Despre câini, empatie și o comedie italiană

Cultură by Actual de Cluj - nov. 14, 2025 0 155

„Am doi câini adoptați”, o frază spusă firesc, dar cu greutatea unei convingeri care nu mai are nevoie de explicații. „Și mai cred și că teatrul educă din toate punctele de vedere”, continuă Camelia Curuțiu, lector în cadrul Facultății de Teatru și Film, cu tonul acela care pare că cere, fără să știe, o accentuare a ideii.
Este, probabil, începutul unui dialog care schimbă atmosfera în sala neagră a Facultății de Litere, unde repetă studenții de la teatru, sub atenta supraveghere a coordonatoarei. În fond, este vorba despre căței.
În jur, lumina cade rece, egal, din barele suspendate de tavan. Podeaua de lemn lustruit pare că a văzut multe emoții vărsate între perdelele groase de catifea. Într-un colț, sticle de apă și câteva foi mototolite, o realitate mioapă pentru cei care o privesc din afară. În mijlocul scenei, doi studenți își încălzesc vocea și glumesc pe seama piesei. Schimbul de replici, aparent neserios, atrăgea o frumusețe care reușea să-ți înghețe admirația. O comedie despre mafia italiană, care devine, fără să vrea, o joacă ireproșabilă despre bine și grijă.
„Comedia dell’arte era, la început, o improvizație în piața publică”. Acolo, între oameni, se învăța, de fapt, emoția.
Repetiția e parte din „Vocea Necuvântătoarelor”, proiectul caritabil al Universității Babeș-Bolyai, ajuns la a III-a ediție. De fapt, universitatea a transformat campania într-un ritual anual de implicare socială, prin fonduri care vor fi redirecționate Adăpostului Arca lui Noe și Asociației Nuca din Cluj-Napoca.

„Teatrul educă din toate punctele de vedere”, fraza care rămâne suspendată în aer, de parcă ar fi chiar o replică din piesă. Și poate chiar așa e, ca și cum te-ar ajuta să vezi că trăim alături de oameni care împărtășesc aceleași idei și valori.
Aici, în sală, teatrul devine o extensie zgomotoasă a cauzei. Pe scaunele de lemn din amfiteatru, notițele și sticlele de apă se amestecă într-o ordine vie.
Când se vorbește despre sensul teatrului în context social, Camelia nu se aruncă în definiții: „Ca universitate, trebuie să ne dezvoltăm și pe partea de social. Teatrul trebuie să ne facă să fim mai buni”. E genul de frază care, într-un alt context, ar putea răsuna ca un slogan. Dar aici, printre luminile reci, e doar adevărată.
„E important să adoptăm”, adaugă ea când o întreb cu ce ar trebui să rămână publicul la finalul spectacolului. „Să ne educăm copiii să adopte. Și, înainte să cumpere un animal, să se gândească de două ori”.

În fond, „Vocea Necuvântătoarelor” asta face – te invită, discret, să privești către un colț de lume, care nu cere nimic, dar are nevoie de tot. Publicul poate contribui, de fapt, prin cel mai concret gest: să cumpere un bilet. E un fel de donație mascată într-o seară de teatru. Un mod de a transforma farmecul în medicamente, hrană și adăpost: „o portavoce a celor fără glas”.
Iar Camelia Curuțiu-Zoicaș, coordonatoarea echipei de teatru, își asumă rolul de liant între artă și cauză. Poziția ei e limpede – „trebuie să ne implicăm”, amintind, pe final, cum fiecare bilet este o șansă în plus pentru câinii din Arca lui Noe și Nuca.
Un scaun așteaptă gol spectatorii, iar teatrul, pentru o seară, pare că nu mai joacă doar prin oameni – ci și prin animale, prin absențe și ideea ca empatia, cum e arta, se învață cel mai bine împreună.

Text scris de Alexandra Avramescu Draniceanu, student FSPAC Cluj

Citește și:

Arta care dă voce celor fără glas – spectacol caritabil „Vocea necuvântătoarelor”

Nici un comentariu