„E un om extraordinar!”
OpinieSport by Catalin Suciu - sept. 10, 2025 0 29
„Prezența la națională e o chestiune de onoare. Devine o obligație aproape pentru noi când se vorbește de națională. Și eu din obligație am venit la națională, că aveam obligația față de fotbalul românesc”, a spus Mircea Lucescu azi.
Din obligație și onorabil ar fi fost să spună că a greșit schimbările, de exemplu, cu Cipru. Și echipa. Că la 2-2 l-a scos pe Dobre -titularizat în stânga, deși cel mai bine joacă în dreapta – și a jucat cu Miculescu in stânga, fotbalist care n-a evoluat în viața lui acolo și cu Man în dreapta, cel mai slab de pe teren de câteva meciuri încoace.
În condițiile în care îi ai pe Baiaram și pe Mitriță, rămași spectatori, deși ambii sunt mai mult decât obișnuiți cu Bancu în toată banda stângă după ani de zile la Craiova.
Apoi îi bagi în teren pe Șut și Sorescu. Pe primul aflat în cea mai proastă perioadă a carierei ultimilor trei ani, pe al doilea de la Gaziantep, echipă de ieniceri turci. Ireal!
Asta ar fi fost onorabil sa explice, cu adevărat, selecționerul.
De ce?
De ce Sava, titular în Serie A , stă în tribună după ce învinge Interul în deplasare și apără rezerva unei nou-promovate slabe din Spania?
Ar fi fost onorabil să explice argumentat de ce nu a venit la echipa națională Vlad Dragomir, om de bază de doi ani încoace la Pafos, echipă calificată în grupa principală a Ligii Campionilor, acolo unde visăm o dată la o decadă.
La fel de onorabil ar fi fost ca în toată perioada de la numire, selecționerul să promoveze tineri, așa cum a descoperit toată Brazilia, Turcia, Italia și toate neamurile geniale la echipele pe care le-a antrenat.
România e una dintre cele mai cenușii formații, una dintre bătrânele continentului, o echipă care nu mai are nici busolă.
De ce nu a fost promovat nici un jucător în tot mandatul seniorului? Niciunul în afară de Chipciu, la 36 de ani.
Cu ce a venit în plus Il Luce față de Edi Iordănescu? Ce joc de posesie, ce atac? Am jucat la fel precum niște pârliți, doar că acum nu mai avem nici rezultate.
A doua zi mai aflăm de la Ovidiu Ioanițoaia, camaradul de nădejde al familiei, că toți sunt de vină, dar nu selecționerul, Doamne Ferește!
Un antrenor grăbit, mereu contrariat de orice întrebare care îi contestă alegerile, uimit că suntem în 2025 și nu în perioada Corvinului din anii 80.
Apoi apar toți tartorii ultimilor 30 de ani din fotbalul românesc, care, în virtutea unui sfert de finală de campionat mondial, au primit și ce nu și -au dorit de la cariere și viață. Mai multe decât oamenii care răbdau de foame în anii 90, în timp ce ei, „auriștii” (generația de aur), aduceau casete video, blugi, aur, cafea cu autocarele din Turcia, Polonia, Italia, de pe unde ajungeau pentru a face bișniță mai târziu cu complicitatea ministerelor.
În acel sistem și cu acești oameni a fost creat și Mircea Lucescu. Abil, fostul antrenor s-a ridicat deasupra tuturor, scoțând inclusiv ghete de aur din joben, până când Europa a desființat ghetele de aur.
Atât de bun a fost.
„E un om extraordinar”, vorba lui Prunea, ajuns după o carieră îndoielnică, plină de blaturi, să facă pe bufonul și pe Tik-Tok. Blaturi pe care le recunoaște cu nonșalanță, printre alte povești cu secretari de partid care îl ajutau să conducă mașini fără să aibă permis de conducere ani de zile.
Despre Lucescu se mai poate spune că Timișoara „îi datorează” o retrogradare.
Într-o carieră uimitoare, cu zeci de trofee și realizări, părțile întunecate rămân după cortină.
Unde e onoarea? Dar obligația față de echipa națională?
Pe de altă parte, nici papagalii în galben nu pot fi scutiți de rușinile înlănțuite.
Ar fi trebuit să joace cu Cipru și fără antrenor, să joace pentru familii, prieteni, pentru toți cei care îi privesc și pe care i-au păcălit în ultimii ani pozând în fotbaliști, când, de fapt, rămân niște papagali.
