Am fost protestatar o singură dată, la greva studențească. Azi mă uit rar la televizor și scandez pe Facebook
Opinie by Luminiţa Silea - nov. 19, 2014 0 418
După ce m-am întors din stradă la miezul nopții, duminică spre luni mi-am căutat banderola de protestatar. Știam că am păstrat-o din 2003. Cutia cu comori nu era acasă. Rămăsese la prietena mea după acțiunea amplă de schimbat chiria. O fâșie alb-gălbui-murdar, înnodată, e posibil s-o fi aruncat, mi-am spus. N-am mai sunat să verific dacă mai există. Acum 11 ani, tot toamna, tot destul de aproape de mijlocul lui noiembrie, am fost la protest. La singurul la care am participat și am ieșit în stradă . Am scandat. Și am achiesat. Zic așa pentru că e un cuvânt de care râdeam cu niște foști colegi pentru că era folosit obsesiv de un moderator clujean când pomenea despre idei-europene, ca să mă amuz de mine. Atunci, în 2003, nu achiesam neapărat. Eram mai tânără, mai liberă, mai revoltată pe Clujul care nu oferă nimic, doar vrea să facă bani de pe un student, pe Universitate, pe facultatea condusă de un comunist. Ca să fie clar, în toamna lui 2003 au fost proteste studențești în mai multe centre universitare din țară. Astăzi am sunat-o pe prietena mea și am pus-o să caute banderola. Nu era în cutie. Dacă o aveam poate îmi aminteam mai multe din ziua protestului, a fost gândul meu după NU-ul de la capătul firului.
Greva studențească din Cluj, 2003. foto:Curierul Național
Am însă în minte o imagine și o mâhnire de acum 11 ani. Eram pe strada Avram Iancu și treceam prin fața facultății de drept, în coloana de studenți protestatari. Lângă mine era Cristina (posibil încălțată cu adidași Reebock), cu privirea și mâna ridicată către geamurile pline cu studenți care au preferat să rămână la cursuri: Veniți cu noi!, Veniți cu noi!. Seara am vorbit cu mama la telefon și i-am povestit, dezamăgită, că la Cluj au ieșit în stradă foarte puțini studenți, vreo 500. La Iași și Timișoara au fost mii. La fel și la București unde se certau organizațiile studențești între ele și se acuzau că se confiscă protestul prin partizanat politic. 2003 era anul în care s-a înmormântat învățământul românesc, când studenții cereau burse, condiții și taxe mici în cămine și subvenții pe tren. Ministru al educației era Alexandru Athanasiu – PDSR. Am căutat duminică alte amintiri pe net, despre protestul studențesc. În presă, de la Cluj, a rămas cifra de 1000 de studenți participanți care l-au exorcizat pe „Satanasiu”. Interpretat de un student, ministrul PDSR s-a șters la fund cu lista de revendicări, așezat pe un pat de cămin ruginit. Apoi a fost biciuit cu cerșafuri și lozinci-pretenții ale clujenilor: „Demisia”, “Hoții”, „Ne-am saturat ca acest minister sa aibă în frunte personaje gen Leana și Costel”, „suntem un centru european și dorim să fim tratați ca atare”, „cerem scuze publice pentru tendința constantă de a păcăli Europa în ceea ce ne privește”. Pe Casa de Cultură a Studenților a rămas, după protest atârnat banner-ul „Studenția dăunează grav sănătății”. Au trecut anii și avem cămine renovate în Cluj. Avem și trenuri noi și am prins și gratuități pe ele. La Timișoara, acum 11 ani, studenții au strigat: „Noi suntem viitorul, viitorul e în stradă”. Antologic pentru ceea ce s-a întâmplat în noiembrie anul acesta. Acum 11 ani eu aveam un telefon – cred că Bosch – de la aceeași prietenă a mea. Ea și-l schimbase cu un Maxon. Atunci se împlineau trei ani de când îmi făcusem prima adresă de e-mail pe personal.ro și probabil aveam și cont pe HI5. Astea nu ne legau. Eram tineri și conectați între noi. Beam cafele cu 50 de bani pe Universității, dezbăteam mult, voiam să schimbăm lumea și să fim contemporani cu schimbarea. Eram urmăriți tot de comunism și hoție. Și încă de ceva. Când s-a întâmplat schimbarea, la Revoluție, eram prea mici. Am urmărit de pe margine povestea părinților. Eu nu ieșisem niciodată din țară în 2003. Ca să revin la început, la toamna 2014 și la dumica alegerilor. N-am adormit decât spre dimineață. Deja se făcuseră trei proteste la Cluj, unul de solidaritate cu Diaspora și două anti Ponta. La primul, de la mijlocul turului I și turului II, n-am participat. Am fost plecați din Cluj, într-un loc bun. Cu toate astea, în jurul focului și unei fierturi aromate cu scorțișoară, eram pe telefoane. Uram zona, că nu mergea 3G-ul, că se încărca greu Facebook-ul, apoi ziarele. La foc, colega mea-prietenă-ziaristă a tăcut mai mult de jumătate de oră ceea ce înseamnă că era foarte supărată că nu suntem pe stradă, în centrul Clujului. I-am zis, sigur o să mai fie un protest. Așa ne-am și dus la culcare, cu gândul ăsta, că vom merge la următorul. Cristina și scriitura ei Au mai fost două și le-am radiografiat. La ambele au fost mii de oameni. Vineri am stat la Kaufland cu aceeași prietenă care îmi păstrează cutia cu comori să facem o estimare și am numărat protestarii, pe rânduri. Ne-au ieșit peste 6000. Ne-am amintit de greva studențească la care am participat. Și de Cristina care ne e prietenă amândurora. Apoi mi-am mai amintit de ceva, de forța ei de a se împotrivi sistemului și de scriitura ei cu adâncime. Chiar dacă acum nu mai lucrează în presă și scrie rar, Cristina are cuvintele la ea. (se poate verifica): . A scris despre amintirea căderii comunismului și a descris fețele părinților ei, uitându-se la televizor, la discursul lui Ceaușescu <<Îmi amintesc exact figurile părinţilor mei. Cred că aveau pe ele expresia fericirii. Nu ştiau mai mult decât văzuseră, dar pentru prima dată respirau parcă ceva, altceva decât erau obligaţi să respire. Erau, din nou, vii. Mama a izbucnit fericită: „Şi-a dat foc la valiză! Ăsta şi-a dat foc la valiză!“. Tata, mai precaut, s-a mulţumit doar cu: „Începe revolta…“. Faţa lui radia.Revolta, abia aprinsă, aprindea şi în tatăl meu, viaţa. Au urmat oamenii cu pulovere rupte. Cu toţii, respiram fiecare cuvânt al lor. Doar pentru că, pentru prima dată, la televizor era vânzoleală, simţeam… libertatea. Am auzit ceartă. Mama ţipa la taică-meu. Am ieşit în hol. Tata se îmbrăcase şi voia să plece…la Bucureşti. Voia în stradă cu gloata, dar nu oriunde, ci acolo unde se întâmplau cu adevărat lucrurile. „Eşti nebun, cum să pleci? O să te omoare. Ai un copil de crescut. Cum să pleci?“, ţipa mama mea din toţi rărunchii. Am început să plâng şi l-am implorat pe tata să nu plece. Tatăl meu nu a mai plecat la Bucureşti. Pentru copilul şi femeia lui a renunţat la revoltă. Atunci a murit ceva în el>>. Invidie. Participanților le-a mers rețeaua După imaginea cu Cristina am început să vedem oameni de pe Facebook, încarnați în stradă. Nu puteam încărca niciun filmuleț ca să informez. Nu mergea rețeaua. Priveam cu invidie un tătic în fața mea care posta pe Facebook. Voiam să-l rog să se împrietenească cu omul care asigura permanenta la noi la redacție în fața calculatorului. Să ne dea și nouă video-urile. Duminică, după închiderea urnelor, prietena mea n-a mai participat la protest, dar mi-a povestit luni că i-a povestit colegul său de slujbă că a fost acolo, pe stradă, că a fost foarte emoționat și s-a dus în față, în primul rând. Că s-a simțit extraordinar. Un al prieten (activist) a cărui zi de naștere a fost marți mi-a spus că a fost la protest ca să se descarce de ura acumulată și generată de izvorul de minciuni care curge din gura lui Ponta și că la protest a simțit energie pozitivă, multă speranță, feng shui, relaxare, liniște sufletească. „Victorie zdrobitoare”, au fost cuvintele celui cu care râdeam de cuvântul achiesez. Un fost coleg din Diaspora care a apucat să voteze îmi spusese duminică că se bucură pentru că se simte bine cu el. Colega mea-prietenă ziaristă a sesizat duminică faptul că lozinca “Cine nu sare, nu vrea schimbare” le place cel mai mult protestatarilor. În loc de banderolă. Cu ce a rămas un observator care n-a scandat la ultimele proteste de la Cluj Am achiesat la idea de mai sus, cu săritul. Da, așa a fost, ca pe stadionul lui ”U”. A fost ca la un derby. Spiritul de pe stadionul alb-negru, pe care mărturisesc că l-am înțeles abia târziu, a coborât în stradă. Vorbesc de spiritul acela de solidaritate pentru o echipă care nu prea câștigă și care nu oferă satisfacții decât foarte rar. N-am verificat dacă, într-adevăr , la proteste au participat cei din galeria Universității Cluj. Dar m-am bucurat că au fost mulți de data asta și cred că de aceea au fost mulți acum la Cluj. Spiritul lui U de la Cluj înseamnă Solidaritate și Solidarizare. Nu cred că devenim această Barcelona sau acest New York al României, că suntem uniți în diversitate la Cluj sau că suntem înghegați. A fost o întâmplare, pentru că Facebook a schimbat vremurile. La Cluj, în autobuze, oamenii stau unii lângă alții numai dacă e înghesuială. Am trăit un gol bun, ne-am luat revanșa, acasă, ne-am consumat în stradă un un nou președinte – ăla bun. Apoi ne-am mutat din nou pe Facebook. Luni, când s-a mai anunțat un protest – demisia-Ponta eu fost am fost obosită. La fel și clujenii. Doa
r 30 de oameni au ieșit în Piața Unirii. Ca la meciurile la care echipa Româiniei pierdea și era de vină gazonul sau condițiile meteo / arbitrajul. Luni a plouat, toți protestarii erau deja consumați. Două meciuri pe săptămână e mult. Și nimănui nu cred că trebuie să-i fie rușine de asta. S-a demonstrat că se poate, că poate să mai urmeze o revanșă, acasă. Strada e autostradă pe Facebook și like-urile și share-urile reprezintă tot o formă de protest. Și Internetul este ca o tarla „mari di tăt” unde se vede când nu faci ce ai promis, când minți, când dezinformezi…Oamenii nu-s proști. Am retrăit amintiri cu protestul de acum 11 ani. S-a retrăit acum în stradă, pașnic și civilizat, Revoluția. Se rupea ceva în noi dacă nu ieșeam din casă. PS: Dacă mami mai trăia îi povesteam la telefon, după protestele de la Cluj de acum, că am plâns după ce am revăzut de multe ori filmulețul (THIS IS CLUJ -Daniel Tapuleasa cu share la mine pe Facebook) de la protestul de vineri. 
