Dar din dar. Povestea „Mașinii Bărboase” care îi duce, gratis, pe clujenii cu dizabilități și pe cei nevoiași
ActualitateTop News by Kristina Reştea - feb. 08, 2017 0 1758
Ciprian, şofer de “taxi”: “Bine aţi venit în maşina bărboasă! Unde mergem?”
Oana, pasager: „Pe Traian Moşoiu”. Și urmează nişte indicaţii ajutătoare. „Iar acolo este şcoala biblică”.
Ciprian: „Bine de ştiut. Decolăm!”
Oana e o tânără de 31 de ani care îţi vorbeşte cu încredere (şi zâmbind mult) despre planuri de viitor şi schimbare de mentalitate, despre cum ar trebui să ne bucurăm de fiecare nor şi despre cum necazurile te învaţă să te uiţi înspre ceilalţi. Oana tocmai a urcat în maşină în scaun cu rotile. De aceea „taxiul” stătea între ghilimele, în prima frază: pentru că dialogul de mai sus nu e unul purtat, de fapt, într-un taxi. Sau, mai bine zis, nu e vorba de un taxi obişnuit. Am putea spune chiar că e unul neobişnuit, din mai multe puncte de vedere: e o maşină specială, fiindcă ea a intrat în traficul clujean pentru a le da un drept la deplasare unor oameni de-ai noştri care altfel au mai puţine opţiuni. Sunt oameni nevoiași sau cu dizabilităţi, pentru care străzile, trotuarele, taxiurile şi autobuzele, dar şi clădirile Clujului sunt adesea neprietenoase. „Maşina Bărboasă” – „Beard mobile” a fost lansată în trafic de cei de la asociația Beard Brothers ca prim taxi – Comunitar din Cluj-Napoca, „care deserveşte, în regim gratuit, persoanele cu dizabilităţi şi cazurile sociale care au o urgenţă”.
Bărboşii conduc cu scopuri dintre cele mai diverse: o duc pe o doamnă la biserică şi la meciurile de fotbal, pe o tânără la şcoala religioasă, pe un băiat diagnosticat cu scleroză multiplă la tratament. Pasagerii taxiului au de la 15 la 50-60 de ani. Maşina comunitară are câte 2-3 curse pe zi, aprope în fiecare zi. Cu, poate, o zi din săptămână pauză.
„Dar din dar se face Rai”. E o vorbă pe care o prietenă mi-o spune adesea, când contextul e de așa natură încât merită subliniată. Ca alte vorbe din popor, și asta își dovedește valabilitatea în timp. Probabil ați constatat. De exemplu: un om face o donație, un altul își ia din timpul liber să facă ceva pentru alții, unii (poate cu un ONG) adună banii și timpul și le pun într-o cauză bună. Cum ar fi taxiul comunitar. Cineva beneficiază de taxiul comunitar și, mânat și de luptele zilnice, e inspirat să se implice la rândul său. Ar vrea să îi ajute pe alții (găsiți mai jos cazul Oanei). Așa că stai puțin pe gânduri și speri că e adevărat: „Dar din dar se face Rai”.
Am vrut să vedem cum funcţionează serviciul, aşa că „Maşina bărboasă” ne-a găzduit într-o zi de muncă.
„Ca vântul și ca gândul”. La lucru
Suntem în plin sezon de proteste la Cluj (şi în toată ţara) şi, după tura de marş de noapte, ziua de lucru continuă la fel ca de obicei. Poate, totuşi, cu o însufleţire nouă. În biroul instalat într-o casă cu uşi colorate din paşnicul cartier Gheorgheni e încă sediul „Beard Brothers”, care se pregătesc de instalare în casă nouă.
E „business as usual” – tocmai s-a lansat campania de recrutare şi va fi muncă de selectat dintre sute de aplicaţii, campania 9 e în desfăşurare, proiectul Beard Mobile e proaspăt lansat şi trebuie gestionat. „A început de la o idee, ca toate lucrurile”, începe cu începutul Cornel Hoza, preşedintele Asociaţiei Beard Brothers. Dar nu e vreme de stat prea mult la sediu. Sună telefonul și e timpul să pornim spre destinaţie: cursa e programată la oră fixă şi la ora aia trebuie să fim la casa pasagerului. Aşa că lăsăm cafelele şi biroul şi mergem după „Beard Mobile” – îl urmărim, de data asta spre Floreşti. Echipa zilei, alături de Cornel: Alex Kerekes, Sebi Boanca și Ciprian Zegrean.
Între timp, reluăm discuţia.
Orașul cel primitor: „De ce nu staţi acasă dacă sunteţi handicapaţi?”. Și luminița de la capătul tunelului: mașina argintie
„Totul a început de la o idee. Conceptul s-a pus în practică la un moment dat la Bucureşti. L-am văzut acolo, apoi am vorbit în stânga – dreapta cu oamenii din Cluj şi chiar am identificat că deplasarea e o problemă şi aici, pentru oamenii cu dizabilităţi. Unele autobuze au rampe, dar du-te miercuri la 1 cu transportul în comun şi nu ai locuri să stai nici măcar în picioare. Unele autobuze nici nu au astfel de rampe. Există o reglementare legală care prevede că firmele de taxi trebuie să aibă cel puţin o maşină dotată pentru persoane cu dizabilităţi, dar la vremea aia, din ce am aflat noi, era doar una, în Oradea. Între timp, am înţeles că autorităţile au început să pună presiune să se întâmple lucrul ăsta. Asta e bine, dar să vedem şi rezultatele. Noi am vorbit cu persoane care au probleme şi ne spuneau că întâmpină reticenţă din partea oamenilor, le ziceau unii „de ce nu staţi acasă dacă sunteţi handicapaţi?” Chestii din ăstea, super aiurea. Oamenii ăştia vor să fie activi şi ar putea merge la tot felul de activităţi, dar îi împiedică problema asta”, explică Cornel. Aşa că s-a decis ca maşina specială să fie următorul obiectiv de campanie. Se întâmpla pe la început de 2015. A urmat campania, concertele şi toate acţiunile necesare. „Am vândut prăjiturele, am făcut târguri prin companii. Am bugetat proiectul şi am zis că rezolvăm să luăm maşina cu 12.000 de euro. După care am zis că o să căutăm parteneri care să susţină pe termen lung proiectul”, spune preşedintele Beard Brothers. Campania a fost un succes: s-au adunat 15.000 euro, iar maşina a fost achiziţionată din Germania cu 10.000 de euro. Banii rămaşi sunt folosiţi pentru a alimenta şi acum desfăşurarea proiectului. De la momentul conturării planului au urmat etapele: campania, achiziţia maşinii, actele şi procedurile, dar şi o perioadă de „teste”. Maşina e pe teren de câteva luni, dar oficial proiectul s-a lansat în acest început de an, după ce lucrurile s-au pus de-a dreptul pe roate/roți. La propriu şi la figurat. Echipa are acum pentru acest proiect 30 de şoferi voluntari, care – în funcţie de timpul lor liber şi de programările anunţate – preiau volanul Beard Mobile. Cei care vor să apeleze la maşină trebuie să ştie că e nevoie să anunţe echipa cu 24 de ore înainte, pentru ca gestionarii programului să se asigure că maşina e disponibilă, cu tot cu un şofer şi un ajutor de şofer. Asta pentru că, acolo unde e nevoie, „bărboşii” intervin din casa pasagerului până la destinaţie – adică, atunci când e cazul, aduc scaunul cu rotile de la etajul patru. „De obicei, îl întrebăm dinainte pe cel care ne contactează ce probleme are, unde vrea să ajungă, care e greutatea persoanei”, spune Cornel. „Avem şi fete în echipa de şoferi, aşa că trebuie să fim atenţi cum gestionăm lucrurile”, completeză Alex, de la volan. Pentru că Beard Brothers are şi divizia de fete – The Sisterhood.
O dată proiectul demarat, gestionarii lui constată că din oraş lipsesc tot felul de lucruri care ar putea face lucrurile mai simple pentru toată lumea. De exemplu, planul următor e achiziţionarea unui elevator, în viitorul apropiat, care să ajute „echipa de intervenţie” să transporte pe scări scaunul cu rotile. Asta ar costa cam 3000 de euro. „Destul de mult, dar merită. Pe termen lung, când vom avea curse non stop, vom angaja şi un şofer care să facă asta tot timpul. Momentan nu a fost cazul să refuzăm vreo solicitare. Dar având în vedere că fiecare voluntar are jobul lui, la un moment dat e şi riscul ăsta. Aşa că vrem să angajăm un şofer permanent. Nu am angajat până acum, fiindcă nu am vrut să cheltuim bani aiurea, având în vedere că deocamdată nu a fost nevoie şi ne-am descurcat noi. Încă nu e aşa de mare cererea încât să plătim un om doar ca să stea”, explică „şeful” Beard Brothers.
Programul funcţionează încă din rezerva de bani acumulată cu campania, dar asociaţia ar lansa clujenilor o provocare, pentru a susţine proiectul pe termen lung. „Vrem ca comunitatea să susţină proiectul ăsta, să găsim atât de mulţi parteneri care să contribuie cu sume modice încât să ducem înainte lucrurile. Să se contribuie cu, să zicem, 10 euro. Dacă ar fi aşa, cu 100 de parteneri – firme, oameni – ne acoperim costurile. Cei care vor să ne sprijine o pot face folosind contul asociaţiei, pot dona acolo, cu menţiunea pentru Beard Mobil”, spune Cornel. „Chestia amuzantă a fost că şi beneficiarii, toată lumea întreabă: chiar e gratis? Oamenii au întrebat ce pot să facă, chiar dacă e gratis, le-am contul. Acuma, nu o să refuzăm dacă cineva chiar vrea să ajute proiectul, dar nu încurajăm neaparat lucrul ăsta în rândul beneficiarilor. Acesta e serviciul dedicat lor”, precizează Cornel.
Povestea Oanei. Şi lecţia
„Şi dacă va fi să rămân în scaun cu rotile, trebuie să învăţ din asta să îi încurajez pe alţii, să nu trăiesc cu o mentalitate bolnavă”.
Ajungem tocmai în Florești și, în fața unui bloc verde-fistic, după ce ocolim un cățel, trecem la următoarea etapă din ziua de muncă a taxiului argintiu, cu însemn bărbos. Preluarea pasagerului. Tânăra beneficiară e însoțită de mamă și de o prietenă, dar băieții preiau frâiele. Se deschide mașina, se dă jos rampa, se primește pasagerul. Mama e mulțumită și se retrage cu un semn de aprobare.
Oana Albu e una dintre primele pasagere ale Beard Mobile. Nu ştia de maşina asta specială, până când prietena ei Mihaela a aflat, de pe Facebook, că există. Într-un drum de „taxi” ne-a împărtăşit poveste ei, ca să dăm mai departe povestea Maşinii Bărboase, care duce zilnic astfel de întâmplări şi pe oamenii lor.
Oana are 31 de ani şi vrea să îşi ducă viaţa în aşa fel încât boala care o afectează să nu o împiedice prea mult să îşi vadă de activităţi. Vorbește mult despre credință, gândire pozitivă și speranță, fără să conteste, desigur, importanța medicilor și a procesului prescris de recuperare. Cu toate diagnosticele, vrea să completeze existența și cu speranță – de pildă, scaunul cu rotile nu ar trebui să însemne că e consemnată să stea acasă. „Boala mea…”, începe tânăra și face rapid o precizare. „Nu prea îmi place să o iau aşa, în cârcă. Încerc să îmi schimb mentalitatea, să nu fie una a tuturor diagnosticelor puse de medici”, precizează Oana. Dar diagnosticele sunt la fel de reale ca scaunul cu rotile care tocmai a urcat în maşină. „Medicii spun că am hiperlordoză. De la tocuri, cum nu am făcut nici sport, de la lucruri cărate – mi-am distrus coloana, nu am avut grijă de ea; mi-am rupt piciorul de şapte ori. Dintre astea, şase accidente s-au produs în mod banal. Mi-am distrus masa musculară, nemâncând sănătos şi nefăcând sport am ajuns la o stare degradată a sănătăţii. Medicul mi-a spus că, în urma fracturilor avute şi după recuperările nefăcute corect, mi-am afectat coloana în continuare şi partea sănătoasă a piciorului stâng. Am ajuns la stadiul la care, nerefăcându-se masa musculară, voi depinde o bună bucată de vreme de scaun cu rotile sau poate chiar toată viaţa”, înşiră Oana. „Eu nu prea vreau să cred asta. El e medic, zice teoretic, expune partea ştiinţifică, dar eu am avut minuni. Nu vreau să trăiesc cu mentalitatea că toată viaţa voi fi în scaun cu rotile. Şi dacă va fi să rămân aşa, trebuie să învăţ din asta să îi încurajez pe alţii, să nu trăiesc cu o mentalitate bolnavă”, spune hotărâtă. Nu a fost atât de convinsă dintotdeauna. Mentaliatatea s-a mai înseninat pe parcurs.
Primele probleme au apărut de mult. „De la atâtea fracturi, muşchiul nu se mai recupera; folosind cadre şi cârje, am ajuns să îmi fie afectată partea lombară. Când am mers la o posibilă operaţie la coloană, medicii au spus că aceasta mi-ar afecta iar picioarele. Stând la pat şase luni, mi s-ar distruge masa musculară complet”, povesteşte Oana. Asta se întâmpla acum mai bine de un an. „Am fost pe la toţi neurochirurgii şi ortopezii posibili. Medicul mi-a spus că depinde şi de mentalitatea mea şi de voinţa mea. A admis şi ideea că există un „comitet ceresc” şi poate va face o minune. Dar din punct de vedere medical realitatea pe care mi-a expus-o asta este: voi ajunge cu certificat de handicap pe viaţă din cauza asta”, admite Oana.
Recuperarea e anevoiasă, dar, spune Oana, ajută şi observă îmbunătăţiri. Dar pe lângă că e anvoiasă fizic, e şi costisitoare financiar. „Nu îmi permit financiar să merg la Recuperare în fiecare zi. Mi-ar permite casa de asigurări să merg 12 zile, de două ori pe an, gratis prin asigurări. Asta ar însemna să îi plătesc şi mamei internarea în spital, pentru că ei nu au atâta timp să îşi rezerve fiecărui pacient. Noi locuim în Floreşti şi e greu să ajungem aici”, amintește tânăra. Dacă e să o plătească, o şedinţă costă 40-45 de lei. „Îmi trebuie multă răbdare şi persevernţă şi oameni pozitivi care să creadă în nebunia mea. Că unii aşa îi zic – nebunie. Eu îi zic mentalitate sănătoasă. Încep să adopt o mentalitate dumnezeiască. Dumnezeu m-a creat sănătoasă, ştiu că nimic nu e imposibil. Am avut şi o pareză, nu îmi simţeam piciorul de la genunchi în jos. Atunci s-au rugat aţii pentru mine. Când am făcut primii paşi fără orteză am simţit că a fost un miracol. Am fost prezentată la studenţi”, aminteşte Oana.
Visul. „Dă mai departe”
Noua atitudine, asta „nebunească” şi pozitivă, are efecte, susţine tânăra. O ajută. „În trecut mi se spunea, chiar sănătoasă fiind: „nu eşti capabilă, nu eşti bună, cu şcoala nu vei reuşi”. Şi aşa a fost, toate lucrurile astea înrădăcinate au dus la o mentalitate închisă. Încerc să îmi schimb mentalitatea”, spune Oana. Aşa că acum se concentrează pe lucruri pozitive şi pe recuperare. A absolvit şcoala profesională în 2004 şi a continuat doi ani de seral. Apoi traseul educaţional s-a întrerupt o vreme. „Am plecat de acasă, am fost mai răzvrătită”, vine explicația. Acum, însă, Oana începe să contureze un plan nou. „Mi-aş dori să ajut oameni care au fost în aceleaşi condiţii ca mine. Nu vreau să par ciudată sau să vă implementez vouă gândirea mea. Dar la asta m-a condus totul, toate accidentele, rupturile, o viaţă zdruncinată din punct de vedere sentimental şi fizic. Vreau un serviciu, vreau să continui şcoala, în aşa fel încât să pot ajuta. Poate să fiu asistent social sau chiar să fac fizioterapie, să îi ajut pe oameni. Am avut o fizioterapeută care îmi spunea că nu e posibil, că nu o să mă recuperez, nu mă lăsa să fac paşi cu cadru de mers. M-am gândit încă de atunci. Nouă nu ne trebuie oameni din aştia în spitale, în sistemul medical, oameni care descurajează pacientul, avem nevoie de oameni care să le dea o speranţă celor bolnavi, să se bucure de viaţă aşa cum este şi asta le va da curaj să meargă mai departe. Visul meu e să îmi deschid eu ceva, cum e fundaţia băieţilor (Beard Brothers). Adică ceva aşa, necomercial, nu pe bani. Nu să vină omul să cheltuie, ştiu şi eu cât de mult am cheltuit, cât de multe lucruri materiale trebuie să dai ca să te recuperezei şi, uneori, tot nu te recuperezi complet”, spune Oana despre gândurile de viitor.
Planul nu e încă foarte clar, e la stadiu de „temelie”. „Vreau să mă zidesc pe mine atât de bine, să învăţ, să socializez cu oameni, să mă vindec pe mine atât de mult interior, încât să pot să dau mai departe. Dacă eu încă mai am momente în care trebuie să cresc, să învăţ anumite lucruri nu e momentul să pornesc. Visul meu e că o să vină şi momentul acela. Am văzut şi multă lume în spitale. Medicul care m-a operat pe mine a fost o excepţie, deşi e într-un mediu care nu prea permite latura asta spirituală, fiinndcă ei pun ştiinţa în faţă. Am fost uimită şi copleşită că mi-a permis să nu renunţ la mentalitatea mea. În spital am întâlnit însă şi medici rezidenţi care râd de pacienţi; nu i se dă speranţă pacientului, lipseşte adesea respectul pentru celălalt, pentru a proteja sentimentele celuilalt. Un banal exemplu, pe care am avut tăria să nu îl pun la suflet. În glumă, un medic care mi-a schimbat pansamentul îmi zice: „De ce nu îţi tai piciorul dacă tot îl rupi de atâtea ori, că e inutil?”. L-am întrebat dacă el şi l-ar tăia. A zis că da. Eu am ajuns să iubesc aşa de mult viaţa şi piciorul ăsta fragil, încât vreau să îl păstrez. Chiar dacă se mai rupe. Nu am fost nici măcar supărată. Am fost şocată de răceala şi răutatea lui. Din câte ştiu, un om când se angajează în domeniul acesta vrea să salveze vieţi. M-a făcut să îmi doresc să pun viaţă în oameni, în copiii pe care îi întâlnesc şi care au dizabilităţi, să le spun că e o speranţă, să se bucure de fiecare lucru”, spune Oana. V-aţi bucurat recent de vreo formă de nor? Aţi apreciat că puteţi ieşi afară sau că puteţi sta ridicaţi? Oana a trecut prin aşa ceva. „Mă bucur şi de norişori să îi văd. Cât am stat în spital am suferit foarte mult că nu puteam ieşi afară. Prima zi în care mi s-a spus că pot să stau în fund a fost minunată, am numit-o cel mai mare cadou făcut de Dumnezeu. Oamenii ar trebui să se bucure de fiecare lucru pe care îl au, să îl preţuiască. Cât am stat în spital mereu „riscam”, ca să mai povestesc cu alţii. Îmi era permis să merg până la toaletă şi mă foloseam de prilejul ăsta. Primeam foarte multe fructe în perioada aie şi le dădeam pe acolo, le împărţeam şi mai vorbeam cu oameni. Îi întrebam şi, dacă îmi permiteu, mă rugam pentru ei sau le spuneam o vorbă bună. Cei mai mulți sunt foarte amărâţi, toţi avem probleme în spital şi nu găseşti un om motivat să îţi zică: „e bine”, „o să fie bine”, „sunt bine”, să se vadă pe chipul lui. Majoritatea sunt demoralizaţi. A fost o perioadă faină, într-un fel. M-am bucurat că am mers acasă, că îmi era dor de casă şi de linişte, dar cumva mi-au lipsit oamenii. Am şi păstrat legături frumoase cu anumite persoane. Un om se deschide ca o floare când e încurajat. Asta m-a motivat. De dinainte aveam ideea să fac ceva, dar acolo am văzut practic cum ar fi, în ce moduri te poţi folosi de inima deschisă pentru oameni”, spune Oana.
Oana, în dreapta, alături de prietena ei, Mihaela, în taxi
Acum, tânăra o are pe mama ca însoţitor plătit, dar, chiar şi aşa, deplasarea e dificilă. „Mă limitează, nu pot să ies chiar când doresc, oricât doresc, să stau în oraş cât doresc, depind de mama, de transportul în comun. Apoi, nu toate autobuzele au rampă sau sunt oameni care nu înţeleg necesitatea de a coborî rampa. Mă mai doare sufletul că o văd şi pe mama sătulă şi obosită”, admite fiica. Mai e un coleg, de la aceeaşi şcoală biblică, care o ajută cu transportul, cu maşina – pune scaunul cu rotile în portbagaj şi o ajută pe Oana să urce în automobil. Dar nici el nu e disponibil oricând. Acesta e contextul în care a apărut „Beard Mobile” în viaţa Oanei. Adus de Mihaela, prietena ei, care acum o şi însoţeşte din Floreşti la şcoală. „Era dorinţa mea să nu mai depind numai de mama sau de colegul meu, care uneori are şi el alte planuri. A contat foarte mult pentru mine ajutorul acesta. Aşa e mai comod şi mai rapid. Şi am ajuns foarte repede”, spune Oana, în timp ce intrăm pe strada de destinaţie.
În curte sunt ceilalţi, pentru că echipa trebuie să conțină și un ajutor de șofer. Urmează aceeași procedură: se pune rampa, e scos afară căruciorul cu rotile. Mai sunt câteva trepte de urcat. Pentru că imobilul nu e prevăzut cu facilități pentru persoane cu handicap, scaunul trebuie luat pe sus. Băieții fac și asta, în timp ce Oana mulțumește și precizează, de câteva ori, că nu era treaba lor să o facă. Ea merge la curs, băieții spre mașină.
Misiune încheiată!
Nu e singura pe ziua de azi. „Dimineață am mai avut o cursă de la 7.30. Eu am pornit cam cu o oră înainte. Am luat-o pe doamna de pe strada Arieşului, am dus-o pe Moţilor la Medicală 2, acolo şi-a făcut analizele şi apoi am dus-o înapoi. De obicei trebuie să ştim înainte cu 24 ore lucrurile acestea – adresa, destinația, dacă e nevoie de drum dus-întors”, ne explică Sebi. El e unul din cei 30 de șoferi voluntari și asta a fost doar una dintre zecile de curse pe care le face Beard Mobile.
Imagini din alte misiuni, postate de echipa Beard Mobile:
Dă mai departe! To be continued…
Cei de la Beard Brothers au acum aproximativ 300 de voluntari – cu vârste cuprinse între 15 și 45 de ani. Printre ei: profesoara de Biologie, colegă cu elevul ei, dar și barmani, bucătari, designeri web, designeri doctori sau agenţi de vânzări și, desigur, mulți studenți. „Ne bucură că am reuşit să punem în acelaşi context oameni aşa diferiţi şi din generaţii diferite. E fain că vin și vor mulți să se alăture, vedem asta și la noua sesiune de recrutări. Oamenii sunt deschişi să facă lucruri. Selectăm din ei cât considerăm. Nu îi luăm pe toţi dintr-un motiv foarte simplu: prima oară când am făcut recrutări i-am luat pe toţi cei care au venit şi au fost oameni care nu s-au implicat deloc. Asta a dăunat grupului ca întreg. Așa că acum suntem atenți. Se vede pe oameni dacă vor să facă ceva. La noi e altfel, nu e interviu de angajare, dacă vii cu CV și experiență ţi-o arunc pe geam. Vreau să vorbim ca oamenii”, lămurește Cornel. Acum se face și o preselecție online, cu două întrebări: 1. De ce vor să fie voluntari? 2. Dacă primesc o masă ce ar face cu ea?
Cât despre obiective… O campanie are efecte într-o altă campanie și dacă într-o astfel de inițiativă se identifică o problemă, următorul proiectul poate fi inspirat de aici. Un exemplu e campania aflată acum în desfășurare. Campania acum în derulare, cea cu numărul 9 – e una cu mai multe obiective, ne explică președintele asociației. Obiectivul principal, care ar trebui atins până în martie, ține de proiectul „Keep the blood flowing”. Scopul aici e strângerea a 18.000 de euro pentru dotarea Centrul de Transfuzii. „Am făcut 2-3 campanii de donare de sânge. Venea foarte multă lume să doneze şi nu exista acolo capacitatea necesară de a-i prelua. Se trimiteau oameni acasă. Atunci am zis: hai să o luăm invers, rezolvăm problema asta şi apoi chemăm oamenii. Era frustrant – veneau oamenii de la lucru, să doneze sânge şi îi trimiteau acasă. Avem strânşi 8400 euro, am semnat recent contractul cu o companie și în felul ăsta ajungem la 14.000 euro. Avem planificate mai multe evenimente pentru această campanie: cros pe trepte în 18 martie, campionat de pocher şi încă un eveniment unde să aducem gamerii, fiindcă vrem să îi aducem și pe ei în zona de charity. Ei sunt focusaţi pe ale lor acum. Nouă ne-a plăcut de la început să comunicăm cu tot felul de oameni care nu sunt în zona asta. De fapt, nici de la noi – ca bărboşi tatuaţi – nu se aştepta nimeni să facem ceea ce facem. Eu cred că toată lumea are chestia în el, dar dacă nu ţi se oferă cadrul să îţi fie şi ţie comod poate nu te implici”, constată Cornel. Un exemplu recent de legături între „ramuri” de activitate diferite: Beard Brothers a început colaborarea cu Romanian IT. Primul proiect e deja pus pe roate: IT-iștii vor face o aplicaţie de gestiune a voluntarilor. Urmează și alte teme rezolvate prin IT.
„Am mai avut un program de integrare a studenţilor – ne-am dus cu ei, le-am arătat lucruri şi acum îi recrutăm ca voluntari. Avem sistem the mentorat, prin care oferim meditaţii pentru copii şi workshop-uri, pentru că acum nimeni nu prea te încurajează să îţi explorezi curiozităţile. Ne axăm pe copii de clasa a 8-a și a 12-a, deocamdată, că ei se află la un prag. O să includem şi cazuri sociale. Copii ai căror părinți îşi permit să plătească o sumă modică o vor face, iar noi la rândul nostru vom investi în copii care nu au alte șanse”, spune Cornel. Și astfel de copii sunt cu sutele. O fetiță dintr-o localitate din zona Dej ar putea fi prima beneficiară a programului. Vrea să fie învățătoare. „Am găsit o fată care învaţă foarte bine şi care vrea să fie învăţătoare. Vrem să îi plătim bursa, ca să vină la Cluj la liceul Pedagogic. Apoi, mai vrem să dăm drumul la un sistem de conferințe, să vorbim cu copiii, despre ce înseamnă voluntariat și implicare în societate”, spune Cornel. Asta după ce, recent, cei de la Beard Brothers, cu tot cu divizia de fete au renovat un apartament în Câmpia Turzii pentru o doamnă bolnavă, care avea nevoie de ajutor. Cu o campanie de 8.000 de euro în spate, voluntarii au muncit o lună la casa doamnei Deak, care trăia singură într-un apartament în care ploua de ani de zile.
Foto: Beard Brothers
Foto: Beard Brothers
Foto: Beard Brothers
Foto: Beard Brothers
Foto: Beard Brothers
Foto: Beard Brothers
Și mai urmează. „Bărboșii” plănuiesc să intervină și în unul dintre cele mai dureroase puncte de pe harta nevoilor noastre: spitalele.
Va urma…
P.S.: Dacă aveți nevoie de serviciile taxiului, trebuie să vă programati cu minim 24 de ore inainte. Comenzile se preiau in functie de disponibilitatea masinii la numarul de telefon: 0720 291 465.
