Închide

REPORTAJ Maica Mavra, îngerul sufletelor rătăcite

ActualitateRecomandarea redacțieiReportajTop News ian. 20, 2019 0 2703

O măicuță din Vaslui, stabilită la Cluj de mulți ani, face adevărate minuni cu cei din jurul său. Cei care o cunosc spun despre ea că este un om de-o bunătate cum nu le-a mai fost dat să întâlnească vreodată.

La centrul paliativ Sfântul Nectarie, directoarea teatrului de păpuși Puck, Mona Marian, o întreabă pe maica Mavra cum se desprinde sufletul de corp. Măicuța nu știe ce să-i răspundă și-i spune că data viitoare când se vor vedea, cu siguranța va avea un răspuns. Când se întoarce în salon, Mavra îi transmite Monei Marian că în momentul în care te pregătești să mori, îngerul păzitor care ți-a fost alături pe tot parcursul vieții tale, îți apare în partea dreaptă. Regizoarea Mona Marian suferă de o formă de scleroză care nu are leac, iar medicii renunță să mai lupte pentru ea întrucât nu mai au pentru ce lupta. Mona ajunge la Centrul de îngrijiri Paliative Sfântul Nectarie. La început, comunică printr-o tabletă, apoi nu își mai poate mișca nici degetele, nu mai poate nici vorbi deloc.

Pentru a se înțelege, Maica Mavra și Mona inventează un alfabet cu câteva litere pe care le proiectează din clipitul ochilor, precum eroul Jean-Dominique Bauby, publicistul care, imobilizat fiind de un accident vascular cerebral, ajunge să-și scrie biografia cu ajutorul unei infirmiere, clipind cu pleoapa dreaptă.

„Nimeni nu e pregătit pentru moarte. Eu cu doamna Mona am ajuns la discuții teologice. E o transformare formidabilă pe care a avut-o dânsa, din momentul în care a venit și până la momentul despărțirii. Îi ziceam, pe final, să nu se teamă: Mona, nu te agita, stai liniștită că vine lângă tine îngerul tău. Vine în dreapta ta, dacă nu, în colțul din dreapta, să nu deranjeze. Ea ceruse să fie mutată pe o parte. S-a dat puțin înapoi și clipea, zâmbindu-mi și făcându-mi semn să mă uit în colțul drept. Eram atât de agitată și nu înțelegeam ce vrea să-mi spună. A văzut că nu înțeleg,  a zâmbit din nou, s-a uitat la colțul din dreapta încă o jumătate de oră și s-a dus”, își amintește măicuța.

Maica Mavra e membru fondator al centrului de Paliație Sfântul Nectarie din Cluj-Napoca. Spitalul acesta a fost una dintre ultimele dorințe ale Mitropolitului Bartolomeu Anania. Prelatul i-a influențat decisiv viața maicii. „Un om pe cât de cult, de teolog, de profund, pe atât de uman. Noi l-am perceput întotdeauna ca pe bunicul nostru. Maicile de la medicină și cu mine îi spuneam „bunicul”. Un bunic știe mereu ce-i bine pentru copiii lui. Ne-a îndrumat cu toată dragostea sa și-a făcut în așa fel încât să fie bine pentru toată lumea. Lui îi datorez și faptul că am terminat școala aici și-am devenit farmacistă”.

Centrul de Paliație Sfântul Nectarie foto: renasterea.ro

„Eram în birou la dânsul cu Preasifințitul Vasile Someșeanul. Terminasem facultatea, cu două maici medici. S-a vorbit deschis: ar fi frumos dacă am face un spital unde să se acorde, pe lângă asistență medicală, asistență spirituală, să fie cu toții aplecați spre oameni. Înaltul (Bartolomeu Anania -n.r.) a zis să ne interesăm de un teren, la Consiliul Județean, la Primărie și la final era de ales între actuala locație, de pe strada Fabricii, și un loc undeva în afara Clujului. Din punct de vedere medical, strategic, am ales locația asta. Era la îndemână și pentru pacienți și pentru toată lumea. Ni s-a dat terenul acesta și am început construcția. Am pus piatra de temelie. Pentru Înaltul Bartolomeu a rămas doar la stadiul de a-l face noi mai departe. Preasfințitul Vasile a continuat proiectul. Am întăbulat terenul, am făcut acces la utilități. S-au făcut campanii, concerte caritabile, s-au pus întrebări în stânga și în dreapta. Cine n-a putut dona bani, a donat materiale de construcție. Cărămida am adus-o din Zalău, după țiglă s-a dus Presfințitul Vasile la Sighișoara și a adus-o chiar el. S-a discutat la Direcția de Sănătate Publică. Apoi s-a făcut un traseu al încăperilor în așa fel încât centrul să fie funcțional de la început. A venit directorul actual, domnul Mihai Moisescu și atunci s-a făcut tot acest traseu. Am zis ce vrem noi, saloane, farmacie, capelă și inevitabil cameră mortuară. Înevitabil, într-un centru de paliație trebuie să fie așa ceva. S-a discutat apoi cu Casa de Asigurări de Sănătate, am fost evaluați pentru a se putea deconta anumite servicii. Ne-am inspirat de la Brașov, unde exista atunci singurul centru de acest fel. Concomitent cu cel din Cluj s-a făcut și la București.

Apoi s-au deschis porțile. E foarte dificil pentru personalul care muncește, mai ales că era un domeniu nou. S-au făcut cursuri încă din timpul construcției centrului. Asistenții și infirmierii au fost trimiși la Brașov pentru a vedea ce înseamnă îngrijirea bolnavului terminal. Apoi doctorii au fost trimiși la specializare. S-a format o echipă care se schimbă mereu, mai ales într-un domeniu precum acesta. Apare așa-numitul sindrom de burn-out, de suprasolicitare, dacă te implici emoțional.  Dacă nu te implici și ești indiferent, nu ai nici o problemă. Ar fi convenabil să nu o faci, dar nu poți”.

În medie, un angajat dintr-un centru paliativ rezistă la locul de muncă 7-8 luni. Adică un infirmier, asistent, psiholog sau medic care au semnat contracte pe perioadă nedeterminată, renunță după câteva luni. Maica Mavra a stat doi ani de zile la Sfântul Nectarie.

„Primul pacient a fost domnul Mihai”, spune aproape în șoaptă măicuța.

„Avea cancer de prostată în fază terminală. Nu știa unde vine, știa că vine într-un spital pentru un alt tratament.  L-a adus băiatul său. Nu le poți zice oamenilor dintr-o dată ce se întâmplă. Din punct de vedere al paliației, îngrijirea terminală trebuie făcută ca pacientul să se simtă bine, împăcat, demn. Echipa hospiceului e multidisciplinară. Sunt medici, preoți, psihologi, asistenți medicali , sociali, farmaciști, toți formează o echipă. Când medicul nu poate sta de vorbă, intervine psihologul, dacă psihologul nu poate, intervine preotul. Sunt lucruri pe care pacienții le-au ținut îngropate în suflet în trecut, iar dacă le scot la suprafață se simt mai bine din toate punctele de vedere. E important să nu lași nimic nespus”.

La Sfântul Nectarie sunt primiți toți oamenii, indiferent de confesiunea religioasă. Vin și atei, vin și credincioși care îl reneagă pe Dumnezeu.

„Am avut un domn din Florești. Era credincios practicant, dar de când cu boala, era foarte supărat. Se mânia. „De ce mi se întâmplă asta tocmai mie, de ce-mi face Dumnezeu asta?”.  Am mers, pe rând, la el. A mers și asistentul social, preotul, doctorul. Să încercăm să-l facem să vorbească, să vedem dacă vrea să stea de vorbă. L-am invitat în grupuri de socializare cu ceilalți, la centrul de zi. Încet-încet a avut loc o transformare, deși timpul lor e foarte scurt, două-trei săptămâni. Acest domn treptat s-a resemnat și a început să nu se mai lupte cu el. I-am spus că toate astea nu se întâmplă cu un motiv anume, nu se întâmplă că ai făcut rele în viață sau că n-ai făcut destule. Până la urmă toți murim.  Trebuie înțeles foarte profund timpul vieții. Când ajungi să faci asta, înțelegi să iubești, să ierți, să te bucuri.

Lui îi era frică. Venea la slujbă, se împărtășea, mai citeam câte o rugăciune împreună. L-am ținut de mână și a vorbit până la final, până în ultimul moment. Îi țineam palma în palmă și ne rugam în gând, ziceam Tatăl Nostru. „Tare, Măicuță, Tare!”, a strigat. Când am terminat rugăciunea, după Amin, și-a dat ușor sufletul și s-a dus. A fost conștient până în ultima clipă. M-a strâns atât de tare de mână… Fiorul morții îl simți, e un aer rece, se simte. E tulburător.

Oamenii se tem să moară, e firesc. Mulți nu știu unde se duc și ce-au să găsească. Se tem că dispar pentru totdeauna.

Mulți își dau seama unde se află după prima zi. Apropierea morții o simte toată lumea, dar nu toți o pot exprima. Mulți pacienți mi-au zis după ce au venit: „maică, familia nu mi-a zis nimic, dar eu știu ce se întâmplă. Mi-au zis că vin aici să mă fac bine, dar eu știu”. Erau cazuri în care pacientul venea azi, iar seara se ducea. Venea azi și mâine nu mai era. A fost o săptămână în care mureau câte doi-trei pe zi, că nu mai era loc nici unde să fie puși. Se luptă toți cu timpul. Pacienții se pot simți câteva zile foarte bine, mănâncă, se plimbă, vorbesc, apoi poate apărea un picaj, dintr-o dată.  E îngrozitor pentru familii. Tot rolul unui centru de paliație este să unească din nou membrii unei familii, fiindcă pe durata bolii se produce o ruptură. Pacientul nu mai comunică, nu spune ce simte, ce-l doare, pentru a-i proteja pe ceilalți. Familia, știind ce boală are pacientul, nu comunică, să nu-l supere. Această legătură dintre oameni trebuie refăcută la sfârșitul vieții. Trebuie spuse toate lucrurile nespuse.

Am avut în centru  un contabil cu firmă, avea tumoră cerebrală invazivă. Avea momente lucide, care culminau cu halucinații.  Când era lucid, omul acesta lucra pe calculator, zicea ca are situații de rezolvat. În momente de halucinații striga că cineva îi fură firma.  Le-am spus celor din familie să vorbească cu el, să îi spună ce boală are și ce urmează. În felul acesta s-a aflat că cineva chiar voia să-i fure firma. După ce a aflat diagnosticul, bărbatul a lăsat un testament, iar firma sa a rămas familiei”.

Cancerul nu ține cont de vârstă. Poate apărea oricând, neiertător, precum o bestie parșivă care te așteaptă la cotitură să-ți ia fiecare firicel de viață. Maica Mavra își amintește cum o mămică de 32 de ani s-a luptat până în ultima clipă și n-a putut să moară câtă vreme fiicele sale, de cinci și de zece ani, stăteau la capul său plângând, alături de soț.

„Au fost chemați să-și ia rămas bun când era conștientă și putea vorbi. Apoi a căzut, pe când a ajuns familia. Fetițele au început să țipe în hohote, iar biata femeie se chinuia și nu putea să moară, nu își putea da sufletul acolo, atunci. Avea respirația aceea înainte de moarte, chinuitoare, te înăduși, n-ai aer, dar nu se întâmplă nimic. Copiii o țineau de mână și nu putea să moară. A venit părintele, a invitat familia să iasă puțin din încăpere și doar atunci femeia s-a dus.”

În centrul Sfântul Nectarie a ajuns și un băiat cu cancer la coloană, imobilizat de la gât în jos. A făcut și un transplant în Israel, s-a făcut tot posibilul din punct de vedere medical, dar fără nici un rezultat. Sătul să fie mutat din spital în spital, din clinică în clinică, băiatul, un briliant IT-ist, le-a cerut părinților să fie lăsat să moară în liniște.

„Când veneau în vizită, le spunea să nu mai plângă, să nu se supere, fiindcă, dacă așa îi este scris, așa trebuie să se întâmple lucrurile și că el acceptă asta. Le-a zis să nu-și mai cheltuie banii aiurea și, la o adică, dacă tot vor să ajute pe cineva, să o facă și să le dea săracilor. Încerca să-i încurajeze pe cei din familie. Era calm și foarte lucid. O minte foarte limpede. Era genial.  Împlinise 31 sau 32 de ani chiar de Sfântul Vasile.”

Minunile din labirintul morții

Au fost și minuni la Sfântul Nectarie. În nemernicia sa, destinul a lucrat în așa fel încât o familie, soț și soție, să sufere de cancer. Bărbatul pe nume Vasile e internat la spitalul de Oncologie Ion Chiricuță. Femeia, pe numele său Maria, ajunge la centrul paliativ Sfântul Nectarie, fiindcă medicina nu-i atât de avansată încât să o mai salveze. Între cei doi sunt câțiva kilometri, pe care îi parcurge zilnic băiatul lor.

Maria se ține încă bine, umblă, mănâncă, comunică. Apoi are o cădere și  rămâne țintuită la pat.

„L-am anunțat pe băiat. A venit, au povesit, iar a doua zi dimineața doamna Maria a intrat în stare de comă. Medicul de gardă care era atunci a spus că nu mai e nici o șansă să se trezească. Am aprins o candelă, am spus o rugăciune, a venit părintele. După o vreme, dintr-o dată, Maria s-a trezit.  Am întrebat-o ce face, cum se simte. -Maică, să știți că am auzit toate rugăciunile pe care le-ați zis, dar nu m-am dus cu un motiv: trebuie să-mi iau rămas bun de la soțul meu. L-am anunțat pe băiatul lor, iar în acea zi a venit Vasile la centru. S-au pupat, s-au strâns în brațe, au povestit precum un cuplu care s-a iubit toată viața. Și-au luat rămas-bun împăcați. Apoi doamna Maria s-a dus”.

La centru a fost oficiată inclusiv o cununie.  Un domn în fază terminală a cerut-o de soție pe femeia alături de care a trăit ani de zile. S-au cununat în capela instituției.

„Să lucrez la centru a fost o transformare și pentru mine. Orice bucurie, oricât de mică,  trebuie primită cu inima deschisă.  Conștientizăm cel mai mult importanța vieții pe ultima sută de metri.

Eu n-am mai rezistat.

Am părăsit centrul și, mărturisesc, am ajuns și la Ion Chiricuță, la secția de paliație. Am mai rămas doar câteva zile, fiindcă cedam din toate punctele de vedere. Acolo m-am apucat de plâns, tocmai ce nu trebuie să faci. Tu trebuie să le arăți tărie pacienților, or eu izbucneam în plâns. Mi se spunea să fiu oarecum detașată, să nu mă atașez, dar nu poți face sta. Eu nu pot, n-am putut. Mai merg și astăzi când mă mai cheamă cineva, așa, pe la cunoștințe. Dar nu pot s-o iau de la capăt. Mie mi-a fost foarte drag să lucrez la Centrul Sfântul Nectarie, dar n-am mai rezistat.

Maica Mavra șade pe un scaun de culoare închisă în biroul pe care îl are la Policlinica fără Plată din Mănăștur, de pe strada Ioan Meșter. Îmbrăcată în straiele monahale, își dă jos ochelarii să-i șteargă.

„Încerc să-i ajut acum în alt fel pe oameni”.

Uitați, destinul meu ăsta a fost, dat de Dumnezeu. Și dacă vrei să fugi, n-ai cum.

Eu am terminat liceul sanitar în Vaslui. Când eram în clasa a 9-a am vrut să plec la mănăstire, nu mă gândeam la nimic altceva.  Întâmplarea a făcut că o maică, cu mintea la cap, a zis așa: „nu da bir cu fugiții. Părinții tăi au făcut ceva pentru tine, termină liceul, lasă lucrurile împlinite. Dacă mai ai vocația, chemarea, atunci poți pleca”.

Am dat treapta a doua, bacul, am terminat liceul și am primit o repartiție destul de bună la  spitalul din Vaslui. Și-atunci am vrut iar să plec. Mi-a luat 9 luni, după care m-am retras la mănăstirea Văratec, căci nu eram împlinită. Nu-mi plăcea felul ăsta de a trăi, cu serviciu-acasă-serviciu-acasă.

După o vreme, doctorul Pavel Chirilă, de la asociația Christiana din București, a vrut să facă un spital creștin cu maici.  Să fie maici asistente, medici. A făcut o circulară prin toate mănăstririle. Maica stareță de la Văratec mi-a zis să merg la București, fiindcă biserica are nevoie de oameni școliți, să nu mergem întotdeauna la doctor când e nevoie de una sau de alta.

Am mers la Christiana la București și ne-am înscris la școală. Eram vreo 20 de maici asistente și viitori medici. Eu când m-am văzut la IML la disecții de cadavre, mi-a fost rău, am zis că nu e de mine. I-am zis doctorului Chirilă că nu vreau așa ceva și i-am propus să fiu farmacistă, fiindcă terminasem și liceu de farmacie. Am ajuns acolo la o farmacie, dar nu mai voiam să termin școala, mi se părea obositor, mai ales când tu te-ai retras din viața obișnuită tocmai pentru liniște. Cu încă două colege ne-am decis să renunțăm, iar un preot de la Christiana ne-a spus că și Ardealul are nevoie de maici. Eram prin 1994 când ne-a luat părintele Dimitrie și ne-a spus că la Cluj, Înaltul Bartolomeu dorește să dezvolte viața monahală, că nu prea sunt mănăstiri.

Am ajuns la Cluj, iar Înaltul ne-a spus că se face mănăstire la Florești, un cămin de bătrâni și e nevoie de maici să țină rânduiala, slujbe și așa mai departe. Apoi, într-o zi, Bartomoleu ne-a chemat la el și ne-a întrebat de ce am plecat de la București, de la școală. A zis: „Să știți că am o soluție pentru voi, dar nu v-o spun acuma”.

Peste trei luni ne-a chemat: „Am vorbit la UMF și, ca să nu lăsăm neterminată treaba de la București, veți continua studiile aici la Cluj. Acum vă liniștitți, începeți să mai citiți, vă dați diferențele și din toamnă intrați aici”.

Nu voiam niciuna să mai mergem la școală. Ne-am pus pe rugăciune toate trei. Am citit vreo 40 de acatiste la Sfântul Serafim, ne-am rugat vara aia toată să nu mergem la școală. Apoi ne-a chemat din nou Înaltul la el și-a zis așa: V-ați hotărât? Eu da, am vorbit la școală și suntenți așteptate la examene.”

În timpul facultății s-a făcut și policlinica fără plată și atunci m-a trimis aici Înaltul zicându-mi că se face o policlinică pentru săraci. A fost foarte mândru că am terminat facultatea. La final de școală știu că mi-a cerut carnetul să vadă cum am terminat.  El făcuse 2 ani de medicină, dar a fost în liga studenților în ’44 și-a fost exmatriculat de comuniști. A trebuit să abandoneze. El a fost un mentor. Dacă n-ar fi fost el, viața mea ar fi fost alta. Am avut  un profesor care a știut ce-i bine pentru mine când am fost dezorientată, m-a ghidat, a văzut ce capacități am, mi-a dat încredere. Schimbarea mea, ca om, după ce l-am cunoscut este ceva dumnezeiesc.

Datorită lui am început să ascult și muzica clasică. Asculta foarte mult Beethoven.  La absolvire, a venit să țină un discurs. A zis așa: „mă bucur că am pe cineva din tagma noastră aici, dar a venit momentul să nu las treburile neterminate. Aș dori să termin și eu facultatea. Dacă sunteți de acord, aș dori să fiu și eu absolvent. Toată lumea l-a aclamant, toți studenții. L-am făcut mândru pe bunicul nostru cumva.

Tot din studenție păstrez și acum o întâmplare haioasă. La prima oră de botanică. Întârziam, nu găseam laboratorul și-am intrat după vreo 2-3 minute. Am deschis ușa, toată lumea se uita la mine. Bună ziua, mă scuzați, zic.

Profesorul Tămaș, Dumnezeu să-l ierte, se uită la mine peste ochelari: – sigur n-ai greșit ușa? Biserica e peste drum”.

Eram îmbrăcată exact ca la mănăstire, așa m-am dus toată facultatea, plus halatul alb peste.

Mi-a plăcut în facultate. Anii studenției sunt cei mai buni, chiar și pentru o maică.

 

E seară și întuneric la Policlinica fără plată. În afara biroului, pe un hol generos care dă într-o altă încăpere deschisă, se formează un cerc pentru persoanele cu adicții. Sunt alcoolici, sunt dependenți de droguri, sunt și dependenți de mâncare, de păcănele, de jocuri de noroc.

„Mereu este lume. Se ajută reciproc. Vorbesc unii cu alții, avem specialiști care fac terapie”.

Centrul e destinat în primul rând celor care nu mai au ajutor din partea nimănui. Sunt aproximativ 400 de beneficiari înscriși la Policlinica fără Plată.  Sunt oameni ai străzii care n-au lucrat și care n-au asigurare medicală, sunt oameni fără nici un venit. Aici sosesc săracii săracilor. Cei mai săraci dintre oameni vin aici pentru a fi tratați.

„Cei care n-au nici un venit vin și ne dăm seama. Teoretic, serviciile medicale de stat sunt gratuite. Practic, nu e chiar așa. Dacă un om al străzii are o urgență medicală care îi pune viața în pericol, sigur că va fi tratat la urgențe, sigur că se va face tot posibiluil ca el să trăiască. Dar dacă nu sunt cazuri care necesită urgență, ce se întâmplă cu ei, neavând asigurare? La noi sosesc cei cu cărți de identitate provizorii, cei cu ajutoare sociale, cei fără nici un venit sau cu venituri foarte mici. Nu putem să ajutăm pe toată lumea, pentru că prioritatea noastră sunt cei mai în nevoie.

Mai e o categorie, cel mai defavorizat segment: bătrâni, singuri, bolnavi. Fără aparținători, aceștia nu au pe nimeni nici să le bată la ușă. Chiar dacă au tratamentul de la noi, mâncare, vin la vorbă, că nu pot să stea singuri în casă. O vorbă bună vindecă multe. În mod constant, ei sunt grupul țintă. Nu ne abatem, nu ne permitem, dar măcar ei să fie ajutați. La policlinică se oferă consult gratuit medical. Dacă e nevoie de consult de specialitate, avem colaborări cu medici din clinici private și îi trimitem pe oameni acolo. Oferim rețete compensate. Sunt și programe sociale în care încercăm să-i angrenăm pe oameni. De 8 martie, de Crăciun, de Paște, facem, de exemplu, obiecte hand-made. Îi chemăm să facă și ei. Se numește terapie ocupațională.

 

 

 

Maica Mavra lucrează cu jumătate de normă și la o farmacie, tot în Mănăștur, în apropiere de Policlinica fără Plată. „Ei, am trăit s-o văd și pe asta, o maică în farmacie”, mai zic unii. Zâmbesc. Mulți vin și mă caută și întrebă unde-i măicuța.

Când măicuța nu-i la farmacie, e la Policlinica fără plată. Când nu-i la Policlinică, e la farmacie.

Și-a mai trecut încă o zi.

NOTĂ: Prevenția e mai importantă de cele mai multe ori decât boala în sine. O boală gravă depistată la timp, poate fi tratată de cele mai multe ori. În acest fel există șansa de a evita paliația.  Policlinica fără plată Sfântul Pantelimon funcționează neîntrerupt de la deschidere. Cheltuilile lunare minimale se ridică la 8000 de lei. Dacă vă gândiți să faceți ceva care poate conta, gândiți-vă și la Policlinica fără Plată din Mănăștur.

Cont donații deschis la BCR:

RO09RNCB0106001668730005

Beneficiar: Asociația Christiana Cluj – Centrul de Asistență medico-socială Sfântul Pantelimon

Foto principal: Niște Oameni

 

author photo two

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.

Nici un comentariu

Scrie un comentariu