Cel mai mare cartier al Clujului, și unul dintre cele mai mari din România, a apărut în 1 decembrie 1971: atunci au primit apartamentele în posesie primii locatari.
În anii ’70, orașul a cunoscut o extindere rapidă, alimentată de o creștere demografică semnificativă – aproximativ 150.000 de locuitori noi între 1966 și 1989 – datorată migrației masive a muncitorilor. În nordul orașului au fost construite mari zone industriale, iar în paralel au apărut cartiere de locuințe precum Grigorescu, Gheorgheni, Mănăștur, Mărăști, Aurel Vlaicu și Zorilor. Locuințele erau construite după proiecte-tip, prin execuție industrializată, iar densificarea cartierelor a condus la ridicarea unor blocuri pe spații inițial destinate parcărilor, zonelor verzi sau locurilor de joacă. Standardele de construcție au fost adesea interpretate la limită, rezultând apartamente minuscule, de puțin peste 14 metri pătrați.
Cartierul Mănăștur, în special, a fost emblematic pentru această urbanizare forțată. Construit în mai multe etape între 1965 și 1977, cu lucrările efective demarate în 1971, cartierul a devenit un veritabil „dormitor muncitoresc”, locuit atât de familii relocate în urma demolării caselor, cât și de muncitori veniți din satele din jurul Clujului sau din alte regiuni, precum Moldova. Blocurile de 4 și 10 etaje s-au înălțat într-un ritm alert, iar locuințele au fost repartizate fie celor evacuați din casele demolate pentru a lăsa locul blocurilor, fie angajaților întreprinderilor, prin intermediul listelor de așteptare administrate de comitetele de partid sau sindicate. Proprietatea personală era o raritate, majoritatea apartamentelor fiind deținute de stat și alocate în funcție de criterii strict administrative. Primele repartizări au avut loc în decembrie 1971, când aproape 300 de familii s-au mutat în noile locuințe ale cartierului aflat încă în construcție.
Pentru regimul comunist, construirea marilor platforme industriale la Cluj-Napoca constituia, fără îndoială, o etapă a programului de dezvoltare regională, dar și o provocare identitară, care viza spargerea imaginii etnice și intelectuale a orașului. În anii ’70, asistăm la expansiunea fizică a orașului și la o creștere demografică explozivă, o dată cu venirea muncitorilor care au adus Clujului, între anii 1966 și 1989, un spor de circa 150.000 de locuitori. Spațiile industriale apărute în nordul orașului au fost însoțite de apariția cartierelor de locuințe în diferite alte zone. Așa s-au născut, în ordine, cartierele Grigorescu, Gheorgheni, Mănăștur, Mărăști, Aurel Vlaicu și Zorilor. S-au aplicat proiecte-tip și, după 1963, s-a folosit execuția industrializată. Într-o primă fază s-a promovat urbanismul deschis, trecându-se ulterior la îndesirea blocurilor și reducerea la minimum a dotărilor necesare locuirii. În această a doua etapă, s-au ridicat mii de apartamente, blocuri construite pe toate spațiile rămase libere sau prevăzute inițial pentru parcări, zone verzi ori locuri de joacă pentru copii. Mai mult decât atât, interpretarea normelor de construcție s-a făcut la limita transgresării lor. Exista bunăoară o normă conform căreia un apartament trebuia să conțină cel puțin o baie, o bucătărie și o cameră de locuit, pe o suprafață de minimum 14 metri pătrați. În această logică, în care numărul de apartamente conta cel mai mult, au apărut mii de apartamente de 14,05 metri pătrați.
În transformarea sa în „dormitor” muncitoresc, situat la distanță de uzine și de centrul orașului, începând din anii ’70, Mănășturul a fost scena acțiunilor de urbanizare etatistă, stopate în 1989, odată cu căderea regimului comunist. Alături de vechii locuitori, cei ale căror case fuseseră demolate și care au fost repartizați în apartamentele nou construite, dar și cei ale căror gospodării scăpaseră demolării și care continuau să aibă „o viață rurală printre blocuri”, noul cartier a început să adăpostească și familii de muncitori, oameni din satele din jurul Clujului sau din Moldova, atrași de posibilitatea angajării și creșterii standardului de viață.
Noul cartier de locuințe din Mănășturul perioadei comuniste s-a născut pe planșetă în mai multe etape, între anii 1965 și 1977, iar execuția propriu zisă a început să se deruleze din 1971 și a continuat până în preajma anului 1989. De fapt, la 29 decembrie 1970, s-a înfipt prima cazma în pământ și, numai în câteva săptămâni, s-a prefigurat șantierul noului cartier. Apoi, în primăvară și vară, s-au înălțat practic unul după altul blocurile de 4 și 10 etaje.
Apartamentele din blocuri erau repartizate fie direct persoanelor a căror casă fusese demolată, fie celor care lucrau în întreprinderile orașului (atribuirea lor făcându-se conform lungilor liste de așteptare gestionate de comitetele de partid ale întreprinderilor sau de către sindicat, fiecare întreprindere dispunând de un anumit număr de blocuri), fie celor de pe listele primăriei (cei care lucrau în alte instituții decât cele productive). O parte foarte redusă a fondului de locuințe era destinată proprietății personale, la care aveau acces doar foarte puțini dintre locuitorii cartierului. Cea mai mare parte a apartamentelor construite în Mănăștur erau proprietate de stat și, în general, ele erau repartizate prin intermediul întreprinderilor din oraș.
Distribuirea primelor locuințe în noul cartier de blocuri ce se prefigura în Mănăștur a început la 1 decembrie 1971. În câteva zile, aproape 300 de proprietari aveau să se mute cu familiile lor în primele locuințe ale noului cartier.
