Doi clujeni, o învățătoare și un profesor, sunt doi dintre cei 12 profesori din țară premiați la o gală din București. Clujul, singurul din țară cu 2 nominalizări
Educaţie by Mihai Prodan - sept. 08, 2020 0 2879
Doi clujeni, o învățătoare și un profesor, sunt doi dintre cei 12 profesori din țară premiați la o gală din București.
E vorba de învățătoarea Rodica Gavriș-Pascu, de la școala gimnazială ”Nicolae Titulescu” din Cluj-Napoca, și de profesorul de istorie Vladimir-Alexandru Bogosavlievici, de la colegiul național ”George Barițiu” din Cluj-Napoca, unde predă din 2010, și profesor de istorie de 35 de ani. A publicat mai multe volume de istorie a Clujului.
Cei 12 profesori premiați au fost selectați din peste 500 de recomandări, iar procesul de selecție a acestora a durat un an. Să menționăm, Cluj-Napoca este singurul oraș din listă cu două nominalizări.
Merito este un proiect al mai multor antreprenori din România, reuniți în Romanian Business Leaders. ”Profesorii valoroși sunt baza unei educații de calitate, în care pasiunea și dăruirea sunt constante ale activității acestora. Este nevoie de contexte în care dascălii să fie apreciați, să lucreze împreună și să-și împărtășească experiența pentru învățarea altor profesori. Prin Merito, punem în „lumina reflectoarelor” profesorii români exemplari, pe aceia cărora viitorul României nu le este indiferent. Creştem o echipă care descoperă cadre didactice cu adevărat deosebite, cărora le oferim recunoaștere, o comunitate și îi premiem într-o Gală anuală”, explică aceștia. ”Cei 12 profesori din învăţământul preuniversitar pe care îi premiem anul acesta au fost selectaţi din peste 400 de recomandări, venite din partea elevilor, părinţilor, absolvenţilor şi a comunităţilor locale, din toată ţara. Procesul de selecţie a durat aproape 1 an, selecţia finală fiind realizată de către un juriu compus din membri ai comunităţii Romanian Business Leaders, pentru a ne asigura că cei pe care îi selectăm pun responsabilitate, profesionalism, creativitate, dar şi pasiune, har şi un pic de „magie” în munca lor. Toți acești profesori au fost documentaţi online, validaţi în comunitatea locală, iar cei selectaţi au fost intervievați de jurnaliști colaboratori. Am publicat toate poveștile documentate în galeria profesorilor Merito, care păstrează emoția și mesajul profesorilor. Această campanie anuală, începută la RBLSummit 2015, se finalizează cu Gala Merito, pilon al proiectului şi eveniment în cadrul căruia oferim premii (burse în valoare de 1.500 de euro, trofeul şi diploma Merito) poveștilor cu cea mai mare încărcătură de valori și care pot să transmită în lume mesajul despre profesorii care ne pot schimba viața”. Ediția din acest an este a cincea.
Rodica Gavriș-Pascu, învăţătoare, Școala Gimnazială „Nicolae Titulescu”, Cluj-Napoca – profesor MERITO 2020
„A trecut moda copilului bun la toate, totul să exceleze. Performanțele copiilor nu sunt insigne pe reverul părinților. Fiecare copil trebuie să găsească acea scânteie care să-l determine să se simtă bine în pielea lui.”
E marți, ora opt dimineața, și în clasa a II-a „Cool” se aud doar câteva foșnete și muzica lăsată în surdină. Cei 31 de copii, grupați câte cinci-șase, citesc 15 minute, așa cum fac la începutul fiecărei zile. Un ritual de care e responsabilă învățătoarea lor, Rodica Gavriș-Pascu, și pe care părinții au grijă să îl repete seara, înainte de culcare.
După lectură, învățătoarea, o femeie de 50 de ani, tunsă scurt și cu un pandantiv la gât pe care scrie „Întreabă-mă”, le propune – spre bucuria picilor – să facă încălzirea. Câteva exerciții simple de adunare și înmulțire, înainte de prima provocare de aritmetică a zilei: tratamentul Doctorului Pilulă pentru pacientul Habarnam.
Gavriș-Pascu prinde pe tablă un personaj din carton cu mască de medic și roagă câte un elev din fiecare grupă să ia un cofraj din bibliotecă. Doctorul Pilulă ține în mână o rețetă pentru Habarnam, care suferă de migrenă: trei pastile galbene și două pastile verzi, pe zi, timp de șase zile. După ce elevii descoperă în cofraje „pastilele” din plastic galbene și verzi, învățătoarea le spune în șoaptă cerința: „Veți calcula câte pastile avem în cofraj și veți găsi o metodă prin care să le aranjați pentru Habarnam, pe zile, în așa fel încât el să se descurce și să nu ia nici prea puține, nici prea multe”.
Le împarte câte o foaie albă și le reamintește să folosească „Șoapta spionului”, adică vocea de lucru. Elevii răstoarnă pastilele colorate în mijlocul băncilor, apoi se urcă cu genunchii pe scaune, ca să vadă mai bine. Unii îi mai fac vizite Doctorului Pilulă, ca să verifice rețeta, apoi ordonează pe zile piesele. Când nivelul zgomotului depășește cu mult „Șoapta spionului”, învățătoarea intervine:
„Mâini și ochi”, „Clasă, clasă, clasă”, „Cinci, patru, trei, doi, unu”. Elevii repetă după ea și astfel le atrage atenția fără să ridice vocea.
Lectura de dimineață, îndemnul la liniște și multe alte metode le-a învățat la școala privată la care Rodica Gavriș-Pascu a predat șapte ani, după alți 15 ani la o școală publică din centrul Clujului. În clasa de la școala privată a avut 20 elevi, dintre care opt erau de alte naționalități: un chinez, un polonez, un lituanian, un olandez, un japonez, un american, un turc și un elvețian. Fiecare venise cu manualul din țara natală, iar învățătoarea le-a studiat cu interes, în căutare de metodologii noi.
Tot acolo a văzut utilitatea întâlnirilor individuale cu părinții, cel puțin o dată pe an, dar și a unor evaluări descriptive anuale. A învățat să comunice asertiv, cu empatie, și și-a însușit relaxarea de a fi ea însăși în fața elevilor, cu tot cu vulnerabilități.
În sistemul public a revenit acum 10 ani, ca să aibă mai mult timp pentru cei doi copii ai ei, la școala privată programul fiind până la cinci seara. În plus, spune: „acumulasem un bagaj suficient încât simțeam un preaplin”. A ales Școala Gimnazială „Nicolae Titulescu”, unde a și făcut practică în timpul liceului pedagogic.
Își amintește cu drag de acei ani de început. Era în clasa a XI-a când a început practica, iar prima lecție cu notă a fost la matematică – cu tema „Leul – moneda”. A improvizat în spatele clasei o librărie cu colecția ei de radiere și ascuțitori chinezești și a adus bancnote noi, ridicate de mama ei de la bancă. Profesoara, severă de altfel, i-a dat atunci 10. „Acela a fost momentul în care am zis: Aici rămân, învățătoare mă fac!”
La 18 ani, cu părul prins în codițe, directorul școlii a confundat-o cu o elevă, când ea de fapt venise să preia postul de învățătoare. A luat în primire 36 de elevi, care i-au spus din prima Rodica. Așa îi spun și acum toți elevii din cele opt generații.
În paralel, a făcut și Facultatea de Drept, la distanță. Totuși, nu a simțit că ar fi cazul să-și schimbe drumul. Își folosește însă cunoștințele ca să medieze conflictele dintre elevi. În același scop folosește și o metodă învățată la școala privată.
Se numește DINO și înseamnă: „Decide – dacă e importantă divergența”, „Investighează – care sunt motivele divergenței?”, „Negociază” și „Opinia adultului”. Abia după ce elevii au parcurs primii trei pași, îi pot cere ajutorul învățătoarei. La fel, când întâlnesc cuvinte necunoscute în lectura de dimineață: pot să întrebe un coleg, să consulte dicționarul de pe masa din spatele clasei și, ca ultimă opțiune, să o întrebe pe ea.
Având experiența ambelor sisteme, public și privat, dar și mai mult timp liber, Gavriș-Pascu a preluat și rolul de formator de cadre didactice, devenind expert pentru ciclul primar, colaborator al Casei Corpului Didactic din Cluj. Introducerea clasei pregătitoare a fost o temă importantă – spune că a fost printre puținii formatori de la Institutul de Științe ale Educației care nu doar au vorbit despre beneficiile clasei pregătitoare, ci chiar și-a asumat să fie învățătoare la o astfel de clasă în primul an de implementare, când era opțională.
În același timp, și ea a continuat să învețe. La 40 de ani a urmat, la zi, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar. Iar după trei ani a făcut și masteratul în Management Educațional. Una dintre cele mai importante lecții, fundamentală în relația cu elevul, este că trebuie să îi spună „ai grijă cum gândești”, nu „ai grijă cum te comporți”.
„Gândurile ne dau reacția”, explică ea. „Trebuie să fim atenți la gând, nu la comportament. Acumulezi o grămadă de frustrări pentru că tu trebuie să te comporți dezirabil.”
Alt curs care i-a împrospătat perspectiva a fost cel la care a învățat un altfel de alfabet scris de mână, mult mai simplu decât cel pe care îl învățăm în clasa I. „Am parcurs procesul ăsta cu mine și am văzut ce bine mă simt când scriu așa”, spune ea. „Am învățat să scriu la 45 de ani, ca învățător.”
A ajuns să exerseze și la clasă acest alfabet, după ce mama unei eleve a rugat-o să o învețe și pe fiica ei – chiar cu riscul de a părea ciudată. N-a trebuit mult să îl preia și ceilalți copii, pentru că li se părea mai simplu și mai interesant. „De ce să parcurgem noi cu cei mici drumul ăsta chinuitor, să nu ieșim din spațiul ăla al liniei oblice? Eu să-mi mănânc acolo timpul, când ei oricum o să-și schimbe scrisul.”
Elevii de la clasa a II-a „Cool” folosesc deja caiete studențești, iar învățătoarea spune că acest alfabet le-a simplificat și modul de a gândi. Orele ei abundă în metode prin care învățarea să devină mai interactivă și distractivă, inclusiv cu ajutorul tablei smart (cumpărată de părinți), pe care rulează aplicații, jocuri și exerciții dezvoltate în străinătate.
Pe de altă parte, Gavriș-Pascu are mereu în vedere și latura emoțională a copiilor. În spatele clasei, lângă fereastră, este o canapea delimitată de o bibliotecă și de o oglindă. Mobilierul a fost donat de mama unei eleve, iar învățătoarea a transformat colțul într-unul pentru lectură, joc, meditație și reflecție, într-o oază de liniște unde cei mici se pot retrage când simt nevoia.
„La școală cu plăcere” este principiul ei călăuzitor, folosit și ca hashtag pe Facebook, unde împărtășește toate aceste practici ca să își motiveze colegii. „Ne place la școală – și mie, și copiilor.” În clasa ei, eșecul înseamnă „un dat în bară cu succes, dacă ne ajută după aceea”, iar greșeala din caiet nu este ștearsă pentru că „e un martor al învățării”.
Plăcerea pentru școală, consideră ea, vine și din faptul că elevii lucrează numai în echipe. Învață să colaboreze, să aibă grijă unii de alții. De exemplu, după un exercițiu, învățătoarea verifică un singur caiet dintr-o echipă, care îi reprezintă pe toți membrii. Astfel, ei trebuie să se asigure că toată lumea de la masă a înțeles și a scris corect rezolvarea.
Spune că urmărește ca elevii să se accepte așa cum sunt, să aibă curajul să se exprime, să întrebe, să aibă o copilărie fără griji și să se dezvolte în ritmul lor.
„A trecut moda copilului bun la toate, totul să exceleze. Performanțele copiilor nu sunt insigne pe reverul părinților. Fiecare copil trebuie să găsească acea scânteie care să-l determine să se simtă bine în pielea lui. De exemplu, la mine în clasă se află viitoarea femeie astronaut și viitorul rege al Franței.”
Vladimir-Alexandru Bogosavlievici, profesor de Istorie, Colegiul Național „George Barițiu”, Cluj-Napoca – profesor MERITO 2020
„Domniță, ora la care veți participa nu va fi una obișnuită”, m-a avertizat la telefon Vladimir Bogosavlievici, profesor de istorie la Colegiul Național „George Barițiu” din Cluj-Napoca. Și nu doar ora, aveam să constat curând, ci toată atmosfera din jurul acestui profesor e un pic altfel, începând cu intrarea lui în școală:
„Bogooo!”, strigă un băiat de-a VI-a, cu ochii măriți, când îl vede. Profesorul, un bărbat de 59 de ani solid, cu mustață grizonantă și riduri crețe la ochi, bate palma cu el și-și continuă drumul spre a X-a B.
„Ce faceți, măi? V-ați băut cafeaua?”, îi întâmpină pe măsură ce puștii intră în clasă. „Servus, Tomoșule! Te-ai trezit, mă?”
Odată adunați cei 25, îi anunță că astăzi, la opționalul „Istoria Clujului”, vor face o recapitulare a lecției despre Obeliscul Carolina. Fiind vorba de o lecție cu Bogo, cum e cunoscut în școală și nu numai, asta înseamnă că vom ieși în oraș.
Facem dreapta la ieșirea din curtea școlii și profesorul strigă din urmă să ne oprim la primul colț.
– Cine a stat aici? Să vă văd! Primul fotograf al Clujului. Și acolo e Cetățuia. De ce îi zice «Cetățuia»? Antonia?”
– De la cetate, răspunde ea.
– Da. De la Cetatea Habsburgică.
E o zi neprietenoasă, cu ploaie și vânt. Elevii sunt zgribuliți în geci, dar refuză cu toții propunerea profesorului de a se întoarce în clasă.
– Alexia, ce stil e ăsta, la clădirea asta?
– Baroc, răspunde un băiat.
– Nu, unde e barocul? Nu aici. Toate clădirile pe care le vedeți cu fundament antropomorf, zoomorf, toate sunt databile la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX.
Trecătorii grăbiți aruncă priviri curioase și unii dintre ei îl salută. Localnicii s-au obișnuit cu prezența lui Bogo și a grupurilor lui pe străzile orașului – mai ales cu vocea puternică, ce răsună în Piața Unirii, pe străduțe sau în zonele mai liniștite, unde ține lecții cu elevii. De 15 ani face tururi prin oraș pentru prieteni, localnici și chiar pentru turiști străini, iar cu clasele la care predă iese aproape zilnic. Scopul e să le antreneze cultura civică – odată ce îi cunosc istoria, vor căpăta respect față de oraș.
Bogosavlievici s-a născut în Cluj, într-o familie de profesori de istorie. De la doi ani a fost dus la orele părinților, pentru că nu aveau cu cine să-l lase acasă. Așa se face că, stând în bancă cu elevii, a învățat să recunoască personalitățile istorice din manual. „Detebal” era Decebal și „Danai” era Traian.
„Nici nu știi cum ajungi la o meserie. Dar, în cazul meu, parcă de acolo mi-a venit interesul.”
Interes care a crescut odată cu romanele istorice – Alexandre Dumas, Paul Feval, Michel Zevaco, Karl May –, astfel că, fără ca părinții să îi sugereze vreo direcție, a ales același drum. După liceu, profil filosofie – istorie, în timp ce era student la Facultatea de Istorie și Filosofie din Cluj, a început să asiste la orele tatălui. Apoi a trecut la catedră, sub supravegherea lui, până când a ajuns să îi țină orele, contra unei remunerații modice.
După absolvire, în 1985, a fost repartizat într-o comună din județul Călărași. După trei ani a revenit mai aproape de casă – mai precis, a făcut „geografia județului Cluj”, predând în mai multe localități din apropierea orașului. „Mi-a prins bine, că acum știu unde sunt satele respective.”
Din 2010 e profesor la Barițiu, cel mai vechi liceu românesc din Cluj, la clasele V – XII. Conform tradiției școlii, numele lui stă scris pe două cărămizi din peretele dedicat profesorilor care au predat sau încă predau aici. Deși, pe una e trecut „Bogosavlievici” și pe cealaltă, „Bogosavliev”. Or, el e mândru de numele lui sârbesc, dar glumește că ia în calcul să se înregistreze în acte ca „Bogo”, pentru că știe că îi pune în dificultate pe ceilalți.
Pasiunea pentru istoria Clujului a apărut în studenție, când i-a atras atenția o clădire și s-a întrebat a cui o fi fost. Atunci și-a spus: „Măi, eu nu cunosc orașul ăsta”. A început să caute informații la biblioteci și în arhivele Clujului, în română, maghiară, germană și latină, iar acolo unde nu știa să traducă, cerea ajutorul celor din jur. Le povestea cu entuziasm familiei, prietenilor și oricui voia să asculte istoriile descoperite, așa că mama l-a sfătuit să le scrie, ca să nu le uite. După ce le-a așternut de mână pe coli, apropiații l-au îndemnat să le publice.
Prima carte a fost Clujul Văzut și Nevăzut, publicată împreună cu o colegă de la Limba Engleză. Au tipărit 300 de exemplare, care s-au vândut în două zile – volumul a ajuns la a treia ediție –, și între timp a mai publicat 11. Și acum are în manuscris, la fel cum a procedat și cu celelalte, încă două cărți, plus una în colaborare cu elevii de la a X-a B, pe care i-a scos astăzi la plimbare, despre expedițiile în oraș.
Strategia lui, de a le dezvălui detalii și secrete din istoria orașului, dă roade. Chiar și părinții elevilor vor să participe la tururi. Acum e planificat unul cu clasa a V-a, la care e diriginte, împreună cu părinții. Pentru „țânțari”, cum îi alintă pe cei mici, pune la cale diverse activități culturale – de la teatru de păpuși, la mini-concerte folk în clasă. Introducerea în istorie o face printr-o lume pe care o cunosc deja: cea a desenelor animate. De pildă, la lecția despre Roma Antică s-au uitat împreună la Asterix și Obelix – desenele, apoi și filmul.
„Latinii aveau un principiu care se uită: Homo ludens, homo faber, homo sapinens. Omul se joacă, omul lucrează, omul gândește. Ia-le ca un fel de joacă. Dacă îți iei meseria ca într-o joacă, în sensul bun, nu te obosește. Dacă o iei ca pe o obligație, e un calvar, te termină. Și ei să simtă că e un joc care-i formează, care le dezvăluie un interes deosebit, pe care ei nici nu și-l cunoșteau.”
Aceleași principii se aplică și lecțiilor în oraș: „Văd, aud – imposibil cu vocea mea și volumul meu să n-audă – , discut, înțeleg”.
Vizitează cu elevii muzee, se uită împreună la filme cu teme istorice, cum ar fi Gladiatorul, ca apoi ei să scrie referate în care – important – să urmărească faptele interesante ale istoriei, nu neapărat anii. Asta au surprins și cei 25 de elevi care, acum doi ani, au făcut un film despre zidurile de apărare ale vechiului Cluj – din care un fragment se află în curtea Colegiului – și datorită căruia au ajuns să viziteze Parlamentul European.
Un dascăl bun, crede Bogosavlievici, trebuie să iubească elevii, să aibă empatie față de ei, să stăpânească meseria, să știe să comunice, să fie flexibil, să admită că poate să greșească – să nu se creadă Dumnezeu la catedră și tot timpul să fie receptiv la ce e nou. Astfel, spune el, s-ar diminua această distanță dintre elev și profesor pe care o vede în sistemul nostru de învățământ.
Iar el nu doar că nu se crede Dumnezeu, dar nici nu prea stă la catedră. Cât despre note, admite că poate uneori e prea generos, dar doar ca să-i încurajeze.
„După o experiență de 35 de ani, cam știu ce le place și ce nu. Și le povestesc în așa măsură încât să-i atrag. Orice marfă, dacă știi să o ambalezi frumos, este interesantă. Sigur că n-o să-i plictisesc cu statistici, cu învățat pe dinafară. Vreau să cunoască istoria ca o poveste frumoasă.”
O poveste cum e cea a vieții orașului de-acum sute de ani, dezvăluită chiar acolo, în fața clădirilor unde s-a întâmplat, cu un entuziasm care îi face pe toți să uite de frig, vânt ori ploaie.
„Aici vedem casele de secolul XIX ale Clujului. Apelați la imaginație! În Clujul ăla vechi, din secolul XIV, credeți că erau case din piatră? Nu. Din lemn, stuf și paie”, le povestește puștilor, adunați în semicerc în jurul lui.
„Dar acum 700 de ani? Vă uitați la Urzeala tronurilor? Îți imaginezi puțin și îți dai seama cam cum arăta Clujul atunci. Trebuie refăcută casa asta, dar uitați-vă, măi copii, ce construcție! Astea sunt cărămizi din secolul XIX!”
Texte de Oana Racheleanu
Editor: Lavinia Gliga
Foto: Doria Drăgușin
