Reportaj la Pata Rât: prostituție cu minore, jocuri de noroc, gunoaie și...

Reportaj la Pata Rât: prostituție cu minore, jocuri de noroc, gunoaie și muncă grea. Cum muncesc și trăiesc sutele de rromi de la groapa de gunoi a Clujului

by -
4 4281

Activistul ajuns parlamentar celebru în toată România după ce a mâncat sărățele din gunoi a stat trei zile la groapa de gunoi a Clujului, Pata Rât, ca să vadă cum locuiesc și muncesc oamenii. A scris un reportaj pentru volumul “Pata” – după numele gropii de gunoi, în care arată viața comunităților de țigani ce locuiesc aici – în ce condiții muncesc în colectarea deșeurilor, dar și în ce condiți locuiesc, fără apă curentă ori energie electrică. Băutura pe rampa de gunoi, dar și prostituția juvenilă, sunt la ordinea zilei.

__________________________________________________________________________________________________________________

Celălalt. 3 Zile și 3 Nopți în Pata Cluj

Adi Dohotaru

Timp de trei zile și trei nopți am locuit și muncit asemenea oamenilor din Pata Rât și a colectorilor selectivi pe care i-am văzut în cartierul Mănăștur, unde locuiesc, și în Pădurea Făget. Ideea demersului jurnalistic, dar și antropologic, pentru că s-au acumulat 5 ani de teren la Pata Rât și în alte locuri segregate din România, mi-a venit când, în mod paradoxal, „terenul” s-a mutat la mine.

Potrivit presei locale, romii din Pata Rât, un ghetou cu 1.500 de locuitori, „au invadat” Clujul odată cu închiderea rampei. O parte s-au mutat în pădurea Făget pentru a fi aproape de cel mai mare cartier al orașului, Mănăștur. Cum în cartierul meu mănășturean s-au înmulțit privirile de dispreț la adresa colectorilor informali pe măsură ce s-au stabilit mai mulți în zonă, m-am gândit cum ar fi să mă  transpun câteva zile în locul lor pentru a le înțelege mai bine situația. Apoi, odată cu anunțul oficial al primarului Emil Boc că s-a „rezolvat criza gunoaielor la Cluj” prin deschiderea unei noi rampe temporare, datorită căreia nu mai ducem gunoiul într-atât de scump până la Oradea, mi-am pus problema dacă lucrurile stau chiar așa. Experimentul s-a derulat de marți 17 noiembrie până vineri, în 19, iar rândurile de mai jos sunt rezultatul jurnalului de teren și notării conversațiilor cu oamenii întâlniți:

Mă întâlnesc pe 8 cu Dorel și mergem împreună spre Pata Rât. Stă pe str. Cantonului Fără Număr, una dintre cele patru așezări ale Pata Rât-ului (Dallas, Noul Pata Rât, Rampă). Face de la lucru 1 oră jumătate până acasă cu două autobuze. Lucrează în cealaltă parte a orașului, la Polus. Are un telefon nou și e absorbit de
ecran. Părăsim autobuzul după aeroport și o luăm pe alei înguste, improvizate, de jumătate de metru lățime, flancate de garduri mari, cu sârmă ghimpată. Ajungem pe str. Cantonului, aflată între stradă și calea ferată, cu noi presiuni de evacuare din partea autorităților din cauza unor investiții proiectate de CFR. Barăcile s-au răspândit față de ultima oară când am venit. E și o bisericuță neoprotestantă de care nu știam. Se taie pe trotuar un porc. Sunt zeci de curioși în jurul lui. Spațiul dintre barăci e strâmt, Cantonului e cea mai mare colonie din Pata Rât, ghetou care adăpostește în patru comunități 1.500 de oameni.
Mă întâlnesc cu băieții de la FRCCF (Fundația pentru Copii, Comunitate și Familie), mai mari acum cu vreo 5 ani față de perioada în care făceam voluntariat pe acolo în proiecte de after school. Dăm mâna bucuroși să ne reîntâlnim. Eram popular între băieți: dacă își făceau temele, mergeam la fotbal sau jucam tenis de masă.
Alți copii, care nu mă știu, mă înjură, dar la caterincă. Sugi pula, fraiere, ce faci pe aici și apoi râd, iar cunoștința mea le spune să vorbească frumos. În timp ce mai mulți copii mi-o bagă și mi-o trag, agresivitatea lor e una jucăușă. La poștă, la capătul străzii Cantonului stau două adolescente de vreo 13 ani,
Lolite aproape, și un băiat de vârsta lor. Una dintre fete trece strada și îmi spune că prietena ei mă place și dacă o plac să vin la ea. Am bolborosit un nu jenat, chiar dacă o parte din mine dorea să știe mai multe despre cazurile de prostituție ale str. Cantonului, principalul furnizor de prostituate pentru Cluj, cu foarte multe minore. După-amiază între Noul Pata Rât și Rampe Stau la Noul Pata Rât, unde au fost mutate 300 de persoane de pe str. Coastei, loc denumit de autorități „Colina Verde”, ca și cum ar vinde un ansamblu imobiliar. Sunt locuințe „model”, după cum s-a exprimat recent primarul Emil Boc către Philip Alston, Raportor Special al Consiliului ONU pentru Drepturile Omului pe probleme de sărăcie extremă și drepturile omului, care a replicat în raportul său că probabil modelul este unul al deportării:
„Primarul Boc mi-a arătat fotografii care ilustrează mizeria din strada Coastei înainte de luna decembrie 2010, față de casele „model” din Pata Rât în care au fost mutați. Dar când am vizitat aceste case „model”, sau mai precis „modulare”, din Pata Rât, am văzut o imagine foarte diferită. În fiecare modul locuiesc cel puțin patru membri ai familiei, într-o singură cameră de aproximativ 16 mp. Camerele sunt afectate de umezeală și prost izolate și se poate simți duhoarea de la groapa de gunoi din apropiere. Mulți copii au erupții cutanate și boli de stomac inexplicabile. Cu greu pot fi considerate un rezultat model, dar este o dovadă a sincerității celor care ar prefera să trimită romii în Siberia”.
Philip Alston notrează că în România există o privare severă în privința locuirii, 14,4% în raport cu media UE de 5.1%. Comisia Europeană notează că în 84% din gospodăriile rome nu există apă, canalizare sau electricitate. Iar un studiu al Băncii Mondiale arată că 90% din gospodăriile rome suferă de deprivări materiale severe față de 54% din gospodăriile nerome din zonele adiacente. În 2015, România ocupa penultimul loc în Uniunea Europeană într-un index al justiției sociale, pe locul 27, pe ultimul loc fiind Grecia.

Ca să se angajeze mai ușor, foștii rezidenți ai Coastei, au rugat primăria să redenumească zona ca str. Platanilor, deși nici un copac nu crește în apropierea rampei. Mă primește călduros Claudia (Linda) la ea acasă. Aș fi dormit cu cortul pentru a simula condițiile din barăcile din Pata Rât sau din corturile improvizate pe care leam văzut în Parcul Est – Între Lacuri, în Parcul Feroviarilor, în zona La Terenuri sau în Pădurea Făget, dar soția, pe bună dreptate, nici nu a vrut să audă. Ce-i în capul tău, ai un copil de 9 luni, dacă iei o boală stând în rampă? La Claudia stăteau la început vreo 12 persoane, claie peste grămadă, în cei 16 mp. Între timp, familia extinsă și-a mai construit informal în apropierea locuințelor modulare. Și ea s-a extins cu o încăpere și se gândește să își mai gospodărească o cameră. Ea dormea cu soțul și copilul cel mai mic într-o încăpere. Eu am dormit în condiții excelente față de cort cu ceilalți doi copii în camera alăturată.
Merg la rampe să mă angajez zilier. Funcționează două. Cea  mare, a RADPului (Regia Autonomă de Drumuri și Poduri) operează de vreo două luni și aparțineprimăriei care a fost nevoită să deschidă rapid o nouă rampă pentru că cea veche funcționa ilegal de câțiva ani și nu s-au mai putut obține avize pentru prelungirea
stocării gunoiului. Timp de câteva luni gunoiul se ducea la Oradea, cu costuri mai mari și clujeni alarmați de venirea patarâtenilor în oraș la colectat gunoaie. A doua rampă, mai mică, în care se aduc deșeuri din comunele din preajma Clujului, e administrată de o firmă privată, Brantner-Vereș. Ambele rampe sunt la câteva zeci de metri de vechea groapă. Spun administratorilor de rampe că aș și filma, ca să-mi justific jurnalistic prezența, dar miza mea e să muncesc cu oamenii, deci nu trebuie neapărat să filmez. Mi se răspunde că trebuie să se discute cu șefii mari de accesul în rampă. În timp ce negociez dacă mă pot angaja o zi, copii de 10-12 ani intră fără probleme în rampă ca să muncească alături de părinți, în ciuda semnelor de interzicere a accesului sub 16 ani. Copii au mănuși și ei, spre deosebire de vechea rampă, semn că o minimă „reglementare” se întâmplă. Interzicerea accesului copiilor îmi amintește de o altă legiferare din Ploiești, nu știu cât de respectată, la final de secol XIX, în care se interzicea patronilor să folosească băieți sub 10 ani în loc de dobitoace la căratul căruțelor cu marfă în piețe. Un copil îmi zice să îi fac o poză, dar și să îi dau un leu. Deși tentat, refuz să dau click. Mă tem de foto și video safari, de poverty porn. Filmez și fotografiez de la
distanță. La mica rampă administrată de firma Vereș se câștigă 42 de lei pe zi, iar la rampa RADP cam tot așa. Oamenii sunt nemulțumiți pentru că în vechea rampă câștigau mai mult, de două-trei ori mai bine. Văd în jurul meu gunoaie pe zeci de hectare. În vechea rampă închisă, în noile rampe. Mai sunt și bătute de vânt pungile din rampe pe dealurile din jur. Peisajul e post-apocaliptic, morbid, fascinant totuși, poezie a mizerabilismului social. În American Beauty apărea o pungă bătută de vânt, aici am văzut cu zecile zburând pe dealuri. Clujenii se plâng des că „țiganii lasă mizerie pe unde merg la ghene”, dar nu înțeleg că dacă trăiesc înconjurați de rampe și de gunoaie, ca cei din Pata Rât, există o altă percepție a mizeriei.
Seara în Dallas
Din Noul Pata Rât merg la biserica penticostală, în Dallas, cea mai veche comunitate de lângă groapa de gunoi. 10% dintre oameni au venit înainte de 1989, dar grosul așezării s-a format odată cu Caritasul în anii 1990, apoi cu formarea unei economii locale de consum în anii 2000. Pe un deal în apropiere se vede un foc mare și fum. Sunt arse cauciucuri pentru cupru. Deși agnostic, la biserică sunt impresionat de rugile cu zeci de șoapte și vaiete auzite în jurul meu și de muzica tare. Din politețe îngenunchez și eu la rugăciune, dar numai cu un genunchi și răsuflu ușurat când mi se spune că nu trebuie să mă închin. E când extaz, când ritual întăritor în transfigurarea celor din jur. Nu suntem mai mult de 20 de persoane, unele îmbrăcate frumos, cu geacă de piele, pantofi negri, cămașă, deși îi văzusem cu alte ocazii muncind în rampa veche. Am mai văzut în sudul țării romi la biserici neoprotestante sau în cartierul meu, Mănăștur, la costum, trăind intens slujba și singura analogie care îmi vine e din filmele cu negri la slujbele baptiste. În timp ce ascult muzica, mă gândesc cum s-ar putea îmbina mișcarea pentru drepturile omului și pentru justiție socială cu mișcarea religioasă neoprotestană a romilor. Ultima e evident mai puternică în crearea unei identități rome acceptate cât de cât de gadjei.
Pastorul Mihai, îmbrăcat în trening, a lucrat și el la începutul anilor 90 în rampă, apoi a devenit lider în Dallas. Are o morală civică simplă. Cine e curat pe interior, aproape de Dumnezeu, va fi curat și pe exterior. Își va face curățenie în fața casei, el va da un exemplu la ceilalți. Amin, spun ceilalți. Rețin dintr-un psalm al lui David la care face referire pastorul Mihai: Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea. Îmi amintesc ce mi-a zis Mihai în urmă cu câțiva ani despre drepturile lor, dar astupate acum de muzica tare: „Cum îți explici faptul că la romi există o problemă mai mare cu lipsa proprietății, cu lipsa unei case, față de români sau unguri?”, îl întreb.
„Am stat și m-am gândit mult la lucrul ăsta. Și aici nu e numai vina autorităților române, să zic așa, este și vina romilor pe undeva. În primul rând, că nu au acționat la timp. Să-și ceară drepturile, să meargă mai departe, să bată la ușa Primăriei, să-i dea un loc unde să-și zidească o casă, din moment ce nu ai un servici, copilul tău nu e la școală, din momentul ăla ce soția ta nu are asistență medicală, nu e controlată, nu ai medic de familie, de ce te-ai mulțumit cu atâta? De mult trebuia acțiunea asta, ca noi romii să ne unim, să mergem să blocăm drumurile, să rupem ușa Primăriei și să rupem ușa liderului pe care l-am ales din mijlocul romilor”, zice pastorul.

Aud zilele astea mai multe povești despre comori în rampă sau la ghene. Au găsit fetuși, bani, aur. Cât am stat cu cei mai tineri la muncă în rampă, puneau deoparte adidași de marcă sau telefoanele pe care le găseau, iar în sucuri energizante, dacă găseau ceva rest, era băut: „Am găsit odată un porc la gunoi, în seara de Crăciun. Ce bucurie a fost pe noi!”
„3.000 de dolari a găsit o rudă în ușă. A luat o ușă de din rampă, a tăiat-o pentru foc și a găsit banii”
„O femeie în jeep o venit noaptea în rampă cu poliția după ea. Femeia a zis să-i găsim geamantanul, că era plin de bani. Unu’ mai amărât l-a și găsit și i-a zis femeia: Ia ce vrei din el. Copilul nu știa, a luat doar un teanc de forinți, îți dai seama, că nu știa să citească”.

Mă trezesc la 8 și merg la unul din barurile din Pata Rât să beau o cafea. În curte scrie că e interzisă parcarea căruțelor. În jurul meu se bea bere, sunt angajați la firmele de salubrizare care și-au terminat turele. De altfel, în toate zilele în care am stat „So much selfie”, în rampă și la ghene dimineața destui colectori întâlniți consumau alcool. Ca să se „încălzească”, îmi ziceau. De frig, nu cred, de lume, da. Pendulez câteva ore între rampe. Aștept să văd cine mă angajează. Observ, mai stau la povești. Încă nu am aprobare să intru. La rampa lui Vereș există aprobare din partea administratorului, dar nu din partea patronului care ar fi plecat la vânătoare și nu poate fi deranjat la telefon. Mă întâlnesc cu Marcel, zilier la rampă. Trăiește lângă vechea groapă de gunoi. Îmi spune că a vorbit marți cu șefu și să vin să îl filmez. Insistă să intru să îl filmez, deși paznicul ne spune că încă nu avem aprobare. E beat, îl înjură pe paznic, iar paznicul mai înalt cu un cap decât el îl trântește la pământ.
Merg la Marcel acasă, îmi arată cu mândrie porcii din coteț, pe care i-am văzut și prin rampă marți. Îmi spune că poate interviul îi aduce niște bani ca să își refacă locuința. Mă întâlnesc cu Maria în drum spre rampă. E tânără, îmbrăcată îngrijit, refuză să dea un interviu filmat pentru că: „E rușinos să lucrezi în rampă în loc să fie tinerii la lucru în oraș”. Îmi zice că într-un fel e păcat că s-a deschis noua rampă că acum s-au întors tinerii să lucreze în ea după ce înainte au fost obligați să își caute de lucru în oraș și unii și-au găsit.

Directorul RADP, Ion Pantelimon, acceptă să lucrez și să dorm la noapte în rampă. Inginerul Gabi Moldovan îmi oferă pentru muncă o salopetă verde RADP, iar pentru dormit o rulotă în care sunt ținute echipamente ale muncitorilor. Sunt prima dată într-o astfel de salopetă muncitorească, e ciudat. Mă întreb dacă sunt fake sau nu: un intelectual/activist în haine de muncitor jucând rolul unui precar. De dormit, e mult mai bine decât cu cortul la marginea gropii de gunoi și mi-am dat seama că sunt tare nerealist cu soluția cortului. N-am mai stat seara noaptea în Pata Rât, dar văzusem marți că atunci când mă deplasam între cele patru comunități te atacau haitele de câini. Pata Rât nu e doar cel mai mare ghetou pe care l-am văzut în România – și m-am plimbat prin toată țara – ci și locul cu cei mai mulți câini comunitari pe care l-am văzut. Sunt sute!
Încep să colectez selectiv alături de oameni. Sunt 50-80 de zilieri și 15-17 angajați din Pata Rât, plus alții din oraș. Numărul zilierilor fluctuează după cum am văzut marți-joi, dar sunt mai puțini față de vechea rampă unde erau de cinci ori mai mulți. Sunt mai puțini pentru că alții lucrează în rampa lui Vereș, destui prin oraș și ar veni mai mulți dacă nu ar fi nemulțumiți de prețuri, de trei ori mai mici față de vechea rampă, îmi zic ei.
Oamenii mă tot întrebau ce fac. Nu le-am zis de „performance” în rampă că suna autist și mai țineam minte reacția unui polițist când i-am zis în Piața Unirii din Cluj că fac un performance și m-a întrebat ce performanță fac?! Le-am zis însă că fac un reportaj. Mi-au zis că preferă să nu fie filmați de aproape. Că nu vor să dea interviuri pentru că munca pe care o fac e rușinoasă și nu vor să fie recunoscuți în oraș de cunoștințe. Dar când le-am spus că vreau să muncesc alături de ei pentru „a experimenta” condițiile de lucru s-au mirat și mai tare. Ziceam că munca lor este demnă, chiar dacă în condiții umile și toxice, și că clujenii trebuie să recunoască importanța muncii lor, nu să-i disprețuiască. Abia atunci începeau să se deschidă. Eram lent pentru că îmi era greață să scormonesc prin gunoaie din cauza putorii. Am și prins câteva maldăre cu vopsele care mă amețeau. Resturile de mâncare îți întorceau stomacul pe dos, dar căcatul din pamperși a pus capac. Stai să vezi cum e vara la 35 de grade, amu e bine, îmi spune un băiat când îmi vede fața.

Totuși, cea mai crâncenă senzație e când prind gunoi lichid care se lipește de mănuși. Când pun mâna în  gunoi și prind lapte, bere, suc scurs am senzația că mi se lipește de piele. Așa că trișez la început și tind să iau doar ce e la suprafață. Rămân mai mult pe beton, că picioarele mi se afundă odată ce intru în gunoi. Mă înjur în sinea mea că nu am luat cizme de cauciuc, ci bocancii mei preferați, care deja sunt acoperiți cu
resturi de vopsea albastră și roșie. Zâmbeau la cât de stângaci puneam în bală ce strângeam. Bala este un sac de rafie în care intră câteva zeci de kilograme de pet-uri sau doze sau cartoane, depinde ce strângi. Vine Gabi și îmi spune cum să îmi rezerv locul ca să prind mai mult gunoi. Îmi zice să stau cu el și să alergăm împreună după mașină, să pun mâna pe ea că unde pun mâna e locul rezervat și așa prind gunoiul când descarcă. E simplu, dacă nu-ți iei locul, nu prinzi gunoi, îmi zice el.

Gabi are 22 de ani, e din Dallas, iar mama i-a murit în accident de mașină la rampa veche. La fiecare câteva luni tot auzeai în presa locală de morți și răniți în rampă. Cauzele sunt legate de apropierea de utilaje pentru rezervarea unui loc bun pentru găsirea deșeurilor. Administratorii vechii rampe ori șoferii dădeau vina pe neglijența oamenilor din Pata Rât, ceea ce poate fi valabil pentru unii colectori, în special copii. Dar cauzele reale sunt precumpănitor economice. Acestea sunt accidente de muncă: cine nu prinde un loc bun lângă mașinile de gunoi, nu mănâncă.

Gabi lucrează de la 12 ani în rampă și cum câștiga ceva bani îi spărgea pe aparate sau la poker. Acum a făcut o pauză că nu câștigă destul. Are o prietenă de trei ani, are 16 ani și lucrează cu el în rampă. Nu e obișnuit să adune. Din ce înțeleg, e dificil să pună deoparte în rampă pentru că nu există o cultură a economisirii. Banii nu se iau lunar, ci zilnic, mai nou în rampa RADP de două ori pe săptămână, iar logica unui zilier din Pata Rât e traiul de la o zi la alta. Câștigă maximum 1.000 de lei pe lună în noua rampă, dar în vechea spune că ar fi câștigat de 3-4 ori mai mult. Un coleg de muncă îi spune să nu se laude, că dincolo ar fi câștigat maxim 2.000 de lei. Îmi zice să vin cu el la poker seara, dar îi spun că nici nu mă pricep, nici n-am bani.

Vine printre noi și un mecanic de utilaje. Ceilalți termină pauza și se întorc la muncă. Îmi spune că înainte de a lucra în rampă îi ura pe țigani, că îi disprețuia. Dar a văzut cât de harnici sunt, cât de rapizi, gata, i-ar fi trecut rasismul! „Eu nu aș putea face așa ceva, dar ei știu imediat cum să apuce gunoiul. Au o predispoziție genetică pentru munca asta, știu de generații. Ca hunii care se nășteau în șa, așa și ei”, spune mecanicul.
În pauze, copiii joacă fotbal în rampă, alții citesc reviste pe care le găsesc, o fată se dă cu bicicleta. Unele fețe sunt netede, frumoase, dar pe altele munca repetitivă și abrutizantă se vede. Fețe ridate, încercănate, fără dinți în gură, priviri mohorâte. Un puști de vreo 15 ani, de 1.60, mă roagă să îi pun bala de vreo 60 de kg în spate ca să o ducă la cântărit. Nu reușește din prima, se încovoaie sub greutate, dă vina mândru pe mine și pe încă un prieten de-al lui că nu i-am pus sacul bine pe spate. Din a treia încercare reușește. Îmi spune că dacă trage tare timp de 8 ore poate să câștige până în 50 de lei.
Eu am strâns în două-trei ore PET-uri de 3-4 lei. Am mai luat și ceva cartoane și doze. Apoi, am plecat acasă să iau un acumulator pentru aparatul foto. E și o scuză bună să mă întorc în oraș pentru că simt că nu pot sta 8 ore în gunoaie ca ei, iar munca în dejecțiile rampei e deprimantă. Până acasă îmi ia o oră jumătate, cu autobuzul 8, apoi cu tramvaiul. Soției nu îi convine când îi spun că vreau să fac un duș, că  infestez casa cu microbi, așa că nu fac, mă întorc în Pata Rât. De altfel, 3 zile nu am făcut duș și nici nu am mâncat cum trebuie, deși de regulă am două scaune pe zi, ca să nu fiu nevoit să merg la wc în Pata Rât.

Noaptea în rampă
Gestionarul cântărește ce tonaj au mașinile care intră în rampă și ce tip de gunoi aduc mașinile. Notează în computer și dă facturi. Îmi confirmă și el evaziunea fiscală din rampa veche unde nu se calculau intrările. E pasionat de ciuperci, încerca să și facă o afacere din asta. Îmi spune că față de anii ’90, Apusenii sunt rași, au
mai rămas vreo treime din păduri și nu mai găsește ciuperci ca pe vremuri. Face un calcul în care doar culegerea ciupercilor timp de trei ani și astfel păstrarea pădurilor ar fi adus mai mulți bani și ar fi creat mai multe locuri de muncă decât exploatarea brută a lemnului.
O situație similară îmi pare și aici, mă gândeam noaptea la culcare în rulotă, pentru că un sistem mai bun de colectare, reciclare și mai ales reutilizare a produselor ar oferi mai multe locuri de muncă decât rampa din Pata Rât. Îmi spunea mai demult și Mihaela Beu, fost comisar-șef al Gărzii de Mediu în Cluj: „Eu nu înțeleg un lucru. Noi ne cramponăm să facem rampe de depozitare cu investiții uriașe, dar toată politica Europei este să facem reciclare, sortare, să devenim o societate a reciclării. Foarte mulți bani pentru rampe și te întrebi  pentru ce. E incredibil!”.
Este nevoie și de depozitare, crede dânsa, dar nu o concentrare de politici publice pe acest segment. La nivelul județului Cluj, Sistemul de Management Integrat al Deșeurilor era evaluat la 255 de milioane de lei fără TVA. Majoritatea banilor merg pe rampe de colectare, nu pe centre de reciclare, în condițiile în care UE recomandă ca până 2025 deșeurile reciclabile și biodegradabile să nici nu mai ajungă la rampa de gunoi. Rampa RADP este temporară. A devenit o soluție de criză până la finalizarea Centrului de Management al Deșeurilor din apropierea zonei Pata Rât. Centrul nu a fost terminat din mai multe motive: corupția dovedită cu un președinte de Consiliu Județean și patroni responsabili de construcția inițială care sunt în închisoare pentru mită, și, desigur, multă incompetență, prin alegerea unui teren impropriu,
mlăștinos și cu alunecări de teren.
O imagine suprarealistă noaptea în rampă în timp ce ies la pișu: 5-6 cai intră pe poartă și aleargă printre gunoaiele luminate de câteva becuri ca să nu se fure. Câinii aleargă după ei. În depărtare, o luminiță de lanternă a unor colectori. Scormonesc și noaptea în gunoi pentru a face un ban în plus. Anii trecuți, oamenii munceau și noaptea cu zecile dar aveau generatoare puternice cu care dădeau drumul la lumină
și vedeau gunoiul. Acum, în rampa publică, se descurcă la lumina lanternei.

JOI
Dimineața la muncă
E frig și îmi vine să ies din sacul de dormit. Dar dacă ieșeam la mijitul zorilor, i-aș fi văzut deja pe romi la muncă în rampă. Gabi îmi spune că a venit la trei dimineața ca să prindă gunoiul adus în timpul nopții. Am dormit prost că intrau mașini constant  noaptea. Oare cum se descurcă oamenii de lângă rampă care trăiesc la câteva zeci de metri de camioane?
Azi trag mai tare cu Gabi, peste 4 ore. El se bagă mai adânc în gunoi când vine mașina și aruncă PET-uri către mine, eu le pun în două plase. Când nu vin mașini, mergem pe maldărele de gunoi să căutăm PET-uri și mai stăm cu alții la povești. Vine constant un utilaj greu peste maldărul de gunoi și nivelează gunoiul, că e mai ușor apoi de sortat. Nu mai îmi e greață ca ieri, cu excepția momentelor când prind mâncare soioasă, care se lipește de mănuși. Vin mașinile, descarcă și atunci se face praf care îmi intră în ochi și încep să lăcrimez involuntar. Să iau sticlă, întreb. Nu, se uită mirat Gabi că nu știu. Sticla nu se plătește la colectare. Nici nu ar avea sens, îmi spun, să fie dusă la reciclare când ea ar putea fi reutilizată. Ca la unele supermarketuri vestice unde mergi cu materialul de împachetat, că e sticlă sau plastic, și ți se dă produsul. Dar astfel de practici nu ar trebui să fie apanajul unor micro-comunități conștiente ori alternative din clasa mijlocie, o problemă de alegere, ci una de obligație. Lângă noi emană vizibil gazul rezultat din reacția chimică a gunoaielor, dioxid de carbon și mai ales metan, substanțele responsabile pentru încălzirea globală Dar sunt și alte gaze periculoase ca urmare a descompunerii: amoniac sau hidrogenul sulfurat. Adun gunoaie lângă gunoaie care fumegă. Credeam că o să mă obișnuiesc a doua zi, dar nu îmi place munca, aștept pauzele de țigară și de povești. Nu vor să fie filmați, de aceea îmi notez.

Suntem mai mulți, ca la terapie de grup:
– E sclavie aici, ca pe vremuri când puneau calea ferată, zice Florin.
– Unde, în America, întreb, când puneau chinezii calea ferată?
– Îhî.
– De ce semnezi protecția muncii aici și nu ai nici o asigurare, zice Ion.
– Mă, semnezi că tu ești responsabil, De ce ne trage atunci 16% dacă noi
răspundem dacă ni se întâmplă ceva, îi spune Florin.
– E exact ca în rampa veche, da’ profitul îl fac ei, nu noi, zice unu.
– Cât făceați înainte față de aici?
– 1 leu pe kg de pet în rampa veche, aici 0,35 bani, înainte mai puțin [cât am fost
pe rampă, poate și pentru că am fost acolo, s-a anunțat o majorare la 0,40 de
bani, ceea ce înseamnă că la 100 de kg colectate într-o zi de muncă dură se
câștigă 40 de lei]
– Noi facem parte din țara românească, dar de ce când ne văd mai colorați nu ne
bagă în seamă. E prea mare diferența între naționalități, zice Ion.
– Eu nu mai am curent de la Crăciun, că trăgeam de la unu. N-am 2 milioane ca să
plătesc [prețul curentului în Dallas tras de la persoane care au curent legal]. Am
și zis la primărie să ne dea curent. Noi de ce nu avem și alții au pe Cantonului
sau la noi în Dallas, spune altul.
– Să se bage curent. Dacă nu pentru noi, atunci pentru copiii care merg la școală.
– Bine că la alegeri ne bagă în seamă, dar în rest nu.
– Credeți că ajută ce fac? Că muncesc cu voi, scriu despre asta?
– Ajută, dar apoi uită de noi. Vin de la UE, dau cu o lavabilă să ne dezinfecteze,
glumește unu. Și la Colectiv se dă o lună-două că au murit oameni, dar apoi se uită.
– Zice lumea: ui, țiganu’! Dar țiganu’ curăță după românul care nu-i pasă, doar
aruncă la gunoi. Scrie acolo că cel mai important e curentu’, concluzionează Florin.

Spre amiază, în pauza de masă
Vine o mașină cu mâncare pe cale să expire de la Selgros. Lumea se pune să mănânce, în special ciocolată și biscuiți. Altă mașină aduce legume și fructe. Unii își iau roșii și banane din gunoi. Mi-au oferit bomboane. M-au asigurat că sunt bune, dar  i-am refuzat. Câteva zile mi-am pierdut pofta de mâncare, acum mă dădeam preocupat că notez:
– Eu lucrez la Rosal, iau 760 de lei pe lună. Acum sunt în concediu, dar mai vin să fac un ban, îl iau de la jerpeliții ăștia.
– Cum s-ar putea îmbunătăți condițiile de aici?
– Ori prețuri mai mari, ori să le scoatem afară. Am auzit că reciclatorii dau 90 de
bani pe kg de PET, păi, să ne dea nouă mai mult că ăștia de la RADP numa’
stau.
– Dar dacă s-ar colecta selectiv din oraș, cum ar fi, întreb.
– Și noi din ce-am mai trăi?
– Păi, te-ai angaja. Să facă statul român locuri de muncă, cum era înainte, zice
Ion.
– Cum era și Gabi, că era la mobilă, dar nu te-ai mai dus, zice Florin.
– Și, ce, să stau pe 7 milioane?, zice Gabi.
– Te iau o lună de probă, două, trag de tine, și apoi nu te mai iau, spune Ion.
– Pe mine numai două zile m-au luat de probă și apoi m-au angajat și acum sunt
contribuitor. Să-și caute țiganii locuri de muncă, spune Florin
– Da sunt locuri de muncă?, zice Ion
– Sunt!
– Nu-i adevărat, în afară de Rosal ce locuri de muncă mai știi?
– Mai sunt și în construcții. Nu știi, înveți la locul de muncă!
– Vezi, părinții noștri, aici au îmbătrânit, de la 16 ani până la 63 aici au muncit,
Cred că dacă ne-ar duce la medic nici unul nu e sănătos la câte bacterii sunt
aici. Nu mai scrie și tu că la cine ajunge?…, spune Florin.
În afară de zilieri, am mai stat la povești și cu angajații din Pata Rât, care au o muncă mai ușoară. Miki Ștefania e născută în 1984, are un copil, a copilărit la orfelinat. De când a devenit majoră trăiește în Pata Rât. Speră ca fiul ei să facă școală cât mai mult timp: „mie mi-ar plăcea multe să facă, să fie constructor, polițist, depinde ce vrea. Medic. Mi-ar plăcea mult să aibă un viitor”. La rândul ei, vrea să facă școală cât mai mult. A făcut școala la fără frecvență, a intrat la facultate la fără frecvență, pe locurile speciale pentru romi. E studentă în primul an la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. O spune cu mândrie. Își dorește să fie mediator școlar „ca să se facă dreptate, să nu mai fie discriminați romii”. „Dar cum sunt discriminați romii?”.
„Sunt săraci. Nici nu mai vor să facă școală dacă sunt jigniți. Li se spune tot timpul că put. Dar în ce condiții să-i spele părinții dacă locuiesc în Pata și lucrează în rampă?”. Aici îi place, „pentru că e cinstit, nu e furt. Te respectă aici, dar în alte părți te țin la distanță”. Vorbește răgușit, cu gesturi băiețoase, cu șapca trasă pe ochi, trage din țigară. Primește 500 de lei pe lună, dar crede că i se va mări salariul. Mai colectează și în rampă, dar verifică și ce aduc colectorii, să nu fie lichid în sticle ca să cântărească prea mult.

După-amiaza la ghene 

Mă pregătesc să plec ca să colectez deșeuri și prin Mănăștur. Mă întreabă oamenii dacă o să mai vin pe la ei, dacă o să mai muncesc prin rampă. Le spun că în Pata o să mai vin, dar nu la muncă în rampă. La plecare, Gabi îmi zice: „O să îmi fie dor de tine”. În drum spre oraș încă mai simt mirosul înțepător de la vopsea care mă pișcă în nas.

Mă tem să nu put pe autobuz, mai ales că de marți dimineața nu am mai făcut duș și nu prea am haine de schimb. Merg spre Mănăștur ca să colectez prin gunoaie în căutarea corturarilor sau a pensionarilor pe care îi văd la ghene. Pe corturari nu-i găsesc. Întâlnesc într-o oră de plimbat printre ghene cinci colectori, dar care nu vor să fie filmați, nici să fie ajutați cu munca. Li se părea ciudat să-i ajut, poate că eram un caraghios dohoquijote perorând despre importanța muncii de colectare selectivă. Singur îmi e jenă să colectez. Nu pentru că îmi e rușine să mă vadă cineva cunoscut, dar mi se pare absurd de unul singur. Ce încerc să demonstrez, doar nu e evident?, îmi spun. Cu cineva lângă mine măcar mai pot sta la povești. Apoi, îmi e silă să cotrobăi prin tomberoane pentru că trebuie să intru cu mâinile în întregime și asta îmi repugnă. Nici nu depind să trăiesc din ce colectez că la ritmul meu aș muri oricum de foame. Se lasă seara și merg în pădure, unde știam că stau corturarii. Nu i-am găsit. Poate raziile din ce în ce mai dese din pădure din ultimul timp să-i fi îndepărtat de pădure. Alerg prin Făget și văd polițiști în căutarea lor. Mai ales de când s-au înmulțit reclamațiile la adresa lor și s-a deschis noua rampă, nu mai sunt tolerați să doarmă în Mănăștur și unii ajung din nou în Pata Rât. De altfel, potrivit unui studiu realizat de Cristina Raț pentru UNDP, 42% dintre
oamenii din Pata Rât au fost evacuați de autorități în această zonă segregată. Inclusiv oamenii care stăteau în pădure au fost duși lângă rampă. Restul s-au agregat acolo pe o piață dereglementată a deșeurilor. În timp ce caut prin gunoaie, un gest de revoltă mocnește în mine, dar cum să îl transpun? Oameni atât din Pata Rât
cât și din afară nu vor să fie intervievați oficial, dar îmi spun că era o evaziune fiscală cunoscută de toată lumea. Doar la Cluj e de câteva milioane anual, poate zeci de milioane de euro. Actele erau false, nu se calcula cât gunoi se aduce în rampă, cât se colectează selectiv, cât se reciclează. Marii producători au obligația de a colecta selectiv și de a recicla pe baza principiului UE „Poluatorul plătește”. Își formează asociații care negociază cu statele cote de colectare. Asociațiile fac apoi contracte cu firme de salubrizare, dar contractele sunt fictive atâta timp cât nu se calculează cât gunoi intră și cum e colectat separat. Un stat corupt nu verifică aceste contracte.
În condiții de economie nefiscalizată, colectarea selectivă este realizată informal de persoane în condiții toxice, apropiind însă sensibil România de alte țări UE, dar în urma unor mecanisme care nu apar în statistici. Pata Rât devine astfel un simptom pentru o economie dereglementată a deșeurilor, în care costurile sociale și de mediu nu sunt luate în calcul. Pentru ca ghetoul Pata Rât să existe în jurul rampei de gunoi este necesar ca deșeurile să nu fie colectate selectiv la sursă, să nu existe centre de colectare la mall-uri și supermarketuri care să îți dea câțiva bani pe produse. E necesar ca marii producători de ambalaje să își eludeze obligațiile în plata taxelor și impozitelor, ca firme de salubrizare să nu investească în tehnologie pentru a colecta și depozita selectiv. Îmi spun că Pata Rât există ca ultimă verigă a unui „lanț trofic” în care predomină  darwinismul social.

Seara în pădure
Îmi instalez cortul la 5 minute de apartamentul meu. Mi se pare că nu eu sunt cel care face terenul, ci că terenul a venit la mine. Celălalt putem deveni oricare dintre noi, ca pensionarii întâlniți ce caută prin gunoaie ca să-și întregească pensia. Am văzut privirile de ură și dispreț ale vecinilor mănăștureni în timp ce îi priveau pe colectori, unii gălăgioși, alții care făceau mizerie, destui care furau. Dar nu se puneau în locul lor. Nu se gândeau de unde veneau, refuzau să vadă condițiile din Pata Rât, apoi, mai important, nu își imaginau că făceau colectarea selectivă în locul lor.

VINERI
Dimineața cu nea Tibi
Mă trezesc, ies din cort. Două tanti cu câini mă văd de la distanță și ocolesc cortul, Ies din pădure la drum. La câteva minute vin jandarmii, patrulează prin pădure, se uită la mine și se hlizesc. Merg spre o dubă și încă o mașină mai mică și pleacă. Mă întreb dacă mănășturenii m-or fi reclamat când au văzut lumina de la frontală  în pădure, mai ales că am stat într-un loc unde vin corturarii. După un sfert de ceas mă întâlnesc cu unul dintre corturari, care vine din Florești, unde și-a luat cu familia un teren din bani câștigați din colectare. Îi e frig, așa că își face rapid un foc prin pădure. I-a mai rămas ceva vin să se încălzească. Ne știm de câțiva ani, ne-am întâlnit și la Pata Rât și în pădure, pe unde îmi făceam alergările ori în cartier pe unde colecta.
Din pădure au fost evacuați de mai multe ori de poliție. Îi spun ce fac, dar și că vreau să povestesc mai departe altora. M-a întrebat dacă nu îmi e rușine. Zic că nu și mă ofer să-l ajut. Se uită serios la mine și îmi zice: Mi-e rușine cu dumneata. Apoi, timid: Ce-o să zică Uniunea Europeană? Îl întreb dacă se mai întoarce la Pata Rât și îmi spune că la prețurile alea nu, că în Mănăștur câștigă și 70-80 de lei pe zi dacă trage tare și are cărucior. Cel mai probabil lucrează cu oameni care nu plătesc TVA care plătesc mai bine, de pildă peste 1 leu kg de PET, după cum îmi spune un gestionar de depozit despre corturari.
Plec și mă întâlnesc la o ghenă cu nea Tibi, pensionar de 68 de ani. În tinerețe a lucrat în construcții și ca zugrav. Are o pensie de 600 și ceva de lei, o soție cu handicap și rate la bancă. Ce rate, întreb? 130 de lei pe lună, că și-a luat frigider și TV și trebuie să le plătească. Cât am stat cu el doar la o ghenă, 20-30 de minute, a tăiat arcurile la două canapele. Muncă migăloasă, de scos pânza și cuiele. A mai făcut asta și la alte ghene unde a mai găsit canapele. A găsit dimineața 23 de kilograme la 30 de bani kg, din care i se trage impozit la REMAT 16%. A luat puțin peste 5 lei. Gestionarul îi spune, în glumă, să nu-i dea toți pe vodkă, iar Tibi răspunde că ia și-o pâine.
Amiaza la Kaufland
Colectez din două ghene un sac cu PET-uri. Le duc la un depozit de colectare lângă Kaufland, Mănăștur. Întreb cât se plătește. 50 de bani. Cine vine pe aici? Majoritatea pensionari, îmi răspunde gestionarul, dl. Gal. Mă întâlnesc și cu unul dintre ei, încă nu pensionar, Janos, de 55 de ani. Lucrează de la 3 dimineața și în două ture de opt ore a reușit să strângă de 26 de lei. E știrb și palid, îmi vorbește încet și resemnat despre faptul că banca îi ia apartamentul din Mănăștur dar are unde să se mute mai departe, în Florești.
Am încercat să mă transpun în pielea lor, dar apoi am refuzat-o. Nu cred că ar trebui să existe astfel de ocupații, spun paznicilor care mă întreabă de ce arunc gunoiul cu PET-uri în fața supermarketului Kaufland. Dacă responsabilitatea pentru selectarea gunoiului e colectivă, atunci ar trebui instalate puncte de colectare peste tot, nu doar la Pata Rât. Un paznic se uită încruntat și zice, aha, vrei să furi slujbele celor din Pata Rât. Îmi zic în sinea mea că da și că ei ar trebui să le fure pe-ale noastre. Dacă responsabilitățile sunt colective, trebuie totuși să le gradăm. În România, ca și în alte țări, se face o risipă atât de mare, inclusiv de alimente, întrucât o treime se aruncă în lume, în numele zeului căruia i se închină marii producători de deșeuri, intermediarii, statul: PROFITUL.
Decât gâlma de durere pe care o am în gât, mai bine revoltă, chiar și neputincioasă

Citește în volum întregul reportaj

Comments

comments

4 COMENTARII

  1. Este o tara libera, prin urmare si tiganii sunt liberi sa faca ce vor sau ce-i duce capul! Cat despre segregare, terminati cu prostiile, este natural ca fiecare sa doarma cu “familia” lui, vedeti cum s-au tirat toti tiganii rapid dupa improprietarire din blocurile in care au fost bagati de Ceausescu alaturi de romanii verzi! Nu i-a gonit nimeni, au vandut si au plecat singuri! Clujul, o cocina care miroase de la o posta a comunism de duzina si a socialism intelectualist de pet sau halba ieftina!

  2. Un articol foarte frumos scris … pentru cine este deschis, poate fi un exercitiu de imaginatie foarte interesant.
    Eu in Bucuresti strang selectiv in casa si le lasa la ghena gata selectate.
    “nu cred că ar trebui să existe astfel de ocupații” … o idee bazata pe un umanism care este din ce in ce mai putin la moda in lume … cred ca va trebui sa asteptam urmatorul razboi mondial, ca sa invatam sa pretuim oamenii.

  3. Excelent articol si o actiune demna de toata lauda! Trebuie in primul rand sa scapam de gunoiul uman al societatii noastre care permite un asemenea trai in secolul asta. Din pacate gunoaiele umane sunt mult mai greu de reciclat.

Scrie un comentariu