”Trilogia transilvană”, scrisă de contele Miklos Banffy, nominalizată la Cartea Anului

Cartea „Trilogia transilvană”, scrisă de contele Miklos Banffy cel care a construit conacul care-i poartă numele din comuna Bonțida, a fost nominalizată la Premiul Cartea Anului de către Uniunea Scriitorilor.

Cartea e considerată, spun editorii de la Institutul Cultural Român, ca una dintre operele de referinţă ale secolului XX. Volumul a apărut în acest an la Editura Institutului Cultural Român și  a fost nominalizat la Premiul Cartea Anului, ediţia a XVIII-a, un proiect al Uniunii Scriitorilor din România.

Juriul României Literare a fost alcătuit din Nicolae Manolescu (preşedinte), Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Cristian Pătrăşconiu şi Angelo Mitchievici.

Cartea lui Miklos Banffy a fost nominalizată alături de volumele: „Periscop literar” (ed. Semne), de Ştefan Cazimir, „Carnete maro” (ed. Cartea Românească), de Aurel Dumitraşcu, „Ion Vinea” (vol. 11, ed. Muzeul Literaturii Române), de Elena Zaharia-Filipaş, Magdalena Răduţă, „Compromisul. O istorie politică şi filozofică” (ed. Humanitas), de clujeanul Alin Fumurescu; „Multe ar mai fi de spus. Poeme” (ed. Cartea Românească); „Simetria dorinţelor” (ed. Humanitas), de Eshkol Nevo, trad. Ioana Petridean; „Poezii 1971-2018” (editura clujeană Şcoala Ardeleană), de Adrian Popescu şi „Eminescu, poem cu poem. Postumele” (ed. ALL), de Alex Ştefănescu.

”Romanul a apărut, în ultimele două decenii, în engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană şi olandeză, bucurându-se de o receptare entuziastă”, arată ICR. Ediţia românească a fost tradusă de clujeanul Marius Tabacu, include un Cuvânt înainte de președinta Uniunii Scriitorilor Cluj Marta Petreu, un studiu introductiv şi un glosar, realizate de istoricul clujean Lucian Nastasă Kovacs.

Miklos Banffy, conte de Losoncz (30 decembrie 1873, Cluj – 5 iunie 1950, Budapesta), scriitor, om politic şi grafician maghiar, a fost descendentul unei vechi familii de aristocraţi din Ardeal. După studii de drept la universităţile de la Cluj şi Budapesta şi un doctorat în drept şi ştiinţe administrative, este ales, în 1901, deputat în Parlamentul maghiar. Între 1912 şi 1918 a condus Teatrul Naţional şi Opera de Stat de la Budapesta, acordându-i, în această calitate, o susţinere importantă compozitorului Bela Bartok.

Între aprilie 1921 şi decembrie 1922 a fost ministru de Externe al Ungariei. În 1926 s-a stabilit la Cluj, primind cetăţenia română. Îşi continuă activitatea pe tărâm cultural ca redactor-şef al revistei Erdelyi Helikon. În 1943 poartă discuţii secrete, la Bucureşti, cu Iuliu Maniu, în vederea unei ieşiri concomitente din război a Ungariei şi României, iar în 1944 pledează pentru ruperea de către Ungaria a alianţei cu Germania. În septembrie 1944 îl convinge pe Miklos Horthy să accepte evacuarea fără luptă a forţelor armate din Cluj, salvând astfel oraşul de la distrugere. Castelul de la Bonţida al familiei Banffy, cel mai mare complex de edificii în stil baroc din Transilvania, descris drept Versailles-ul ardelean, este jefuit şi incendiat de trupele germane în retragere.

Expropriat în 1945 şi exclus din viaţa literară în 1946, a părăsit, în 1949, Clujul şi s-a alăturat familiei stabilite deja la Budapesta, unde se va stinge în anul următor. Conform propriei dorinţe, rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în 1976 în cimitirul central Hazsongard din Cluj. Alături de Trilogia transilvană, publicată între 1934 şi 1940, opera sa mai cuprinde piese de teatru, între care Legenda soarelui(1906) şi Marele senior(1913), nuvele, precum şi lucrări de grafică.

„(…) Naraţiunea este o înşiruire fastuoasă de baluri, serbări de binefacere, dueluri, mari vânători cu câini şi hăitaşi, mese grandioase, sărbătoriri, curse de cai, dineuri cu zi fixă, dansuri şi jocuri de noroc la cazinou şi aşa mai departe, prin care bogatul şi cultivatul conte de la Bonţida descrie nobilimea maghiară, şi, mai larg, aristocraţia cosmopolit imperială, ocupată cu îndatoririle ei de castă care i etalează rangul, bogăţia, puterea. (…) Dar, în fond, romanul descrie momentul, surprins în numeroase opere ale literaturii universale, când o clasă socială trece de la etapa etică, a muncii şi datoriei, la faza ei estetică, frivolă, voluptoasă, vinovată şi totodată încărcată de artisticitate; şi, complementar, apariţia unei noi ordini, moderne, nu lipsită de vulgaritate (…). În general, e uimitor ce tare seamănă lumea politică descrisă de Banffy cu aceea descrisă de Caragiale. (…) Citind Trilogia lui Miklos Banffy, în superba traducere pe care i a făcut o Marius Tabacu, m am întîlnit nu numai cu Transilvania din trecut, ci şi cu una atemporală, pe care o cunosc prea bine şi care mă face întotdeauna să surâd: una în care se mănâncă slănină şi se bea palincă, de pildă Pământul din Jucul meu, pe vremea Imperiului Austro Ungar loc celebru de vânătoare cu hăitaşi şi de concursuri hipice, văd că l-a străbătut, cu calul, şi vecinul meu de la Bonţida/Dieneşti, contele Miklos Banffy; iar peisajul transilvan de podiş şi câmpie, ce stârneşte, cu dealurile lui aspre şi golaşe, un urât indicibil, a fost pentru Miklos Banffy „straniu”, însă de o „splendoare grandioasă”. Sunt sigură că Banffy a iubit Transilvania la fel de mult cum iubesc eu ograda casei părinteşti.” – Marta Petreu

„Deşi unii exegeţi ai cărţii lui Banffy au văzut în această creaţie un ‘portret tolstoian ale ultimelor zile ale Imperiului Austro Ungar’, cu intrigile şi decadenţa de la curtea regelui din Budapesta, cu înfruntări doar aparent sterile în Parlament începând cu luna septembrie 1904 – marcându-se astfel ultimele luni ale guvernării lui Istvan Tisza -, cu o aristocraţie în declin, preocupată mai mult de lumea saloanelor şi de jocul de cărţi, incapabilă să înţeleagă relaţiile cu concetăţenii de alte etnii, dar cu complicate afaceri amoroase, o lume în care onoarea se tranşa prin dueluri, în care aroganţa noilor îmbogăţiţi părea să sfideze ierarhiile sociale, lectura romanului oferă oferă totuşi şi multe alte valenţe. Pentru că mai presus de mecanismele distructive ale unei naţiuni (care nu întotdeauna ţin de viaţa politică a ţării) retrăim prin lectura romanului o lume pe care istoricii de azi anevoie o mai pot reconstitui. (…) Dacă descrierea atmosferei budapestane este uneori creionată cu uşoară ironie, alteori chiar cu nedisimilat dezgust, pătrunzând cu oarecare indiscreţie în intimitatea elitei, în alcovul ce se împarte între iubirile clandestine şi afacerile de stat, prin saloanele la modă şi Cazinoul unde se tocau ori se câştigau averi, Ardealul pare un pământ suspendat în istorie, unde timpul nu prea s-a scurs, ci se arată încremenit în peisaje, cutume, rânduieli moştenite parcă din vreme lui Rakoczi II şi a curuţilor săi, cu ţărani şi tocmeli în care etnicitatea conta parcă mai puţin, fiind înainte de toate un motiv suplimentar de respect şi afecţiune umană. Aici, în Transilvania, până şi iubirile erau trăite altfel decât în metropolă. Sunt mai sincere, cu multă pasiune, cu ataşament şi îndeosebi răbdătoare. ” – Lucian Nastasă Kovacs

„Cel mai vociferant era Kirkocsa, măcelarul armean, de la capătul din stânga al mesei, cu gulerul descheiat la gâtul lui mătăhălos, care şfichiuia cu pumnul prin aer la fiecare frază, gata parcă să izbească cu barda în căpăţâna boului, iar cel mai tăcut stătea preotul ortodox, care nu scotea nici un cuvânt, dar i se întrezărea pe sub mustaţă un zâmbet mijit la colţul gurii. Trecu o oră, trecură două, iar atmosfera devenea din ce în ce mai încinsă. Farmacistul era cât pe ce să se ia la harţă cu morarul, fără ca vreunul să şi poată duce vorba la bun sfârşit, pentru că erau mereu întrerupţi dintr o parte sau alta, fie de vocea tunătoare a măcelarului, fie de răguşeala piţigăiată a medicului. Uitaseră deja demult că se întruniseră în cinstea deputatului lor, de la care ar fi vrut să afle veşti din capitală. Vorbeau cu toţii de a valma, învrăjbiţi, strigau în gura mare ce ar fi făcut ei dacă ar fi fost în locul lui Gyula Justh, al lui Samuel Barra sau al lui Ugron – mai bine zis, ar fi vrut să zică, dacă nu ar fi fost întrerupţi de alţii, de cei care ştiau şi mai bine ce ar fi trebuit să facă. Timpul se scurgea odată cu vinul. După o vreme, în încăpere puteai să tai fumul cu cuţitul, iar zarva era de nedescris: „Să nu mai plătim impozite! Nu mai avem nevoie de armată! Să înarmăm poporul şi să pornim spre Viena!” – strigau toţi, cât îi ţineau bojocii.” (fragment din volumul I)

Nici un comentariu

Actual de Cluj