Despre votul spre Casă

Am citit o scrisoare (una dintre multele publicate post-algeri Tur I, de către “români din diaspora”), adresată unor părinți de acasă din România. Și ea se încheie cu următoarea frază: “Pentru că vreau să mă întorc acasă, dragă mamă și dragă tată… acasă în țara pentru care am stat astăzi la coadă și o să stau până când voi ajunge și voi alege…”

Până la această oră știți desigur cu toții de unde a pornit revolta.

Duminică, mii de români din afara țării au stat la cozi (unii 4-5 ore, alții mai norocoși doar vreo două) ca să își exercite un drept constituțioanal: acela de a-și exprima opțiunea pentru viitorul președinte al României. În mari centre urbane, destinații preferate de români, secțiile de vot au fost puține, ștampilele au fost puține, procedurile (voit sau nu) ineficiente. În orașe ca Londra sau Paris, sute sau mii de oameni nici măcar nu au mai apucat să voteze, deși stătuseră ore întregi la cozi cu acest scop. Au rămas efectiv pe din-afară. Au fost proteste, s-a scandat împotriva lui Ponta (premier în guvernul aflat la putere), s-a cerut demisia ministrului de Externe, s-au publicat scrisori deschise, s-a combătut umilința, la București, din solidaritate, s-a ieșit în stradă. În țara care nu a învățat încă ce înseamnă demisia de onoare, evident că nimeni nu și-a dat demisia, după ceea ce a fost, fără drept de apel, un eșec de organizare. Cel puțin. La turul din 2 noiembrie, în Diaspora, marele câștigător a fost candidatul ACL Klaus Iohannis (46,17%), urmat de Victor Ponta (PSD-UNPR-PC), cu 15,9 % și de Monica Macovei, candidat independent care, cu 15,2%, aproape l-a egalat în afara țării pe premierul cu un uriaș aparat de partid în spate. Și asta spune mult despre teama întemeiată pe care “Puterea” de la București poate să o aibă în fața votului Diasporei.

Revenind la scrisoare – era acolo imaginea unor părinți bătrâni care votează cu speranță și finalul acela, pe care vi l-am mai scris o dată. Și acum o să recunosc ceva: eu mă întristez de fiecare dată când aud că cineva pleacă din țară (nu în vacanță, desigur). Mă întristează mai ales dacă e vorba de un om pe care îl cunosc, de care îmi place, pe care îl apreciez, despre care cred că ar face treabă bună aici, despre care cred că ar fi unul din categoria celor care pot face ca locul ăsta unde încă suntem să fie mai bun. Nu vreau să cred că aici rămân oportuniștii și descurcăreții sau cei care nu se pot desprinde sau cărora le e prea frică să plece. Și mă bucur când aud că vreun genial emigrat, care a reușit acolo, se întoarce acasă – ca să facă un business nou, ca să muncească, să trăiască, să administreze aici. Deci n-o fi atât de rău nici la noi. E egoism? S-ar putea. Nu zic că nu. Dar aș vrea să nu vreau să plec și eu (de tot). Mi-ar plăcea să trăim într-un loc atât de civilizat și internațional, încât să nu vrem să emigrăm cu toții spre locuri civilizate, în Internațional. Și din care să putem merge oricând în vacanțe, la stagii, studii în locuri îndepărtate.

E o prostie să îi condamni pe cei care au plecat. Mulți au plecat pentru că aici sistemul/țara/administrația/cetățenii (chiar) îi tratează cu dispreț sau, oricum, nu la nivelul la care ar merita. Poate nu ai altă alternativă și chiar nu mai găsești nimic de făcut aici ori ești plătit cu câteva amârâte de sute de lei pe lună din care nu ai cum să trăiești. Poate după studii de 6+5 ani ești plătit mizerabil (cu adevărat mizerabil, fără posibilitatea să te întreții fără sprijin) și lucrezi în condiții în care nici măcar nu poți să îți faci treaba la un nivel decent. Poate ești medic într-un spital unde nu ai resurse să îți tratezi pacienții sau poate cercetător în cine știe ce domeniu de avangardă pe care nimeni pe aici nu dă doi bani, poate ești vreun tânăr genial în IT, dar să lucrezi în Silicon Valley/Palo Alto e oricum de vis, poate ești artist, dar pe aici artiști sunt mai mult considerați boemi, pierde-vară sau, maxim, niște talentați simpatici care ar trebui să și muncească ceva dacă vor să își alimenteze “hobby-ul”. Da, poate nu mai ai ce să faci aici, poate ai ce să faci și ce să înveți mai mult acolo, poate ești ambițios și curajos sau poate nu mai ai nimic de pierdut, poate ești doar aventurier și vrei să încerci altceva. Poate ai pur și simplu suflet internațional. Da, sunt multe motive pentru care să pleci.

E o prostie să îi privești cu falsă condescență, prost plasată mândrie sau dus la extrem naționalism pe cei care au decis că drumul lor e dincolo de graniță. “Dacă ești așa de bun, de ce nu ai rămas aici, să faci ceva pentru țara ta?”. Fiecare poate face (și de acolo) ceva pentru țara ta. Poți eventual să îi admiri că au reușit pe cei care au reușit și care acum stau la cozi ca să voteze un viitor președinte în țara de unde au emigrat. Să îi admiri că au reușit în locuri unde sunt departe de casă, de prieteni, de sprijin, de înțelegere, unde sunt doar ei și forțele lor, unde luptă să se integreze într-un sistem nu de puține ori ostil în fața imigranților.

Nu vreau nici să îi idealizez pe cei plecați. Generalizările nu sunt niciodată realiste. Sunt, desigur, mulți români geniali care sunt încă în România și sunt, desigur, mulți mediocri care au devenit rotițe în alte sisteme, mai avansate sau care știu să îi recompenseze mai bine. Ce vreau să spun e că, printre zecile, sutele de mesaje, fotografii, filmulețe și mesaje de revoltă de la cozile de unde românii ar fi vrut să voteze un președinte.. am simțit că îmi sunt dragi. Apoi s-au mobilizat cei de aici pentru cei de acolo, au ieșit în stradă (în București) să arate că sunt împotriva umilinței cetățenilor români care aveau dreptul constituțional de a vota. Or fi fost desigur și agitatori din diverse tabere politice implicați pe ici pe colo (în proteste sau viitoare proteste anunțate), dar am convingerea că cei mai mulți dintre cei care au ieșit duminică noaptea în stradă au făcut-o din solidaritate și pentru a arăta că sfidarea, aroganța, boicotul, umilința au adversari. Că, pornind de la Facebook, se schimbă majorități și procente de sondaje.

Trăim într-un loc și într-un moment în care “Solidaritate”, “decență”, “normalitate”, “drept constituțional” au ajuns să fie cuvinte mari care sună idealist și periculos de pueril. Mie mi-e frică, adesea, să le folosesc. Dar acum o fac. Pentru că am văzut solidaritate, am văzut revoltă și atitudine, am văzut demersuri pentru garantarea dreptului constituțional, am văzut că mai sunt și alții care cred în decență și normalitate, care cred că e important să își exprime opinia, care nu pleacă acasă de la cozi, chiar dacă le simt umilitoare, care pozează și filmează. Și postează. Și mobilizează. Și ăsta nu e puțin lucru, să vezi oamenii vii și reacții. Nu scandal, nu maimuțăreli, nu aroganță. Ci atitudine. Nu e puțin lucru. Generația Facebook e vie și în afara Facebook-ului.

Așa că sper ca exemplul cetățenilor care au stat la cozi și al celor care s-au revoltat să ajute la ceva. Și sper ca în Turul II să se voteze civilizat. Uite – iar un cuvânt mare. Civilizat! Mai e un tur – poate vor fi mai mulți, și aici și acolo, cei care mai cred că merită să își spună opțiunea. Cu ștampila. Am greșit, am vrut să zic „poate VOM fi mai mulți (cei care mergem)”. Nu cred că dintr-o dată locul acesta se poate transforma în vreun Disneyland/ Paradis. Dar mi-ar plăcea ca măcar să trăim într-o țară în care drepturile cetățenilor sunt respectate, într-un loc pentru care se poate vota, și de aici, și de acolo. Știți de ce aș vrea, de fapt, să reușească să voteze toți “românii din diaspora”? Pentru că i-aș vrea întorși acasă, într-o țară în care se trăiește decent, civilizat și onest, european (fiindcă suntem totuși în UE) și integrat în lumea internațională.

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.