Prima dată când am fost la vot am stat la coadă în campusul studențesc Hasdeu pentru a ajunge la ștampilă, pentru că eram foarte mulți. Și entuziasmați să îl alungăm pe Năstase.
Prima oară când am ieșit din țară pentru o vacanță în Grecia am stat la coadă, multe ore, în caniculă, în timp ce alții treceau pe lângă noi în secunde. Am simțit foarte clar ce înseamnă să fii cetățean de rangul 2. Pentru că nu eram în UE.
Prima oară când am ieșit din țară printre studenți am fost cu o prietenă care era în program Erasmus. Și am găsit o lume grozavă, cu tineri frumoși și relaxați și convinși că toate ușile le sunt deschise. Nu mai simțisem încrederea aceasta niciodată.
Prima oară când am experimentat ceva apropiat de o pierdere în familia foarte apropiată a fost de un 1 Decembrie când sora mea s-a instalat în Franța. Dar a fost bine, până la urmă.
Prima oară când m-am simțit un pic mai relaxată după ce am devenit mamă a fost când am finalizat schema de vaccinare pentru primul an de viață. Cu vaccinuri create în laboratoare luminoase străine, dar la care avem și noi acces. Era ceva ce puteam face ca să îmi apăr copilul de multele rele din lume.
Prima oară când am ajuns la Bruxelles m-am simțit, cumva, mândră să fiu parte din lumea asta mare și să simt că locul meu e acolo, că nu suntem nici prea mici, nici prea înapoiați ca să stăm la „masa mare”.
Prima oară când am trecut de cabina „control pasapoarte” fără să trebuiască să arat actul de identitate mi s-a părut normal să fie așa. Suntem integrați, România e demult în UE, a fost pasul firesc spre Schengen.
Prima oară când mi-a fost cu adevărat frică de rezultatele unei runde de alegeri a fost… E acum.
Sper să nu mergem înapoi, sper că mai avem șansa la o țară în care să trăim decent, sper să putem progresa un pic, că avem oricum destule probleme și fără să ne arunce cineva în hău. Sper să avem o țară din care să nu vrem să plecăm, sper să avem o țară în care cândva să vrea să se întoarcă cei plecați.
Sper să avem o țară în care nu se amenință cu agresiuni în parlament, sper să avem o țară care să nu fie condusă de cei care abia așteaptă ca presa să fie „gone” și care își amenință cetățenii.
Sper să avem o țară în care fiul meu să crească cu toate șansele ca, atunci când va veni vremea, să poată să aleagă să plece oriunde vrea el în lume. Și una în care să vrea să construiască ceva.
Sper că mai credem în decență și în medalii la matematică.
Și sper să ne vedem cu bine, de cealaltă parte a zilei de 18 mai, și să începem să reparăm din rupturile care ne-au adus aici.
