Primul parc etnografic care funcționează în România, cel din Cluj, a bifat anul trecut cel mai mare număr de vizitatori din istoria sa

Primul parc etnografic care funcționează în România, cel din Cluj, a bifat anul trecut cel mai mare număr de vizitatori din istoria sa, după cum arată datele oficiale.

Astfel, secția în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, parcul ”Romulus Vuia”, a avut anul trecut aproape 57.000 de vizitatori, cel mai mare în aproape un secol de existență, mai exact 56.993. Cifra e în creștere cu două procente față de anul anterior, puternic afectat de pandemie, și a depășit cu peste 1.200 de vizitatori recordul anterior, de anul trecut, când au fost înregistrați peste 55.700 de vizitatori. La sediul central al muzeului, Palatul Reduta, au fost înregistrați 30.873 de vizitatori, în creștere cu peste 121 % față de anul 2021.

Parcul etnografic din pădurea Hoia a fost primul muzeu în aer liber din România. Înființat în 1 iunie 1929, parcul funcționa ca secție exterioară a Muzeului Etnografic al Ardealului. Câțiva ani mai târziu urma să fie amenajat un muzeu etnografic și în București, în 1936 – dar în restul orașelor mari din țară lucrurile nu aveau să fie la fel de simple: întors în Timișoara după deschiderea muzeului de la Cluj, directorul Muzeului Bănățean își pune în gând să facă unul asemănător în Banat, care va fi deschis însă după aproape 50 de ani; 20 de ani după inaugurarea parcului din Cluj, pentru scurta perioadă de timp când muzeul din Cluj se mută la Sibiu după Diktatul de la Viena, exemplul e replicat și la Sibiu, dar și aici acesta prinde contur doar în 1963.

Întemeietor era etnograful Romulus Vuia, al cărui nume îl poartă acum secția în aer liber. În viziunea sa, un parc etnografic ar fi trebuit populat cu gospodării rurale autentice: case originale locuite de țărani, antrenați în diverse activități economice tradiționale. Suprafața inițială a parcului era foarte generoasă, nu mai puțin de 75 de hectare – imensă față de actuala suprafață, ciuntită și ajunsă acum la doar 16 hectare.

Imediat după deschiderea din 1929 și până în 1940 când muzeul s-a mutat la Sibiu, au fost transferate în Parcul Etnografic următoarele construcţii: Casa din Vidra (1929), o stână din Poiana Sibiului împreună cu ciobanul şi 75 de oi (1930), Troiţa din Lupşa (1931), Gospodăria din Telciu (1932) – donaţia locuitorilor comunei Telciu şi Șura maghiară din Stana (1936). De asemenea, a fost deschis restaurantul muzeului, Gaudeamus, care oferea vizitatorilor Parcului Etnografic produse tradiționale din Transilvania, după cum se arată în istoricul muzeului din Cluj. Pe hârtie parcul avea un plan tematic ce includea un restaurant, o arenă pentru serbări populare, 16 gospodării țărănești reprezentative pentru zonele Hațeg, munții Apuseni – Vidra și Arieșeni, Bihor, Banat, Bistrița, Câmpia Ardealului, Roman, Dâmbovița, Țara Bârsei, Alba, Maramureș, Secuime și Mărginimea Sibiului, plus șapte biserici de lemn, cinci cruci și troițe, o stână, o clopotniță, două mori și o lăptărie. Aceasta, în teorie; în practică, dificultatea deplasării pieselor arhitecturale, dar și problemele financiare, au făcut ca până în 1940 puține exponate să anime parcul etnografic. Între acestea o șură maghiară din Stana, județul Sălaj, o casă moțească din Vidra, județul Alba, plus o stână din Poiana Sibiului cu o turmă de oi și familia ciobanului, și o troiță din satul Lupșa, județul Alba. Toate exponatele de aici cu excepția casei din Vidra au fost distruse în timpul celui de-al doilea război mondial.

Citește și:

Cum au făcut clujenii primul parc etnografic din țară – care le-a inspirat pe toate celelalte

Nici un comentariu

Actual de Cluj