Închide

REPORTAJ Untold: Maria a răpus Bastilia și se luptă pentru toți

ActualitateReportajTop News aug. 04, 2019 0 1340

Când avea trei ani, Maria Stănescu din Iași a ajuns cu ambulanța la spitalul din Iași cu arsuri grave pe tot corpul. Doctorii au primit-o mai mult moartă decât vie, după ce apartamentul în care locuia cu părinții săi a explodat după o scurgere de gaz.

Pe când era să-i declare decesul, Maria Stănescu a înviat prima oară.  Doar că părinții Mariei Stănescu, domnul și doamna Stănescu,  au lăsat-o în spital pentru totdeauna și duși au fost. Maria a ajuns în grija statului direct din spital. Fără palme. Fără degete.  Și i-a așteptat pe domnul și doamna Stănescu până prin clasa a cincea. Pe Maria am întâlnit-o la UNTOLD.

Mai bine să-i dăm cuvântul.

„Am 46 de ani, am fost abandonată și-am crescut la casa de copii. I-am întâlnit pe părinții mei în primii trei ani din viață, ha-ha, cum se zice. Tot ce știu e că m-au lăsat în spital după ce ne-a explodat apartamentul. Și asta am aflat de la un pedagog. Am crescut în sistem cu multă bătaie. Toată lumea te bătea, mai ales cei mai mari. Am crescut la grupul școlar nr. 2 din Iași, care acum se numește colegiul Ion Holban.  Eram 800 de copii cu dizabilități. Din 800, vara rămâneam 20 de orfani pe timp de vacanță.  Cei mai mari, de la 14 la 18 ani se impuneau. Ca să nu iei bătaie îți spuneau din prima: <<adu prosospul ăla, adu aia, fă aia, dă-mi mâncarea ta că mi se pare că-i mai bună din farfuria ta>>. Aveai un măr, îl luau. Dacă-l cereai, te băteau. Fiecare fată mai mică mergea cu grupuri mai mari, adică aveai un îngrijior, cum ar veni. Un copil mai mare cu unul mai mic în grijă, așa era. Deci ăștia te băteau cel mai tare. M-am dus odată după fetele mai mari, le urmăream, că eram tot singură și aici era și cea care era îngrijitoarea mea. Le-am auzit când mai spuneau că <<m-am văzut cu Vasile, am fost la film, m-a dus la cofetărie>>, așa cum era pe-atunci. Fumau. Au plecat, am rămas singură și am luat chiștocul. Repetam singură și mă amuzam de aceleași lucruri: <<m-am văzut cu Vasile, am fost la film, m-a dus la cofetărie>>. A doua oară când să trag din chiștoc, o palmă îmi mută fața. <<Ce-ai făcut, mă?>>M-au bătut până la cămin de nu știam ce-i cu mine. Fete, fete, fetele-s rele.

La fel ca învățătoarea mea. M-a bătut odată că nu puteam scrie bine cu creta pe tablă, eu neavând degete. Erau alții care aveau părinți, unii cu pile, de exemplu. De ei nu se lua niciodată, pe mine m-a bătut. Eu cui puteam să spun că mă bate învățătoarea? 

Eram încăpățânată. Știi cât de încăpățânată eram? Toți se puteau lega le șireturi, eu nu puteam. Am stat ore peste ore, săptămâni, luni, ani și n-am renunțat niciodată. Dacă alții pot, voi putea și eu. Și veneau oamenii să mă ajute și nu îi lăsam. Venea o îngrijitoare și voia să-mi lege șireturile. Așa i-am spus: „azi mă ajuți, mâine nu ești în preajmă!”. Și nu lăsam pe nimeni să se bage.  Prima dată îmi făceam noduri la papuci și le strângeam atât de tare, că apoi trebuia să le tai cu foarfeca.  Singură am învățat. Sunt femeie, trebuia să știu să mă descurc, nu? Apoi cu igiena, cu spălatul, cu tot ce trebuie. Am învățat să-mi fac și de mâncare. 

Vacanțele noastre erau groaznice. În vacanța mare eram plasați în diferite centre, la Buciumi sau Miclăușeni, la vreo 30 de kilometri de Iași, într-un castel făcut de Sturza în pădure, ferit de toată lumea ca să nu audă nimeni ce se întâmplă acolo.  La Miclăușeni am înviat a doua oară. Acolo erau copii cu handicap mintal. Eram la masă, mâncam, apoi câțiva copii mergeau din nou în rând, uitând că au mâncat. M-am pus și eu în rând. A venit educatoarea: <<Ce faceți vacilor, proastelor, tâmpitelor,  stați la rând ca niște vaci!?>> I-au spus așa: <<ne este foame, doamnă!>>. Atunci, educatoarea a luat o bucată de salcie cu care a lovit toți copiii, în linie. Dădea dintr-o bucată cu salcia și lua câte cinci-șase la rând. Eu fusesem mușcată de țânțari în urmă cu două zile, m-am scărpinat și aveam rană. M-a prins și pe mine la picior, iar rana s-a infectat. Era vară și aveam ciorapi din ăia groși, dar am ascuns să nu se vadă nimic. În trei zile, infecția a ajuns la os. M-au luat cu salvarea, m-au dus la Iași, nu știau ce să-mi facă. A fost Dumnezeu cu mine de mi-am revenit și atunci. Prima dată când am plecat undeva de acolo, din centre,  aveam 21 de ani. Am ajuns la mare, la Năvodari, unde locuia o fostă colegă care suferea de nanism și care întâmplător se întâlnise cu o profesoară. Profesoara, la rândul său, i-a spus de mine. Nu știam cum arată marea. Și acuma mi-e frică de apă. Am văzut marea, wow.   Pe noi nu ne ducea școala nici la munte nici la mare.

Pe vremea aceea era greu să ai handicap. Eu îl ascundeam întotdeauna. Odată m-am dus la magazin și văzându-mă vânzătoarea -femeie gravidă- mi-a spus să-i dau mai repede banii căci va naște un copil ca mine, cu malformații, fără mâini. Purtam câte o eșarfă mare pe mâna dreaptă, pe cealaltă o băgam în buzunar să nu se vadă. 

Apoi m-am apucat de sport. Îmi place tenisul de câmp și l-am încercat. Îmi legam racheta de mână cu leucoplast, cu o sfoară, cu ce puteam, dar era prea grea, se desprindea orice aș fi făcut. Apoi am scăzut în categorie, am luat paleta de ping-pong. O leg de mână și acum, dar mă descurc. Am avut trei luni un antrenor, pe urmă am rămas fără, căci trebuia să-l plătesc. M-am descurcat. Acum sunt pe locul 23-24 în Europa.

Nu există să nu poți.

Mi-a părut tare rău că am încercat de două ori să intru la facultatea de educație fizică și sport din Iași, dar n-am fost primită. În statutul lor nu era prevăzut să intre paralimpicii. Prima oară m-am înscris la aruncarea greutății, unde nu era efectiv nici un concurent, ci doar eu. N-am fost primită, chiar dacă am fost singură.

N-am renunțat la viață.

Încerc acum să le spun tuturor să prețuiască ceea ce au. Să fie buni, să fie oameni, în primul rând. La casa de copii dacă veneai la mine și-mi aduceai o portocală, de exemplu, eu mă bucuram de portocală cât timp erai tu acolo. Când plecai, portocala era luată. Poți depăși orice. 

Eu nu depind de nimeni. Nu mi-am căutat părinții niciodată, i-am așteptat în fiecare vacanță să mă ia din orfelinat până în clasa a cincea, când mi se tot spunea că vor veni cu siguranță atunci când vor putea. Așteptându-i mi-au trecut anii.  M-am consolat tot eu singură. Aveam 3 ani când m-au abandonat în spital. Cineva care își dorește din suflet să găsească pe altcineva, va căuta și-n gura de șarpe acul din carul cu fân. 

Cântă Bastille, haideți să mai prindem ceva.”

 

author photo two

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.

Nici un comentariu

Scrie un comentariu