontâc”, cu Literatura înainte

În dialog cu moderatoarea întâlnirii, Mircea Cărtărescu a demontat şi „mitul” morţii literaturii. „Asta cu moartea literaturii nu îi priveşte pe scriitori în niciun caz, părerea mea. Lăsăm teoreticienii, criticii să vorbească despre aşa ceva, pentru scriitori nu e important. Ce dacă moare Literatura? Un scriitor adevărat – nu unul care mimează scrisul, ci unul adevărat – scrie literatură şi dacă va şti sigur că nu va avea niciun cititor, dacă va rămâne singurul om din lume. El se va apuca să scrie o carte mai departe. Sigur că vedem cu toţii că literatura e în dificultate. Dar întreb eu: când a jubilat literatura? Când au fost scriitorii extraordinar de celebraţi, iubiţi de toată lumea, înconjuraţi cu pasiune estetică? Niciodată, absolut niciodată scritiorul nu a fost niciun privilegiat al sorţii. şi nici nu ar trebui să fie. Să nu ne închipuim că în alte epoci s-a citit literatura în draci. Literatura a trecut prin toate revoluţiile cu putinţă, va trece şi prin revoluţia tehnologică şi mediatică; oamenii au nevoie de puţină imaginiaţie, de poveşti, de mituri, de legende, de cuvinte. Cărţile, indiferent în ce mediu sunt, cărţile sunt importante pentru câţiva oameni. Noi, în România, avem 20.000 de oameni care cumpără toate cărţile, restul nu cumpără sau cumpără foarte puţin. E o onoare să scrii pentru ei. Dacă vor rămâne 100 de oameni care vor citi –  va merita să scrii pentru ei, dacă vor rămâne 10 –  va merita. Pentru unul singur merită, pentru niciunul merită. Scrisul e datul câtorva oameni care nu ştiu altceva şi nu pot să nu scrie Literatura va exista întotdeauna, şontâc-şontâc, cum a existat întotdeauna”, conchide Cărtărescu.

Despre religie

„Robert Şerban mi-a pus o întrebare în emisinea lui: eşti religios sau liber cugetător? Nu aş putea fi religios dacă nu aş fi liber cugetător. O persoană religioasă nu e un sclav al gândirii alctuiva. El nu poate fi decât un om care gândeşte liber. Trebuie să gândeşti în afara oricărei dogme, confesiuni, biserici ca să fii un adevărat spirit religios, ca să poţi ajunge într-un loc pe care noi cu toţii îl intuim, chiar dacă nu există dovezi ştiinţifice”, crede Cărtărescu.

„Multe scrieri ale mele sunt poate exagerat de mistice, încerc să temperez această dimensiune, să le fac cât de realiste cu putinţă. Cu cât o carte e mai realistă cu atât are şanse mai mari să fie imaginativă. Aşa cum un avion ca să se înalţe şi să zboare are nevoie de o rulare pe o pistă. Cred că orice carte ar trebui să cuprindă aceste două dimensiuni, ca să mă intereseze pe mine. Pe mine mă interesează cărţile care sunt cu atât mai imaginative cu cât sunt mai realiste”, spune scriitorul-cititor.

Stropul de graţie

Vă întrebaţi poate ce citeşte scriitorul Cărtărescu. Ce caută? „Eu nu citesc romane pentru intrigă, poveste, dezvoltarea personajelor, citesc orice carte. Chiar când citesc una pur realistă sunt în căutarea stropului de poezie, numai când îl găsesc – atunci mă simt mulţumit de cartea respectivă. Eu nu citesc foarte multă literatură. Trei sferturi din ceea ce citesc e literatură ştiinţifică sau de alte feluri, nu literatură de imaginaţie. Dacă citesc o carte de fizică cuantică, de bucate, de copii – peste tot eu caut acest strop de poezie, care e, de fapt, stropul de graţie”, indică scriitorul.

Despre Înaintaşi

La o întrebare din public, Cărtărescu a avut prilejul să vorbească şi despre relaţia sa cu alţi autori, recunoscând un „cult” pentru scriitorii trecutului şi invocându-l pe cel mai important scriitor contemporan, în viziunea sa.

„Arbitrii noştri adevăraţi sunt maeştrii noştri, sunt cei pe care am încercat să îi egalăm, chiar dacă nu putem, sunt cei de care încercăm să fim demni Eu am un enorm cult pentru scriitorii trecutului. Întotdeauna am citit mai mult clasici decât contemporani. Există şi a doua serie de clasici, fundamentali. Pentru mine funamentali sunt marii scriitori, din anii 1920- 1930, Franz Kafka, James Joyce, T. S. Eliot, Virgina Woolf, scriitori pe care noi nu i-am egalat până azi. Fundamental e pentru mine Thomas Pynchon, cel mai mare scriitor din lume în viaţă azi. Cărţile lui, mai ales primele lui cărţi, au însemnat pentru mine atât de mult, încât fără ele probabil nu aş fi avut niciodată curajul să încep Orbitor sau să scriu Solenoid”, a dezvăluit scriitorul în faţa publicului.

La final, autorul a rămas pentru autografe. Printre semnături, zâmbete şi „cules” de nume, Cărtărescu a privit spre mulţimea rămasă încă în aşteptare, după câteva minute bune de muncă. Uşor descurajat de coada care încă se întindea până dincolo de ieşire, s-a întors, resemnat, la semnat. „Răbdarea…”, a amintit scriitorul, zâmbind, propria pildă.

Sursa foto: FICT

Sursa foto: FICT

Nici un comentariu

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.