Arh. Adriana Matei, fost decan al Facultății de Arhitectură: „Clujul este scăpat din mână. Și un PUG ar trebui să-l reprindă”

Fostul decan al Facultății de Arhitectură și Urbanism și unul dintre primii săi profesori, arhitectul Adriana Matei, cea care conduce acum școala doctorală de la Cluj, descrie pentru Actualdecluj.ro cum se văd noile generații de arhitecți, chiar din „pepiniera” care îi creează. Plus altele: ce probleme nu rezolvă noul Plan Urbanistic General, care sunt atu-uri nefolosite ale Clujului, despre dezordinea din noile extensii urbane, gafe arhitecturale inacceptabile, șantaj material pentru „micuții arhitecți”, despre lipsa de viziune din administrația care a scăpat orașul din mână și arhitecții care trec sau nu peste granițe.

O să aducă noul PUG lucruri bune pentru oraș?

Părerile sunt împărție, pentru că o mare greșeală care a fost făcută în PUG-ul acestui oraș a fost mărirea intravilanului de trei ori față de PUG-ul precedent din ‘76. Doar că această mărire nu s-a făcut acum, ci în 1999 și s-a menținut acum fără niciun fel de corijare a ei. Chiar acum vin de la niște referate de doctorat care reflectă tendințele de dinainte de ’89; și anume micșorarea perimetrelor intravilanelor orașelor și satelor pentru densificare și utilizarea teritoriului în mod eficient pentru agricultură și așa mai departe. Sigur că s-a exagerat atunci și s-au făcut niște excese, dar asta este o gândire evident mult mai sănătoasă decât să mărești pur și simplu degeaba aceste arii și pe urmă să nu le mai poți gestiona. Într-adevăr, este o exagerare acolo că ai densificat la maxim și ai ajuns la niște densități absolut uriașe – de o mie, o mie și ceva de locuitori la hectar, ceea ce Occidentul nici nu putea să-și imagineze. Cum era și cazul Clujului în Mănăștur. Dar acum este o densitate de sub 30 de locuitori la hectar. Pe vremea Evului Mediu era de 150 la hectar. Deci de cinci ori mai mare decât acum. Mi se pare că nu e în regulă. Prin urmare, sunt goluri uriașe în acest areal, densitatea cea mai mare e în cartierele mărginașe, ca și regimul de înălțime și există o siluetă a orașului complet atipică. În sensul că undeva avem centrul istoric închegat, medieval, corect și sub raportul densității, și al înălțimilor, și a frumuseții, pe urmă avem o zonă de periurban perimetrală cu căsuțe semiurbane, semiurale, mai sunt și cartiere cum e Andrei Mureșanu. Au fost aceste cartiere de periurban care erau cvasirurale, dar acum s-au mai înnobilat. Cartierele acestea, să zicem de extindere a orașului din perioada anilor pre-revoluționari, au devenit foarte înalte și foarte dense, iar silueta a devenit atipică. De obicei, centrul administrativ este cu lucruri înalte, un centru administrativ cu zgârie nori și pe urmă totul se relexează și locuințele private, vilele se fac în zone verzi, în pădure, într-un spațiu unde ai un teren foarte mare, ai posibilitatea de a te bucura și folosești mașina. Este o situație cam inversată la noi față de Occident. De exemplu, în 1978 am fost în Finlanda, în Jyvaskila care era un oraș nou, cu câteva blocuri în centru, apoi veneau toate tipurile de locuințe colective sau semicolective, apoi duplexuri, triplexuri, mai cuplate și apoi vilele. Era idealul unui tip de oraș, dar era desigur atunci, în perioada de idealizare a orașelor. Acum, cu PUG-urile, ceea ce se întâmplă este că s-au creat goluri foarte mari, nemobilate, care n-au predicție de utilizare, care ocupă spații verzi și terenuri agricole care în mod normal ar trebuie să nu apară în oraș sau cărora ar trebui să le dai un scop precis, lucru care nu se întrezărește sau nu este foarte clar.

Sunt insuficiente regulamentele de urbanizare din noul PUG?

Nu sunt suficient de amănunțite. Trebuie ca un asemenea proiect să ia în calcul viitorul unui oraș, pe 10, 15 sau 20 de ani. Din discuțiile cu colegii și cu specialiștii acesta este un mare defect al acestui PUG: că nu rezolvă problemele. Își propune un fel de reglementări care să nu fie impuse de sus, ci să lase lucrurile pe un fel de pilot automat, să se autoregleze singure. Cred e greu să ceri unor rurali să se autoreglementeze. Eu le-aș da o cărțulie cu regulile, să se uite acolo și să vadă ce au de făcut.

Nu vor funcționa regulile în practică?

Terenurile există. Dar nu au o țintă. Sigur că există niște zone rezidențiale propuse și extensia lor sau zone care ar putea să fie industriale, zone pentru spații verzi, însă nu au foarte clare niciunele. Dacă, de exemplu, s-au construit vile lângă Făget, acum nu mai știm exact ce-o să fie Făgetul ăla – zonă de vile sau zonă verde. Sunt niște ambiguități destul de periculoase pentru dezvoltarea unui oraș. Pentru că regulile trebuie să fie tranșante și clare, să știi ce să faci și cum să echilibrezi. Dacă ai prea multe spații verzi într-un cartier, să știi să le “tragi” și în alte zone. Domnul Mitrea care e un urbanist cunoscut a făcut atâtea proiecte mai ales în ceea ce privește spațiile verzi. O axă a orașului pe Someș și râul care să devină o axa urbană importantă a orașului… Un râu îți valorizează foarte mult, prin poduri, prin promenade. Din păcate, Clujul a fost gândit prost, casele cresc din apă, deci orașul nu a fost creat în ideea valorizării râului. Casele stau cu fundul la apă, mai ales după podul Horea. Dar lucrurile se pot regândi ca să devină o plăcere a orașului. Apoi, să ne gândim la un loc pentru canotaj, de care tot Mitrea spunea. Sunt atâtea orașe istorice europene care își folosesc bogăția pentru a-și da identitate. Pe urmă, e zona de sprawl (extindere în afara centrului urban, spre zone de periferie sau rurale, n.red.) necontrolată, vorbesc de cea din sudul orașului, o dezvoltarea aiuritoare – Câmpului, Europa, Bună Ziua – zonă care a fost lăsată total la mâna dezvoltatorilor. Nu există regulă, sistematizare, aparent e o dezordine îngrozitoare. Dacă o vezi din avion sau pe Google îți dai seama că s-a făcut ținând cont de vechile parcelări și de drumurile agricole, deci e o anumită regulă, dar nu apare la o privire generală. Am trei teze de doctorat care sunt în direcția asta – ce să facem cu aceste zone ca să le aglutinăm, să aibă o anumită unitate, o frumusețe, pentru că sunt urâte din start. Case late, lungi, scurte, înguste, înalte, colorate cu stiluri post moderne clasiciste, cu amestecuri de stiluri și influențe. E ceva aiuritor. Rezultă că n-a fost nicio regulă când s-au construit.

Deci s-a greșit mult la Cluj și se corectează puțin prin noul PUG…

În orice sat, și am făcut multe PUG-uri la sate, în ‘94 și acum lucrez la niște studii istorice ale PUG-urilor, există reglementări. La un oraș sau la un cartier atât de mare, care acum se dezvoltă, cu atât mai mult e nevoie de reguli. Le dai cărțulia de regulamente sub nas și le spui că pantele de acoperiș trebuie să fe atât, iar acoperișurile – numai din țiglă, nu vii nici cu tablă, nici cu roșu, nici cu verde, nici cu negru, nici cu albastru. Trebuie să dai o gamă de culori care să fie asimilată ca să nu se vină fiecare nu ce violet vrea, cu culori țipătoare. Sunt tot felul de lucuri aiuritoare, inclusiv proporțiile, așezarea. Ce mă exasperează la Cluj sunt gardurile. Numai la țară sunt garduri. Aici e totul plin de gărdulețe care mai de care mai penibile. De lemn, de fier forjat. Sunt urâte! N-am văzut niciunul frumos despre care să zic: uite, de-ăsta vreau să fac. Poate că există. Mie mi se pare că acum Clujul este scăpat din mână. Și un PUG ar fi trebuie să prindă. Să-l reprindă. Și să vizeze exact zonele scăpate din mână.

N-are calitatea asta noul PUG?

Am văzut o propunere de rezolvare a terenurilor agricole, care sunt foate lungi și subțiri pe zona de sud-est care s-au făcut pe terenuri ab initio agricole și care se dezvoltă pe adâncime, ceea ce e o prostie. PUG-ul încearcă să găsească o rețetă de reparcelare. Am văzut schițele astea cu niște zone centrale de servicii și spații verzi. Nu știu în ce măsură se pot acestea realiza și chiar să se facă spații publice în centrul cartierelor, pentru că nimeni nu-ți va vinde terenul său ca să le organizezi. Trebuie ca asociațiile de proprietari să accepte ideea și ele să-și permită să vândă. Nu poți să te dezvolți cu o proprietate privată atât de mică și de individuală, la fel cum nu poți face agricultură pe 3 hectare. Trebuie să fii asociat, să ai forță economică, personalitate juridică ca să te lupți cu statul. Ca persoană privată n-ai nicio șansă. Sunt probleme și sunt țeluri mari care ar fi putut fi puse. Avem toată rețeaua hidrografică din partea de sud care este de fapt o suită de dealuri, unde sunt o groază de izvoare și de pârâuri ce vin înspre centru și care majoritatea, în loc să fie valorificate ca surse elementare de verdeață și prospeține, au fost băgate sub pământ sau betonate. Deci distruse. Și asta e o mare lipsă pentru că trebuia o preocupare specială pentru ele. Sunt niște surse ecologice de sănătate, de ecosistem special care se naște în jurul apei, altfel de plante, altfel de pământuri pe care le poți exploata cu o agricultură specială și e păcat să le distrugi pur și simplu, să tragi poduri de beton și să îți faci casa pe ele. Deci nu așa se gândește pe termen lung. Este un proiect foarte mare, Le grand Paris care de mai mult de 15 ani lucrează la ecologizarea orașului care e foarte poluat și pățește tot felul de necazuri, ca și Londra. Vine un smog și nu se mai iese din casă trei zile. Și s-a constatat că poluarea este cauza, de la nenorocitele de mașini. La Paris se lucrează la un proiect vast de aerisire și înverzire a zonei de extravilan al orașului cu impact asupra intravilanului. Deci se poate gândi la distanță, pe termen lung.

Practica ultimilor ani a urbanismului “de parcelă” a adus Clujul în situația de astăzi?

Nu se poate face așa, azi îi dau unuia o autorizație, mâine altcuiva. Cea mai mare problemă a primăriei a fost că a obligat fiecare om să-și facă PUD-ul lui și PUZ-ul lui. Nimeni n-a ținut cont de celălalt, de ce s-a propus. Nimeni n-a știut, nici n-au comunicat și au făcut fiecare cum a vrut și toți au plătit cu taxe grele la primărie. Și de aceea s-au și cerut aceste documentații. Singurul motiv a fost acesta. Nu ca să fie respectare, ci ca să se facă de sus în jos. Pentru bani. Pentru că astfel de studii trebuie făcute de specialiști. PUG-ul acesta, ca o parte favorabilă, și-a propus să facă niște PUZ-uri la o scară mai mare emise de specialiști și să fie respectate. Să ții de lege pe o zonă mare și să nu te abați de la ea. Altfel nu se poate face! În Belgia, îmi spunea un domn care e președintele Uniunii Arhitecților că a reușit să impună și o tipologie de scurgere de pe casă. Legile lor sunt foarte stricte și se duc până la ultimul amănunt. Și de aceea când te duci în Occident ai o satisfacție vizuală, totuși sunt lucrurile liniștite. Nu sunt la fel, dar au ceva comun; au pantele la fel, au același tip de acoperiș, au nuanțe foarte senine și foarte pastelate. Nu vii cu roșu, cu violet într-un peisaj care ar trebui să fie verde, care trebuie să te liniștească. Peisajul urban e parte din cultura umană. Cum să îl violentezi în halul acesta și cu formele, cu culorile, cu dizgrațiozitățile care apar, cu proximitățile cât se poate de penale?

Deci totul e la îndemâna beneficiarului la Cluj?

Da, sigur beneficiarii au politica lor. E banul meu, fac ce vreau. Sigur, arhitecții sunt de vină, dar mai de vină este primăria pentru că autorizațiile, în ciuda multor praguri de opreliști, totuși se dau, cu niște condiționări, dar nu din punct de vedere profesional. De obicei sunt alte motive din care nu se dau. Dar ar trebui să fie niște regulamente și o grilă în funcție de care să dai autorizație sau să nu dai: vecinătatea, distanțele, încadrarea în teren care nici nu se discută, orientarea față de punctele cardinale. De exemplu, lângă Polus este Sun Rise, un conglomerat de locuințe, de blocotețe în cascadă. Cel în trepte e cu rezolvare spre sud, e vizavi de Polus, pe cetățuie, pe dealul de vest și sunt bune și vin spre soare, deci au o rezolvare corectă, Scripcariu mi-a spus că a citit cartea mea și le-a făcut ca lumea. Deci, cu rezolvare spre sud și cu o așezare pe pantă, în trepte, deci cum e normal. Astea, Sun Rise, de pe nord au toate orientarea Nord. Și între ele sunt niște pivnițe, niște cave care au distanțe de doi-trei metri între ele și te uiți în ochii vecinului, au o umbrire totală din cauza distanțelor prea mici și a înălțimii prea mari. Iar astea sunt niște gafe arhitecturale inacceptabile oriunde pentru o primărie. Și la noi s-au acceptat. O grămadă. Și în Bună Ziua și în alte părți s-au acceptat tot felul de nereguli foarte mari.

Lipsă de reglementări și lipsă de viziune…

Reglementările obligatorii nu se respectă. Nu se respectă proiectul. Și arhitectul face proiectul, dar nu și-l mai recunoaște la execuție. Nu îl mai întreabă nimeni, comanditarul nu îl respectă, își face de cap. Eu am avut cazuri chiar și cu profesori universitari cu care m-am luptat, dar tot nu mi-a ieșit. Nu, că nu mai fac asta, că nu mai fac aia. Au făcut mai ieftin și mai prost și eu nu îmi mai recunosc proiectul. Deci autorul dispare. Eu nu mai recunosc proiectul. Inițial, îi place când îi arăți sau îi propui ceva, apoi se răzgândește la execuție.

Dar există planșe vizate spre neschimbare…

Da, dar nu se respectă.

Există și dovada de luare în folosință care se dă la final de primărie…

Dacă știi să te descurci, treci și peste asta chiar dacă nu ai respectat proiectul.

Deci este o mare negociere?

Da.

Trebuie să ai un arhitect-șef bun la primărie care să pună piciorul în prag? Sau mai mulți arhitecți și mai puțini ingineri?

Da, trebuie să fie numai specialiști. Oameni care să respecte și să impună. Dacă se vrea, se poate chiar și cu nespecialiști. Până la urmă înveți să citești un plan. Desigur ar fi bine să fii acasă cu toate lucrurile astea ca să vezi niște nevoi. Nu strict ce se vede pe planșe, ci și context, vecinătăți. Noi când facem la școală un proiect… vai de capul meu cât le cerem! Adică o analiză de context, fizic și spiritual. Cine proiectează are o viziune, și-o impune. Există arhitecți care n-au de lucru. Mulți ar prefera să fie acolo decât să vegeteze pe planșetă că n-au ce lucra. Dar problema este că ar trebuie să fie aleși pe criterii profesionale. Să fie o mare parte arhitecți, ingineri constructori, nu altfel. Și nu aleși pe criterii de vecinătăți de bloc, apartenență politică sau rudenie.

Profesia e reprezentată acolo, la primărie? Simțiți asta? Mai ales că există și o comisie de urbanism…

Câți sunt în această comisie? Puțini. Dacă s-ar uni n-ar reuși să voteze cum vor. Nu ei domină. Trebuie să domine cei din profesie. E la mintea cocoșului. Desigur se implică și alții, dar specialiștii ar trebui să fie dominanți, nu secundari. Pentru că acesta este specificul comisiei. În realitate arhitecții au păreri, dar nu contează. Nu este în regulă. Ar trebuie să fie urbaniștii care au o formație mai largă, apoi arhitecți, plus câte un reprezentant al primăriei ca această comisie să fie reală. La București este aceeași poveste. E o chestiune la nivel de țară. Sunt interese politice, de putere, administrative, valuri, intenții care nu trebuie lăsate la mâna specialistului care are ochelari de cal și vede într-un anume fel. De aceea nu merg bine lucrurile: pentru că specialiștii nu sunt luați în seamă. Noi suntem târâți de acest sistem de care nu reușim să ne debarasăm. Nu există așa ceva în lumea democratică.

Capitala Culturală Europeană ar putea să rezolve problemele orașului, înaintea noul PUG?

Iohannis la Sibiu și-a rezolvat orașul. Totul este să accesezi cu bună credință și să faci ce trebuie, să nu umbli cu ale scopuri.

Ce puncte s-ar putea rezolva la Cluj?

Am auzit de etapa trei a pietonalizării străzii Eroilor, la radio. Or, ce să mai faci pe Eroilor că deja ai făcut pietonală…

Era vorba despre piața Unirii și închiderea laturii de vest, cu siguranță…

A, da. Clujul are din nefericire o infrastructură ciudată care nu-i permite să aibă o zonă pietonală care să comunice corect. Doja nu se poate pietonaliza din cauza circulației spre gară. Eroilor e semipietonal. Dacă nu se rezolvă circulația de transport în comun care să evite centrul, nu prea poți face nimic și pentru aceasta îți trebuie fonduri. E încurcat orașul. Nu mai sunt proiecte de renovări de monumente, care sunt niște cireșe pe tortul unei investiiții de anvergură. S-a cosmetizat Teatrul Național, dar e “copt” pe dinăuntru. Multe clădiri monument sunt în stare gravă, străzi întregi, Iuliu Maniu, biserici. Un obiectiv major care ar aduce mulți bani și ar schimba fața orașului. Să ai clădiri mândre, vopsite, aurite. Îți crește și turismul. Am lucrat pentru județ, la un circuit turistic. Pe trasee culturale în județ. Unele sunt cu obiective amestecate, poți face tematic, pe renaștere sau baroc, pe etape sau stiluri istorice. Eu am mai fost șocată că nu își pune nimeni problema rezolvării arterei principale de intrare în oraș de la aeroport. Gândiți-vă că toate orașele, deși au aeropotul la distanțe mai mari față de oraș decât cel de la noi, au șosele iluminate, superbe, cu circuite supra și subterane. Noi avem o trecere printr-un sătuc. Desigur nu poți să îl muți de acolo, dar poți să te gândești vizual la o arteră care să corespundă. Să tragi un culoar verde pe lângă gardurile urâte și mizerabile, cu cotețele expuse la vedere. Unde nu ne place ce vedem. Majoritatea sunt penibile. Când vin cu avionul din străinătate mă infior, mă îngrijorez. Desigur, când ajungi în Piața Mărăști nu e de mare frumusețe, dar simți că e o zonă mai urbană. Să treci printr-o zonă meschină și negândită e inacceptabil. Ar fi putut să se impună prin regulament niște garduri unitare, să îi ajute primăria pe proprietari să le schimbe și lângă să fie obligați să planteze niște spații verzi. Ca să vezi, ca pe vremea Ecaterinei a II-a, o scenografie. Deci nu să lași totul complet descoperit. Ești sărac și nenorocit, măcar îți cumperi o haină faină. Să nu vorbim de marile idei cu Someșul sau spațiile verzi. Măcar gîndite și promovate cu concursuri. Ce să mai spun de Filarmonică, care e un obiectiv mereu ratat. Pentru că nu se fac niște concursuri corecte. Un oraș universitar cu vechime și tradiție în toamnele muzicale clujene, cu un TIFF n-are săli unde să susțină concerte. Pentru un oraș cu pretenții de capitală europeană e penibil! Este un stadion, dar a veni o sală polivalentă penibilă. Acolo trebuia să fie detenta pentru un stadion care de obicei varsă și adună mii se oameni. Unde se duc ăia? De unde vin? Trebuia să ai o piață, să faci spectacol, și înăutru, pe stadion, și in afara lui. Nu se mai poate. Pentru că s-a pus acolo un cub cu tot felul de fițe pe fațadă lângă un obiect arhitectural reușit. Și dacă ală a reușit cum poți să-ți permiți să nu îl pui în valoare?

Sunt aceiași proiectanți, colegi aici la Facultate cu dumneavostră…

Da, tocmai… cum să nu înmoi forma aia? Nu știu dacă e același proiectant. E clar aceeași firmă. Nu știu dacă Țigănaș a făcut partea aia. Suntem colegi, este adevărat. Nu știu dacă știți despre complexul olimpic care s-a făcut în 1964, cu o sală principlă cu o formă de dinozaur și pe urmă erau cabluri și cu două semielipse decalate. Și alături o sală mai mică, ca o spirală cu un catarg. Deci forme afine, pe principii asemănătoare sau identice. Sunt atâtea exemple, cum e Brazilia. Dezigur acolo e Oscar Niemeyer. În fine, este altceva.

Poate pe planșe era altfel… Dar n-au fost bani și s-a făcut o sală pe structură de hală…

Și aici se pot face niște lucruri. O puteau puțin îngropa. E de înălțimea stadionului, asta deranjează. Era un parviu pentru celălalt dacă era îngropată…

Cum arată viitorii arhitecți ai Clujului?

E o întrebare grea.

O să fie mai frumos orașul cu generațiile noi profesând? Sau e în pericol? Cum îl simțiți?

Nu-mi dau seama ce va fi. Nu am o predicție. Ce s-a întâmplat după Revoluție a fost o decepție și nu știu de către cine a fost cauzată. Mi-am exprimat nemulțumirea într-o emisiune televizată că sprawl-urile ar trebui să fie ținute în mână de primării. Și un domn viceprimar a intervenit telefonic și mi-a răspuns că facultatea e de vină. Nu, nu e așa! Noi îi îndrumăm aici. Au niște diplome frumoase recunoscute în străinătate. Însă, după doi-trei ani de stagiatură ajung probabil să semneze aceste lucruri, de obicei cu mâna tremurândă, pentru că sunt forțați, pentru că există foarte mulți arhitecți care nu au de lucru și mai bine semnează și primesc un ban. Pe o semnătură care nu le aparține. Semnătură de complezență se numește. Cred că primăria e cea care nu trebuie să admită niște prostii. Și pe vremea mea au fost găsiți foarte mulți arhitecți pensionari care semnau de complezență. Și cei din Baia Mare, de exemplu, i-au ejectat. Domn’le, vă dăm 200 de lei pe lună dar nu mai semnați, pentru că ne stricați orașul! Se pot impune și astfel de măsuri, pentru că peste tot există uscături, dar acolo unde este puterea și respectarea legii ar trebuie să fie stopate. Acolo e ultimul for și n-ar trebuie să scape. Dar scapă. N-am înțeles de ce.

Nu ne putem baza pe primărie. Nici pe arhitecți nu ne putem baza?

E o formă de tragedie pe undeva. Cunosc foarte mulți arhitecți tineri care din nevoia de a-și lua ștampila se angajează la firme de construcții care nu au un arhitect. Dar, pentru că așa e sistemul nostru ierahic autoritarist și tradiția românului care e șef, ăla impune. Cunosc foarte mulți arhitecți care au făcut depresii pentru că au fost forțați să semneze lucruri care nu le conveneau. Eu te plătesc, semnezi! Iar copilul ăla ieșit prospăt de la școală degeaba încerca să îl contrazică. Uneori au reușit să mai corijeze niște lucruri. De cele mai multe ori, nu au reușit să scape de voința comanditarului cu care se asociază patronul firmei care vrea bani și nu are nicio condescendență fața de pretențiile micuțului arhitect care să ii spună că nu e bine. Asta se întâmplă frecvent. Că cea mai mare parte a firmelor e dominată de ingineri care îi constrâng pe tineri. Sunt săraci, rămân la Cluj și e un fel de șantaj material. Sunt foarte puține firme care au un echilibru între arhitecți și ingineri, care să-și permită să facă și lucruri frumoase. E o foame acută de bani. Obținerea unei licitații la prețul cel mai mic ca unic criteriu mi se pare mizerabilă. Adică e impardonabil când pui această problemă, fiindcă poți să ai un proiect mai bun, chiar dacă e puțin mai scump. E o tară generalizată după revoluție la noi și condamnabilă. Nu înțeleg de ce la nivelul Ordinului Arhitecților nu se face nimic. Pe urmă, de ce nu se generalizează o marjă de jonglare între prețuri? Minim și maxim. Să mergi la 2-3 eur/ mp. În arhitectură în primul rând nu se lucrează la mp. E o concurență acerbă. Sunt firme de construcții care fac case la doi-trei euro și aceștia ne concurează. Și vine, nu un dezvoltator, dar un bade de la țară. Ăla vrea să-și facă o casă în Cluj și se duce la el, nu vine la mine. Pentru că eu îi zic să își pună bucătăria așa, avem mofturi în cap, cum ar veni, iar el vrea să-și facă casă cum a văzut la mama la țară. Sunt probleme reale și adevărate.

Revenind la studenții arhitecți…

Nivelul studenților este din ce în ce mai scăzut. Din cauza învățământului extrem de prost. Începând de la grădiniță, la liceu și mai departe. De aceea marfa pe care o primim la admitere e din ce în ce mai nepregătită, mai puțin educată. Mie mi se întâmplă să pun o întrebare – care este anul de trecere la Era Noastră – și nimeni nu răspunde, în anul IV sau V. Ei fac cultură generală și cultura profesională, istoria arhitecturii pe cinci ani, a urbanismului, a orașelor , a artelor, a arhitecturii românești. Estetica. Teoria arhitetcurii, care se bazează pe exemple istorice. Pui câte o întrebare de maximă generalitatea și nu știu să răspundă. Cum se poate? Vin la cursuri și nu sunt atenți, lucrează la proiect. Nu îi interesează să știe, să învețe și să își deschidă mintea. Jumătate nu vin la cursuri și trebuie să-i constrângi cu tot felul de metode. Nu au motivația și pasiunea pe care o aveam noi. Noi aspiram tot. Era o școală mai bună. Peste tot era la fel atunci. Și la medicină. Acolo omori pacientul dacă nu știi. Aici îți omori orașului. E o facultate grea, asta a noastră, dar o facultate frumoasă, cu foarte multe filtre, examene. E cel de admitere, pentru care te pregătești doi ani. E diploma, prediploma, proiecte. E o mare plăcere să lucrezi cu studenții arhitecți, îmi spun colegii mei, pentru că sunt mai culți decât restul din Politehnică, dar cu toate astea se simte o scădere a nivelului de educație, de cultură, de motivație. Eu am avut bucuria ca în ultimii ani să am rezultate bune la diplome. Era coadă ca le medic aici la mine pentru că aveam rezultate bune și îmi făcusem o oarecare aură: mergi la asta și te scoate. Dar era foarte greu și am renunțat când a apărut școala doctorală. Pentru ea m-am luptat foarte mult și mă bucur că am reușit să o introduc. Avem studenți foarte buni. Am fost prima care am condus doctoratele și i-am selctat pe cei mai buni. Pe care îi știam buni la teorie și la practică. Am avut o serie de zece care au terminat. Și mai am încă cinci. Deci scot serii, dar sunt foarte buni.

Dacă sunt doctori arhitecți de Cluj, chiar sunt doctori? Sau se întâmplă cum se întâmplă la noi cu premierii?

În cazul nostru e pe bune. Lucrările sunt superbe ca temă și consistență. Mi-a făcut plăcere să lucrez cu ei, sunt cei foarte buni, spuma. Majoritatea au fost șefi de promoție. Și e foarte greu să fii șef de promoție la arhitectură. Se pică, mai ales la ateliere. Să ajungi la 8-9 medie generală în șase ani este foarte greu…

Există nume de astfel de absolvenț care au confirmat în timp?

Andrei Nejur a obținut tot felul de premii. A luat și premiul OAR-ului. Are o bursă Fulbright. Cei de la Bienală, cu nume maghiare, au făcut toți școala la Cluj. Pe lângă ei l-am găsit pe Mihai Roșca de la Sibiu care a luat marele premiu dat de arhitectul Dan Hanganu. Au niște teze de doctorat, trei la număr, care au fost văzute bine de Dorin Ștefan. A venit personal să mă felicite pentru ele: Adriana Măgerușan, cu arhitetcura performativă cu exemple copioase din Cluj sau Dragoș Dascălu cu arhitectura relațională legată de procesul de a face arhitectură ca act social. Avem referenți și din alte centre. Vin de la Mincu, Iași, Timișoara. Nu ne lăudăm noi singuri.

Se bate Clujul cu Mincu (Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, de la București, n.red.)?

Din punct de vedere doctoral noi avem școală independentă. Ei lucrează încă sub tutela universității cu care au făcut o convenție și nu au această independență. Când se ține abilitarea la ei, se ține altundeva.

Există și competiție la nivel de calitate?

La bienală s-a văzut. Noi am avut mare succes. Acum e altul trendul. Arhitecții sunt organizați în ONG-uri cu tentă de implicare socială. De exemplu o asociere lucrează la Drăguș, un sat din Făgăraș. Au făcut Petrila. Există atelier Mass. Se mișcă tinerii noștri. I-am dus cu mine și la congrese. Am făcut o sesiune chiar la Madeira cu trei doctoranzi. A fost congresul de știința locuințelor. Și a fost o sesiune specială doar din școala clujeană. Sub aspectul realizărilor de mare anvergură avem stadionul. Făcut de clujenii noștri, UTCN și parte din colegii noștri. Și la Filarmonică a fost implicare.

Puțini reușesc să iasă peste graniță…

În România e Dorin Ștefan. Și Nejur a câștigat concursuri. Sunt mulți bucureșteni care fac asta. O altă doctorandă a mea a câștigat recent în SUA premiul unu la un concurs. Se mișcă încet tinerii pentru că lucrurile sunt așa cum sunt. Cei ca Dorin Ștefan nu apar repede. Și el are o vârstă. Și Hanganu are 80 de ani. Are o vârstă. Îți trebuie experiență și timp. Mai este o problemă, că arhitecții sunt niște persoane interiorizate, neconcurențiale. Trebuie să ai în sânge nevoia de luptă, de afirmare. Eu nu am acest spirit concurențial pentru că am fost altfel educați.

Dar în breaslă sunt orgolii la acest capitol…

Da, dar câti își permit? Eu nu am timp. A avea plăcerea să faci și să pui idei pe hârtie e una, dar îți trebuie siguranță financiară ca să te delectezi cu concursuri. Nu toată lumea își permite să achieseze la concursuri. Când ai o firmă care duduie, ca Hanganu, atunci da. Toți luptă în timpurile acestea pentru existență. Suntem încă la stadiu de morulă, aici în țară. Cel mai jos. Copii aceștia care câștigă concursuri o fac pentru că nu au de lucru și atunci… de ce să facă lucruri care nu le plac? Din când în când și cîștigi, dar din păcate acest lucru nu te ține în viață. În perioada anilor ‘80 întunecați noi nu avem informații din exterior, dar mai existau reviste și comunicare cu străinătatea. Atunci s-a lansat Dorin Ștefan și a câștigat concursuri la Tokyo, pentru că era așa de excedat de sinistruozitatea vieții curente. Și așa și-a făcut mâna și a ajuns celebru prin concursuri. Abia apoi i s-au încredințat case frumoase. Eu am copii sensibili, foarte buni, dar fără dorința să se bată. Îți trebuie altă genă și alt tip de structură. Nu poți să-i condamni însă că n-au reușit în acest fel. Dar aduc renume facultății, care poate concura lejer cu Mincu…

Să vă povestesc altceva. Am fost la Bruxelles în 2012 ca să acredităm diploma și au fost multe cerințe, am făcut un dosar complicat, am răspuns la întrebări. Când am prezentat acolo școala nu mi-au mai cerut niciun fel de răspuns și m-au aplaudat cu toții. Numai la grădiniță am mai fost atât de încântată, când am făcut balet și am fost într-o masă așa mare de oameni. Erau 60 de traducători și 70 membrii juriului. Mac (Emil Barbu) Popescu care stătea lângă mine în sală s-a tot lăudat, înainte să ajungem noi, că atunci când au prezentat cei de la Mincu la București au fost lăudați. Și apoi am zis: uite, măi, că și noi am fost. Nu mi-e rușine cu școala de la Cluj. E viața mea. Nu profesia.

Mai lucrați în domeniu?

Da. Am un proiect mare pe 60 hectare la Pitești. Pe organizare de infrastructură și nu se respectă proiectul. E cu fonduri europene. Și acum mă obligă să semnez, eu nu vreau, nu știu ce să fac. A fost un proiect mare, cu multe contestații, aprobat greu și acum ei vin și schimbă pe parcurs: nu aici parcarea, ci altundeva. Sunt pusă în niște situații foarte dificile. Pe de o parte s-a și executat. Sunt făcute, betonate. În fine, am și eu problemele mele.

La Cluj nu lucrați?

Am mai avut. A fost o perioadă de glorie când am proiectat clădirile care țineau de politehnică. Am licitat la prețul cel mai mic. Apoi mi s-a impus prețul la jumate. Nu pro domo, ci aproape pro bono. Și așa am făcut vreo patru clădiri. O mansardare la Barițiu, care nu se vede la exterior. Blocul plombă de pe Emil Issac, pe urmă e o clădire în mijlocul facultății de pe Barițiu care, la fel, nu se vede la stradă, pe locul fostei tipografii. Și apoi pe Someș se vede o casă îmbrăcată în alucobond. Cu niște orizontale. Am avut noroc când am câștigat, fiindcă au mai concurat mulți profesori universitari cu firmele lor. Și am avut noroc și pentru că am reușit să cam fac ce am vrut. Și nu și-au permis să facă altceva. La Bistrița, la Năsăud am lucrat cu primăriile și, la fel, a fost în regulă, pentru că ei, ca autorități publice, nu prea intervin și îți iese proiectul aproape de ce ai făcut. Plus că te cheamă să rezolvi detaliile. Nu rezolvă maistrul.

Pe partea de business v-a încurcat școala?

E dispoziția de timp. Și acum merg la firmă. Lucrez de dimineață până seara. Am tezele de doctorat pe care trebie să le citesc și să le corectez. Se completează reciproc. Când ai prilejul să-ți exprimi niște teorii e cel mai frumos. Sunt expert în monumente, acreditat de Minister. Ultimele lucrări sunt studii de fundamentare tehnico-științifice. La mănăstirile din Târgoviște fac astfel de studii. Îmi face o plăcere deosebită. Sunt proiecte europene de promovate a bisericilor de acolo. Fac istoric, analiză stilistico-arhitecturală și de iconografie. Aici îl am pe soțul meu care a făcut istoria artelor și e pe felie. Lucrări în ultima vreme n-am mai avut, cum ar fi de făcut o casă.

Se poate trece prin criză cu o firmă de proiectare?

Destul de greu. Cunosc firme mici, ca a mea, care falimentează. În ultimii ani, de la proietcul mare Pitești din 2010 care se întinde și acum, n-am mai avut proiecte așa mari. Mi-au venit doar pe linia de expert. Nu sunt dodoloațe, dar sunt plăcute.

E tradiționalistă sau inovativă școala de arhitectură clujenă?

Nu se pune problema de tradiționalism. Deocamdată, singura chestiune la care țin e un anumit respect față de continuitatea istorică. Care e altceva. E un trend aiuritor al arhitetcurii care să facă față curentelor inovatoare. La școala doctorală avem arhitectura fluidă. Cum vi se pare? Mie mi se pare foarte interesant. Arhitectura de tranziție, efemeră, cea care pune problema implicării altor actori în procesul de modenrizare a orașului. Aceste teme “se poartă”. Copiilor – eu așa le zic – le place. Și sunt deschiși. Lumea se schimbă în felul acesta. Cercetarea parametrică e subiect de trei doctorate. Aici sunt afonă. Nu știu programe. Dar îi coordonez și pot spune că ei intră în miezul lucrurilor, vor să creeze programe pentru arhitecți. Preocupările de remediere a sprawl-urilor iarăși se studiază. Sunt teme recurente, în toată lumea. Am avut o critică de arhitectură postmodernă, privind modificarea simbolurilor arhitecturii în psostmodernis: cum s-au reluat simbolurile, zidul Berlinului etc. Toate sunt și cu o tentă practică. Nu putem să ne ferim de Cluj. Problema mall-izării, a centrelor istorice. Eu cred că temele noastre se suprapun cu cele din străinătate, dacă ne-am uita pe o listă. Toți cei de la doctorat au fost în străinătate, unde au vrut ei, cel puțin trei luni. Acolo au văzut, au săpat. Primii zece au avut burse europene de studiu consistente, cât un conferențiar. Nu sunt neinformați și nimeni nu trebuie să creadă că numai noi ne jucăm aici, doar cu jucăriile noastre.

Interviu realizat de LUMINIȚA SILEA, KRISTINA REȘTEA

Nici un comentariu

Actual de Cluj