Închide

Interviu. Attila Kim, din juriul care a premiat arhitecţii Transilvaniei: „Există o prăpastie între lucrările de expoziţie și cele care ne înconjoară”

ActualitateTop News by Kristina Reştea - dec. 31, 2019 3 520

 

Dacă ați trecut în luna noiembrie prin Piața Unirii ați avut ocazia să zăriți, expuse pe panouri, case luminoase, scoase din reviste, birouri, obiecte sofisticate de design, restaurări decente ale unor frumoase clădiri de patrimoniu și originale și simple gesturi de îmbunătățit spațiul public. Arhitecții și-au scos în oraș proiectele pe care le-au considerat bune de arătat lumii, pe simeze, în cadrul Bienalei Transilvania. La final de evenimente înșiruite pe mai multe zile, arhitecții și-au dat și premii, într-o gală la care au participat oameni din profesie și sponsori. Desigur, cei mai mulți dintre noi nu avem norocul să locuim în blocuri ori case pentru care arhitecții înșiși să își împartă trofee, ne lipsesc încă spațiile publice, petrecem ore întregi din săptămână în trafic, trecem grăbiți pe lângă clădiri de patrimoniu și, adesea, ne limităm contactul cu lumea celor implicați în deciziile urbanistice la momentele în care suntem direct afectați de vreun bloc ridicat în vecinătate. Despre „prăpastia” între proiectele de premii și realitatea în care trăim, despre arhitectura de trofee și normalitate, despre „vitrina” de care avem parte și „oglinda” de care am avea nevoie și despre felul în care ne arată orașul am stat de vorbă, la final de BATRA 2019, cu unul dintre membrii juriului – Attila Kim, absolvent de Arhitectură la Cluj, el însuși premiat în numeroase rânduri și cel care a pregătit o serie de prezențe ale României la Bienalele de la Veneția. Attila Kim lucrează şi la Cluj: este responsabil de renovarea cinematografului Arta, dar şi de proiectul noului centru de artă contemporană al Galeriei Plan B („clădirea lui Ghenie”, cum este ea cunoscută în oraş).

Attila KIM e originar din Târgu-Mureș, dar a studiat arhitectura la Cluj. Au urmat burse de studii în Slovacia, Ungaria, Statele Unite ale Americii și Olanda. A fost distins de Aspen Institute România pentru contribuția adusă patrimoniului cultural cu Arts and Society Leadership Award 2016. Este câștigatorul a opt premii și șase nominalizări în cadrul Bienalei de Arhitectură București, câștigător a cinci premii și sapte nominalizări în cadrul Premiilor Ordinului Arhitectilor din Transilvania. A fost nominalizat de trei ori pentru premiul de arhitectură contemporană al Uniunii Europene, premiul Mies van der Rohe. A fost membru al juriului pentru Pavilionul României la Bienala de Artă de la Veneția, Italia (2017, 2019); Pavilionul României la Bienala de Arhitectura de la Veneția, Italia (2010, 2016, 2018).

 

Premianţii BATRA 2019:

 

Arhitecţii şi-au premiat arhitecţii, la Bienala Transilvania. Care sunt cele mai bune proiecte din regiune

 

 

 

ActualdeCluj.ro: Spuneați, membrii juriului, în prezentarea galei, că au fost secțiuni unde a fost mai greu să alegeți proiectele de recompensat, altele unde selecția s-a făcut mai ușor, secțiuni cu multe proiecte sau, dimpotrivă, cu foarte puține lucrări înscrise, cum ar fi categoria Spațiul public, unde și la edițiile precedente a fost aceeași problemă.

Attila Kim: Da, aici, la spațiul public, ești direct dependent de investitori, de cei care trebuie să comande astfel de lucrări.

Care ar fi o impresie generală, după acordarea premiilor: ați avut ce să jurizați sau a fost simplu să dați premiile?

Nu a fost simplu, au fost categorii care au avut foarte multe proiecte de același calibru, judecata obiectivă este foarte greu de făcut. A fost nevoie de criterii suplimentare.

Unde a fost cel mai greu să decideți?

Nu aș zice că a fost „cel mai greu”. De fapt, nu aș puncta categorii. Știu cum e să participi la asemenea concursuri, din punctul de vedere al participantului. Mi se pare că totuși asta aș evita – să cataloghez unele categorii ca fiind mai dificile sau mai puțin dificile. Arhitectura este o meserie foarte subiectivă, pe care poți să o faci bine dacă implicarea ta se bazează pe pasiune. Atunci nu contează dacă proiectul tău se încadrează în una dintre categorii sau în alta; pentru un arhitect bun, pentru un arhitect în general, fiecare proiect este incredibil de personal. E ca un copil, e un act de creație. Evit să stabilesc ordinea valorică bazată pe importanța unei categorii sau a alteia, importanță care vine dintr-o definiție exterioară, nu mi se pare justificată din punctul de vedere al creație și al operei. Am și propus organizatorilor, dar, din păcate, mult prea târziu, ca decernare să nu se întâmple în modul acesta obișnuit: începem cu locuirea individuală, continuăm cu locuirea colectivă și așa mai departe.

Dar cum altfel?

Propunerea mea era să ne uităm la lucrările câștigătoare, să încercăm să creăm o poveste care să lege categoriile, să găsim un fir roșu, să vedem cum se leagă ele, astfel încât aceste categorii să piardă din importanța dată de ordinea de decernare. Să avem pur si simplu un mod de abordare mai inclusiv, să conștientizăm că fără acele intervenții minimale ce se rezumă la nivel de gest, ca „Pârâul nostru” din Mănăștur, de exemplu, am fi mult mai săraci. Degeaba avem în jurul nostru cele mai frumoase clădiri de mii de metri pătrați dacă nu avem aceste gesturi mici. Din ordinea asta a categoriilor ajungem ca la Oscar – când ajungi la „hair and makeup”, toată lumea e obosită. Turnurile machetate de Klara Veer se constituie poate într-un gest care ajunge mai departe decât o clădire foarte bine închegată, care pe plan local are o importanță enormă pentru comunitate. Poate pentru aprecierea patrimoniului și arhitectură, un gest atât de mic ca cel propus de Klara va ajunge și va schimba viziunea despre istorie a unor copii care, devenind adulți mai informați, vor privi altfel lucrurile. Astfel, impactul e unul extrem de valoros. Cred că fiecare categorie ar trebui să fie judecată cumva la scară sau în context, nu judecată pe dimensiunea gestului, a bugetului, pe dimensiunea fizică. Din acest motiv, jurizarea unui astfel de concurs este foarte dificilă, nu contează la ce categorie te uiți – ai de-a face cu oameni care au dat la momentul respectiv maximul din ei și au încercat să prindă esența unui lucru în modul cel mai bun de care sunt în stare.

Maximul de care au fost ei în stare e suficient, vorbind de calitatea lucrărilor la care te aștepți într-o astfel de competiție?

Da. Cred că toate lucrările care au primit nominalizare și premiu au dat maximul posibil, în circumstanțele cu care au avut de-a face. A face arhitectură e foarte diferit față de alte acte artistice, unde nu ești dependent de parametri externi – beneficiarul extern, bugete, mii de piedici pe care poți să le ai, de la modul de execuție la elemente de birocrație.

Dar dvs urmăriți concursuri, participați la concursuri, puteți să faceți o evaluare comparativă, la nivel de calitate a lucrărilor.

Sunt arhitect practicant. Pentru orice clădire vizitez sau văd, văd în spate procesul prin care s-a ajuns acolo.

Dar puteți zice: „asta e o lucrare slabă”, atunci când e cazul.

Da, se poate judeca obiectiv, într-o oarecare măsură, dar există și un grad foarte mare de subiectivism. Mie mi se pare că asemenea expoziții unde nu există curator, care să te invite să participi sau să te nominalizeze pentru premiu, pentru participarea la expoziție, unde participare e la latitudinea fiecăruia au un minus. Ar trebui să ne raportăm la această expoziție ca la o oglindă a profesiei, a mediului în care trăim.

Și ce ar arăta oglinda BATRA 2019?

Tocmai că nu e o oglindă.

Ce lipsește?

Lipsesc lucrările normale, cele pe care arhitecții nu le consideră suficient de valoroase, de importante pentru a le prezenta într-o expoziție. Ceea ce vedem la BATRA e o serie de lucrări care cumva au reușit să treacă de o autocenzură foarte puternică a autorilor. Fiind o meserie foarte subiectivă, există foarte multe garduri și ziduri pe care le punem în jurul nostru până iei decizia: da, îmi arat lucrarea. Este foarte caraghios, de fapt. Noi, până la urmă, facem niște gesturi care se văd 50 de ani, 100 de ani, nu ne e rușine de clădirile noastre, le construim, sunt afișate pe străzi, nu le acoperim cu o prelată, pentru că nu ne plac, sunt niște gesturi asumate, mai asumate ca în multe alte domenii. Atunci de ce nu le arăți într-o expoziție? Dacă ai făcut o clădire, de ce nu o prezinți colegilor?

Nu e doar o expoziție aici. E  o competiție

Da. Competiția ar trebui să fie pe locul 2, expoziția pe primul loc, iar modul în care ne întâlnim, în care comunicăm despre proiectele noastre să ducă la niște discuții deschise. Cred eu că doar așa se poate ridica și calitatea arhitecturii care ne înconjoară. Există o prăpastie între lucrările despre care consider că sunt bune de o expoziție, de o BATRA și lucrările care de fapt ne înconjoară zi de zi, care nu își propun să fie lucrări bune de expoziție, sunt lucrări care trec neobservate sau despre care credem că trec neobservate, dar, de fapt, acestea sunt lucrările care ne definesc spațiul construit, mult mai degrabă decât excepțiile care ajung în BATRA. Ar fi mai util dacă cele două categorii de lucrări ar ajunge în discuții libere, dacă ne-am uita și la acea arhitectură mai neutră sau de calitate mai slabă, mai normală, de fapt, fiindcă aceea e normalitatea. Nu aș zice că normalitatea e ceea ce vedem în BATRA, ci cea de pe stradă. Nu putem discuta despre „arhitectură mai slabă”. Aia e cea normală, ceea ce vezi într-o astfel de expoziție e arhitectura excepțională. Asta ar fi o oglindă reală pe care noi, arhitecții, ar trebui să ne-o asumăm că există – asta suntem noi, facem arhitectură și există acel 20% sau poate 10% care e excepțional, pentru că au fost și circumstanțele excepționale. Există arhitecți incredibil de talentați, dar pentru care nu se la aliniază astrele, ei ajung să facă clădiri normale, dar probabil că dacă ar avea șansa pe care o au alții mai norocoși să își exprime talentul într-o clădire excepțională am fi mai câștigați.

Lipsește o formulă pentru a prezenta lucrurile acestea. Până la urmă, aici e o competiție, arhitecții își înscriu aici cele mai bune lucrări. Drumul de acasă până aici arată cu totul altceva decât ceea ce vezi aici.

Da, e o chestie falsă. Am avut o discuție la Satu Mare, dar și aici și încurajez participarea cumva mai onestă, mai deschisă, cu garda lăsată un pic mai jos. Lucrurile ar sta altfel dacă am sta în jurul unei mese, să avem o dezbatere în care să nu existe un fel de public shaming pentru clădiri normale și dacă nu am ridica pe un piedestal, unul fals, arhitectura excelentă sau excepțională. Aceste lucrări  nu sunt o oglindă a normalității.

Atunci competița își pierde sensul. Cu „garda” lăsată mai jos.

Nu, competiția ar exista. Dar în loc de 120 de proiecte, am avea 500 și atunci am înțelege de fapt care e valoarea adevărată a acelei arhitecturi excepționale.

Cum se poate face asta? Să încurajezi participarea „onestă”? Până la urmă, fiecare alege ce e mai bun din ceea ce a făcut.

Oamenii ar trebui să fie încurajați să își asume lucrările pe care le fac. Dacă ei ar simți că nu e nimic greșit în a prezenta o lucrare normală alta ar fi atenția cu care am privi lucrurile.

Lucrare „normală”. Nu una de care ți-e rușine.

Cum ajungi să faci o lucrare de care ți-e rușine? Unde e partea etică a arhitecturii?

Dacă mergi în oraș, eu aș zice că există și astfel de situații.

Ar fi important să discutăm despre acele proiecte de care unui arhitect îi e rușine; dacă discutăm ca într-o vitrină de proiecte excepționale nici publicul nu se relaționează cu proiectele acelea, nici arhitecții. Sunt scoase din context și puse pe piedestal. Vine BATRA din 2 în 2 ani, face o expoziție, ne uităm la acele lucrări și viața mergem mai departe în realitatea paralelă. Până nu reușim să demontăm barierele între realitatea paralelă și viața pe care o trăim nici evoluția nu o să se întâmple.

Am avea nevoie de oglinda asta ca să evoluăm.

Da. Dacă ne uităm la arhitectura normală în Germania, Olanda, Franța, Spania acolo există o sensibilitate mai ridicată, rafinament, pentru că la bază există o discuție foarte firească despre rolul arhitecturii în comunitate și comunitatea știe să pună problema și să adreseze întrebări justificate către mediul arhitecților. De ce trebuie să trăiesc într-un oraș în care ție ți-e rușine de clădirea pe care nu ți-o asumi? O expoziție ca BATRA sau o anuală trebuie făcută pentru public în primul rând. E foarte bine că există premii, dar asta ar trebui să fie ceva secundar, scopul ar trebui să fie să educăm publicul, comunitatea, iar comunitatea să știe să adreseze întrebări, să știe de ce există arhitecți, ce ar putea să facă ei, cu ce ar putea îmbunătăți viața lor și orașele în care trăiesc.

Unul dintre scopurile declarate ale bienalei este să scoată arhitectura în oraș. Vi se pare că s-a întâmplat asta?

Da. Dar încă mai sunt foarte mulți pași de făcut până când publicul prinde curaj să intre în dialog. Până acum, există această vitrină, e important că expoziția s-a pus în Piața Uniri, unde toată lumea o vede, dar în continuare acesta e un gest mult prea abstract din punctul de vedere al trecătorilor. De exemplu: de ce nu există un premiu al publicului? De ce nu întrebăm publicul: noi asta am făcut, asta facem, vouă ce proiect vă place cel mai mult? Să avem un fel de instrument cum e cutia cu reclamații sau să le dăm oamenilor posibilitatea să întrebe un arhitect despre orice îi preocupă în legătură cu această profesie. Există o prăpastie foarte mare pe care ar trebui să o umplem, iar BATRA e primul pas înspre un astfel de scop. Cred că organizatorii fac treabă foarte bună, există o comunicare totuși cu orașul, o sensibilizare a publicului. Dar ca număr de proiecte, ca nivel de proiecte în care simți implicare mult mai mare, mai responsabilă din partea arhitectului putem vorbi doar în momentul în care există presiunea publicului.

 

 

 

 Clujul văzut dinspre Bucureşti

 

Cum vi se pare că a evoluat orașul în anii aceștia, în boom imobiliar?

Eu sunt foarte mulțumit de ceea ce se întâmplă la Cluj

Mulțumit de ce?

Văzut din exterior, mi se pare că se întâmplă lucrurile firești, fără foarte mult efort. Eu locuiesc în București. Acolo să înființezi o bandă de autobuz pe un bulevard e un efort.

Ideea ar fi să ne raportăm la ceea ce e considerat normalitate, nu la situații unde e mai rău.

Da, OK, dar ce pot eu să observ este că orașul a prins un avânt, o viteză de schimbare mai mare decât în perioada în care locuiam eu aici. Aste poate vine din ceva ce puține orașe au – un patriotism local, o mândrie a oamenilor, care ajută orașul să se dezvolte. Există dorință din partea locuitorilor și sprijin de la administrație, care face ca lucrurile să se miște

Care sunt lucrurile acestea bune despre care vorbiți?

Orașul a devenit mai prietenos cu locuitorii, cu pietonii. Pietonalizarea zonei centrale mi se pare un gest care umanizează foarte tare. Spațiile verzi încep să primească mai multă atenție, dotările orașului care fac parte din planul general devin mai sofisticate, la nivel internațional, mi se pare că dezvoltarea din domeniul tehnologiei aduce un motor în plus. Dacă reușești să atragi un strat nou, tânăr, de locuitori, înseamnă că orașul oferă suficiente oportunități ca să îi țină pe oamenii aceștia aici, să nu vrea să plece după studii. Și nivelul de trai s-a dezvoltat, cred, de când eram eu student.

Bun. Dar lucrurile acestea de care spuneți sunt limitate. Adică pietonalizarea, schimbările din spațiile publice s-au întâmplat aproape exclusiv în zona centrală. În cartiere abia de curând încep să apară unele proiecte. Tot aici, la Cluj-Napoca, avem cartiere fără trotuare sau zone extinse unde locuitorii nu au un spațiu public, unde oamenii trebuie să ia mașina ca să ajungă la un parc. Nu e suficient să ai o zonă centrală decentă pentru a decreta „calitatea vieții” într-un oraș…

Da, sunt de acord. Dar acesta e primul pas. Cu cât crește diferența între zona centrală și cartiere, cu atât cartierele vor ajunge la punctul de fierbere, iar asta va impulsiona administrația să schimbe ceva. Lucrările realizate sunt primul pas, un motor care pune în mișcare orașul, astfel încât după aceea să apară asociații, ONG-uri sau pur și simplu să crească nivelul de simț civic care va genera dezvoltare și în zone mai problematice sau care nu au intrat încă în vizorul administrației sau al investitorilor. Din moment ce există dezvoltări imobiliare care de bine de rău încep să se schimbe.

Cele mai multe dezvoltări imobiliare arată cam la fel: blocuri unul lângă altul, unde „parcul” înseamnă o mochetă verde și un balansoar. Sunt zone întregi care s-au dezvoltat așa.

Dar sunt și rezultatul unor perioade administrative mai nefericite.

Avem același primar de trei mandate, nu prea putem să îl absolvim de această „dezvoltare”. Ați participat la concursuri în Cluj-Napoca?

La Cluj la nimic, eu activez foarte mult în zona de proiecte culturale. Acum sunt arhitectul unuia dintre cele mai importante proiecte culturale din țară – proiectul Fundației Plan B, pentru primul muzeu de artă contemporană, la Cluj.

În ce stadiu e acest proiect?

Se află în stadiu de avizare. E făcut din 2017, am avut mai multe probleme de planificare și, fiind o investiție privată, acum i-a venit rândul. În momentul de față avem cel mai important aviz, de la Comisia de Monumente, suntem în curs de obținere a avizelor și a autorizației de construire pentru continuarea lucrărilor.

Ce proiecte mai aveți la Cluj?

Din 2014 m-am implicat în renovare cinematografului Arta, pentru care am făcut proiectul, dar se lungește mult, fiindcă avem de-a face cu fonduri private și resurse ale familiei. E foarte dificil pentru proprietari să găsească finanțare și să meargă în pași mai rapizi. Ei nu doresc să renunțe la statutul de cinema de artă, unul care face parte din rețeaua de cinematografe de artă din Europa. În România mai sunt doar trei. Refuză să facă cinema pentru blockbustere, așa că ies din aria de interes a investitorilor. Asta am încercat să facem pentru ei: o intervenție care să renoveze sala, dar fără necesitatea unui buget enorm. Dar și acela vine în ritm mai lent. Am terminat renovarea sălii la nivel de instalații, pereți, nu mai e mult. În rest, am proiecte rezidențiale în Cluj. Case.

Intrați în cartierele de periferie?

Nu, am un proiect pe strada Kogălniceanu, unul în zona Grădinii Botanice.

De aceea ziceți că e frumos Clujul.

Am înțeles, dar…

Nu vreți să fiți critic. Sigur, Clujul este un oraș frumos, dar nici nu putem spune despre el că e de premiu 1, realist vorbind. Orașul acesta nu arată ca un centru urban supercivilizat, în care totul e planificat, în care poți să ai un trai decent. Anumite zone au încă mari probleme.

Sunt de acord în anumită măsură. Mie mi se pare că orașul trebuie privit în întregul său, nu decontextualizat

Ce lipsește deocamdată?

Nu știu ce să răspund la asta, eu mă concentrez foarte mult pe lucrurile bune, trec destul de ușor pe lângă lucrurile negative, încerc să mă bucur de acel puțin care există și nu să stau pe margine să critic. Dacă aș locui aici, sigur, m-aș implica mult mai mult în dezvoltarea orașului, în segmentul în care mă simt eu confortabil – partea culturală, acolo unde simt că am o vedere de ansamblu care ar putea să fie benefică ca dezvoltare strategică, nu doar punctuală.

Ca o concluzie a bienalei, spuneați că ați fi propus o altfel de viziune. Ați fi găsit acel „fir roșu”?

Da, cu siguranță. E la nivel de sentiment, nu s-a formulat în cuvinte, dar cu siguranță firul roșu ar fi pornit de la lucrările mici. Nu ar fi plecat de la cele mari, ci de la cele mici, pentru că acelea sunt de cele mai multe ori realizate de un singur om sau de o echipă mică, unde poți să pui mult mai mult omul, arhitectul, în focus. După aceea, acel fir roșu m-ar fi condus spre echipe ce devin din ce în ce mai complexe, adăugând specialități din ce în ce mai diferite și am fi ajuns spre lucrările mari.

Ce ați vrea să vedeți la bienală peste 2 ani?

Mai multă arhitectură normală.

Ne lipsește normalitatea.

Da fix că ne lipsește normalitate. Noi, cu toții, avem pretenția să locuim înr-un film sau revistă și ne folosim cumva de aceste expoziții ca oază sau refugiu. Această politică de struț nu conduce prea departe. Avem nevoie mai degrabă de optimism, nu de refugiu, să avem expoziții care la prima ediție sau a doua pot fi ca un leucoplast smuls de pe rană și să începem să avem o discuție deschisă cu toții actorii implicați în domeniu. În plus, eu consider că este foarte important să avem vocea publicului și ca publicul să fie implicat, iar decernarea premiilor BATRA să nu fie una într-un cerc restrâns, profesional.

La această decernare au fost aproape exclusiv arhitecți plus sponsori.

Ar fi util să vină lumea interesată să vadă care sunt lucrările și intervențiile apreciate de profesioniști. Să avem și noi ocazia să spunem că arhitectura sau intervenția valoroasă poate să fie mai degrabă podețul acela din Mănăștur decât nu știu ce intervenție urbană de milioane de euro. Asta m-a bucurat cel mai tare la jurizare – că am descoperit lucrări care sunt făcute din proprie inițiativă, nesolicitate de investitori și beneficiari, ci unele care au venit ca propuneri pentru ei – cum e la secțiunea Microarhitectură intervenția cu anveloparea blocurilor, lucrarea cu machetele turnurilor sau podețul din Mănăștur, mici intervenții pe care le găsim an după an la Someș Delivery, lucrări care fac arhitectura să pară a fi domeniu care îți oferă și gesturi simple, mici, care vin din partea unor oameni tineri sau catalizatori, cum e Someș Delivery, care de fapt deschid, oferă o oportunitate de a interveni în spațiul public altfel decât cu corturi de bere.

Nu e secțiunea „Hair & makeup”.

Cum ar fi filmele acelea cu actrițe de Oscar, fără makeup?

 

Sursa foto: BATRA

 

 

3 comentarii

  1. Observați când vă plimbați prin Cluj cum, cu unele excepții din perioada interbelică, aproape nicio clădire făcută în ultimii 100 de ani nu se compară cu cele ridicate anterior. Cum să treci zilnic pe lângă operele lui Lajos Pakey și să trântești pe lângă ele niște banalități pătrățoase? Comunist sau modernist, din punct de vedere arhitectural Clujul se complace în mediocritate. Trist.

    • sunt de-acord cu tine Dan.
      As fi chiar mai critic.Ca a fost necesar sau nu in Cluj s-a construit pe apucate.
      Peste tot unde a fost un loc verde aducator de liniste s-a ridicat o constructie ridicola.
      Clujul e in buda.
      Nu mai are nimic din aerul acela academic prin care si-a castigat reputatia.
      Sa azvarli cu blocuri ca si cum s-ar caca pisica in ventilator e bataie de joc.
      Oradea,Arad,Timisoara sunt peste Cluj la capitolul sistematizare.
      Boc si arhitectii lui sunt niste idioti.Toti trebuie aruncati la lada de gunoi.
      O singura masura trebuie luata acum in Cluj; daramat tot ce s-a construit pe spaga.
      Boc si acolitii lui la puscarie.

Scrie un comentariu

author photo two

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.

Articole similare