FOTO/VIDEO. Scrisori dintr-o seară "nordică" la Cluj. Cum a fost la spectacolul Revelaţiilor lui Bogdan Ota

În spectacolul prin care îşi lansează albumul cu accente „nordice”, de pe scena Operei Naţionale Române, pianistul şi compozitorul Bogdan Ota propune o formulă de dialog/împăcare cu un Celălalt, atunci când e nevoie de dialog/împăcare. Luni seara, la Cluj, spectacolul de lansare al „Revelaţiilor” se desfăşoară cu muzică, orchestră, dansatori, proiecţii video şi scurte explicaţii între piese. Şi, undeva pe la început, artistul devenit celebru după ce l-a descoperit „Norway’s got talent” şi întors la Cluj zice că procedura Scrisorilor se derulează în trei paşi. 1. Scrii o scrisoare către cel cu care ai avut probleme. 2. Răspunzi, tot tu, la această scrisoare. Aici e esenţial să te pui în pielea Celuilalt şi să trimiţi reply-ul din perspectiva sa. 3. Mai scrii o scrisoare, un răspuns la replica primită (trimisă tot de tine).

Fiind o formă de dialog, exerciţiul ar merge poate nu doar ca să te împaci cu un prieten, ci şi ca să comunici cu un om de pe scenă. Să testăm, zic. Aşadar, scrisoare de la un spectator către muzician:

Actul I, începutul spectacolului

Dragă Bogdan,

În primul rând, vreau să îţi spun că te tutuiesc doar dintr-o convenţie de scris, ca exerciţiu de dialog artist – spectator. Altfel, ar fi „Domnul Ota”. Deci… Dragă Bogdan, am fost în seara asta acolo, în sala aceea mare şi frumoasă şi aurie şi roşie şi neagră de la Teatru/Operă, unde ţi-ai lansat „Revelaţiile” (Revelations e numele albumului nou, n.red.). Nu suntem certaţi. Cum am putea? Nici măcar nu ne cunoaştem. Şi totuşi exerciţiul în trei scrisori propus de tine de pe scenă mi s-a părut curios de intrigant. Şi am zis să încep eu.

„Suspension of disbelief”. Ştiu că a pornit de la altă formă de Artă, dar eu vreau să scriu despre fenomenul ăsta aşa cum l-am auzit şi eu prima dată: cineva mi l-a explicat din lumea filmului. Se întâmplă atunci când filmul e atât de bine făcut încât uiţi că eşti la film. Nu te mai întrebi dacă acţiunea e plauzibilă, dacă personajele sunt reale, dacă decorul e credibil. Uiţi pur şi simplu că eşti în faţa unui ecran, uiţi că eşti la film. Îl crezi. Ca spectator e, cred, condiţie esenţială să ţi se întâmple asta, indiferent despre ce formă de artă vorbim. E ca şi cum aş spune că atunci când sunt la un spectacol nu vreau să mai observ sticla de jumate de litru (de plastic) lăsată pe scenă, pantalonii de stofă (cu lungime nepotrivită) ai cuiva, recuzita de care nu mai e nevoie mutată între două piese de doi lucrători plictisiţi, obosiţi şi care mestecă gumă, aş prefera să nu observ că dansatoarea respiră greu după primele minute de „performance” şi nici să nu mă întreb de ce dansul „Oriental” (cu tot cu costumul din dotare!) nu m-a prea legat de Orient. Pentru că în faţa Artei nu trebuie să ai timp să analizezi plauzibilitatea scenei. Trebuie să o crezi. Şi o crezi atunci când se întâmplă „magia” de care scriam la început – „suspension of disbelief”.

În Artă nu trebuie neaparat să îmi scrii tu clar pe un ecran, ca mesaj demiurgic – „v-am făcut diferiţi, voi aţi creat rasismul”. Arta e mai subtilă. Nu trebuie să îmi spui lucruri aşa, în general, nu trebuie să îmi spui de pildă cum noi uneori fugim din propria viaţă, cum ne prelungim programul de birou şi pe cel de stat în faţa calculatorului. Arta are, am văzut de multe ori asta, forme infinit mai subtile de a se exprima. La fel cum gândurile adevărate, cele grele şi profunde, nu se sintetizează într-un mesaj postat de Poptamas (chiar aşa – cine e acest Poptamas atât de share-uit?). La fel cum îţi aminteşti cât de minunate şi complexe şi complicate pot fi două pagini scrise cu adevărat de Paler, după ce ţi-a fost invadată pagina de Facebook cu câte un citat pus în dreptunghi. Mai pe scurt, ce aş fi vrut să zic este că…  arta nu e cu „acum vedeţi asta” şi gata şi… nu se poate magie fără „suspension of disbelief”. Adică eu aşa am văzut.

Sau, ca să citez alţi spectatori: „uneori e mai bine doar să cânţi” şi „muzica nu se explică”.

P.S.: înainte să vin la spectacol, am citit şi textul de după interviu. Ştii ce mi-a plăcut cel mai mult? Momentul acela când i-ai zis lui Cătălin (ştii care Cătălin) că nu prea ai vrut să îţi spui povestea în public. Povestea aia cu munca „de jos” şi căratul imprimantelor, povestea cu care a început călătoria norvegiană. Şi ai recunoscut că ai fost sfătuit să o faci. “Da, știu, astea vând, dar eu doream ca publicul să nu vadă un muncitor, unul care duce imprimante, ci un artist , un pianist, un compozitor”. Mi s-a părut atât de proaspătă şi de onestă mărturisire asta, încât nu se poate să nu o apreciezi.

Fiind o scrisoare deschisă, mai adăugăm: cei interesaţi pot (re)găsi textul AICI

Actul II. Continuarea spectacolului.

Dragă Kristina,

(Nota editorului: Bogdan Ota cântă. Aşa că, punându-mă în „haina” lui m-am gândit că răspunsul lui vine cel mai bine prin muzică. Deci acestea sunt câteva dintre „paragrafele” cu care a răspuns, fără să ştie, la spectacolul de la Cluj de luni seara. Voi, desigur, ca să vă faceţi o părere, ar trebui să îl ascultaţi la un spectacol sau de pe album sau de pe înregistrările profesioniste.)

Actul III. Finalul spectacolului.

Dragă Bogdan,

Îţi mulţumesc pentru răspuns. Şi mulţumesc că ţi-ai amintit să îmi scrii numele cu „K”.

Ai cântat mai multe piese, ai cântat şi „Letters to myself”, Lullaby, Northern Story, A dream within a dream, Harald’s Dream. Am mai văzut flaconul de plastic, stângăciile de prin sală, podeaua veche a scenei. Dar, încet-încet, portativul a avut momente când a devenit mobil. Şi am văzut, pe muzică, şi ceasul, şi pana de scris, şi casa din ploaie (de care ai pomenit înainte de una dintre piese) şi m-am văzut şi pe mine bătrână deschizând (din casa pe care plouă) ferestre spre trecut. Am văzut şi un carusel, pe acordurile care sunau pe alocuri ca o cutie muzicală din aceea cu balerină dansatoare, din care mi-am dorit întotdeauna să am, până când chiar am primit-o. Am văzut şi spectatori transformându-se în personaje (elaboram deja scenarii pentru ei) pe câte o melodie de coloană sonoră, în timp ce un flash de lumină/culoare din spectacolul video săgeta scurt câte un balcon. Mi-am închipuit prin catacombe (tot pe coloana sonoră a „Revelaţiilor”) o Fantomă de la Operă, în timp ce o altă fulgerare luminoasă părea să facă vii statuile aurite ale sălii de teatru. Vine muzică de filme de pe scenă, mi se pare. Şi pe muzica asta poţi să îţi desenezi personaje care apar, stau, fug ori dansează. Deci, ce voiam să spun: când spectatorul face scenarii proprii înseamnă că scena începe să comunice cu el. Şi atunci se mai întâmplă. Suspendarea neîncrederii.

Care, desigur, nu durează niciodată prea mult. Fiindcă îmi amintesc rapid că mai am probabil în tocuri urme de pământ din vizita de dimineaţă de la şantierul bucăţii de Autostradă. Asta pentru că, în lumea reală, vizitele de şantier se prelungesc, şi orele de stat în faţa calculatorului se prelungesc (cum era: „fugi din viaţa ta”? sau asta e viaţa ta, cu tot cu şantiere? parcă ne plăceau şantierele, nu?). Oricum, în faţa Autostrăzii teoria cu „suspension of disbelief” nu funcţionează şi nici nu am vrea să funcţioneze. Vezi AICI de ce.

Încă un P.S.: mă bucur că eşti unul dintre românii care votează.

Înapoi în România, la Cluj. După lecţia cu „Românii (care) au talent” în Norvegia

Pianistul și compozitorul Bogdan Ota și-a lansat luni cel de-al doilea album, Revelations, pe scena Operei Naționale Române Cluj, într-un spectacol cu sunet și videoproiecții. Programul de lansare a inclus lucrări pentru pian și orchestră sau alte instrumente solistice, dar și lucrări pentru soliști vocali. Alături de Bogdan Ota și Nordic Sonata Orchestra, echipa de colaboratori i-a inclus pe tenorul Sergiu Coltan de la Opera Națională Română Cluj, solista Ilinca Băcilă, candidată la Vocea României sau Lucian Anghel. Bogdan Ota, unul dintre numele cunoscute în industria muzicală contemporană, e absolvent al Universității de Arte ”George Enescu” din Iași şi a ajuns cunoscut și apreciat o dată cu participarea sa la competiția ”Norway’s Got Talent”, în 2011.

Nici un comentariu

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.