Închide

PR? Renate Roca Rozenberg: „Dacă mâine, prin absurd, PR & More nu o să mai existe, eu ştiu să fac în continuare o grămadă de chestii”

EconomieTop NewsUncategorized by Kristina Reştea - mai 28, 2015 0 2089

 

A lucrat 8 ani în presă, apoi încă 8 ani la una dintre cele mai mari agenții de publicitate din piață, Vitrina, de care s-a despărțit pentru a-și schimba statutul: a devenit „șef”. Oficial îi zicem „managing partner”, la PR&More, agenţie pe care o conduce alături de Adi Gog. Renate e cea care a stat lângă directorul de mall, în conferință de presă, ca să „repare”, din comunicare, o bucată de tavan căzută după ploaie. E cea care s-a ocupat de PR pentru unul dintre cele mai controversate proiecte de pe piața românească din ultimii ani – Roșia Montană Gold Corporation (probabil doar un Schweighofer ar suna mai complicat). Dar tot Renate are în portofoliu, pe felia de Comunicare, două dintre cele mai iubite evenimente ale Clujului: TIFF și Electric Castle. O discuţie cu un specialist în PR e fie cea mai ușoară conversație pe care poți să o ai, fie cea mai complicată (decideți voi asupra a ceea ce a ieșit), dar un fapt e cert: dacă stai cu Renate la cafea ajungi într-un clip TIFF, fiindcă oamenii festivalului o găsesc și „în pauză”.

 

Cu speranța că nu vine un răspuns de PR, pe model „era momentul unei schimbări” și urma pasul pentru „dezvoltarea profesională”, prima întrebare: când și de ce a apărut PR&More?

Îmi trebuia o formă în care să pot lucra. Mi-am dorit să fac PR în continuare, asta ştiu să fac. Dar îmi lipseau nişte lucruri pe care nu am reuşit să le am cât timp lucram acolo (job-ul anterior, Vitrina, n.red.). De exemplu, voiam să îmi aleg clienţii. Cred că e foarte important după atâţia ani de muncă să pot să aleg. Ceea ce nu poţi să faci în businessul altuia. Am vrut să pot să îmi aleg proiectele și să am libertatea de a refuza. Aveam nevoie de independență. Eu, ca fire, nu sunt foarte uşor de înregimentat. Acum, când sunt şef pentru alţii, admir câtă răbdare au avut alţii cu mine. Eu nu am atâta răbdare cu propriii mei angajaţi. Nici nu fac greşelile pe care le-au făcut alţii cu mine. Îmi dau seama că acesta este statusul care mi se potriveşte cel mai bine.

 

A fost un moment, o situaţie care a declanşat decizia?

Sunt chestii care se cumulează în timp. Acolo au fost anii în care m-am format, acolo am învăţat foarte mult, dar ca să trec la nivelul următor aceasta era calea, să încerc ceva pe cont propriu. Ori să lucrez la o agenţie în afară, ceea ce nu îmi doream, din varii motive, inclusiv familiale. Nu mi-am dorit niciodată să plec din ţară în anii aceia. Ruptura a fost emoţională. Nu mai puteam! Nu puteam nici să dau vina pe ceilalţi că nu mi-e mie bine. Era clar că e o nemulţumire a mea.

 

Cât timp a durat până să faci pasul?

Cred că ultimul an am tot stat să judec ce nu merge în relaţia mea acolo. Şi mi-am dat seama că era chiar stupid. Nu putea să pun în cârca altuia chestii care ţin de mine. Nu e sănătos pentru niciunul dintre parteneri. E ca la divorţ.

 

Și în ce termeni s-a produs „divorţul”?

Eu în acest moment am în continuare respect pentru ceea ce înseamnă Vitrina, ca entitate, şi pentru Mihaela Rus. Respectul va rămâne tot timpul. Nu ne intersectăm pe proiecte, deci nu avem o relaţie activă în acest moment.

 

Adică nu vă intersectaţi în piaţă? Până la urmă e aceeaşi piaţă. Adică nu vă puteţi evita.

Chiar nu ne-am suprapus pe proiecte, fiecare are alt gen de client.

 

Dar sunt clienţi care lucrau cu ambele agenții

Au fost clienţi pe care îi aveam de ceva ani. Dar gândirea mea a fost următoarea: eu nu sun pe nimeni. Am anunţat că plec aşa cum anunţă toată lumea: trimițând un mail. Pe cei mai apropiaţi i-am sunat ca să îi anunț că plec, le-am spus că ne mai vedem prin târg și am pornit pe cont propriu. Primul client a fost RMGC, care iniţial mi-a făcut ofertă de angajare. Le-am spus că nu e momentul, că nu voiam să mă angajez nicăieri, dar ştiam că au nevoie de mine, că e un proiect greu de dus. Chiar a fost foarte greu de dus!

 

Un client contoversat. Cel mai controversat pe care îl puteai găsi.

Ei au fost primii. Mi-am făcut s.r.l., mi-am găsit nume, a venit şi colegul meu, Adi, care e managing parner cu mine. A venit pentru că nu prea poţi să lucrezi pe cont propriu. Asta deși nu era o situație confortabilă. Eu stăteam acasă la ai mei, pentru el era mai complicat, așa că l-am rugat să se gândească înainte să vină spre ceva care nu era deloc sigur. A zis că decizia lui nu are atât legătura cu Vitrina, cât cu faptul că se obişnuise să lucreze cu mine în echipă. Aşa funcţionezi în PR, pe proiecte mari. Ai nevoie de echipă. Altfel nu te descurci!

 

Ați preluat controversatul proiect Roşia Montană. Chiar crezi în proiectul ăsta? Sau a fost o motivaţie financiară la mijloc?

Da, cred în proiect! Eu cred în faptul că zona respectivă nu o să se reabiliteze prin turism, natură, ecologie. Asta înseamnă la fel de mulţi bani ca un proiect industrial. Diferența e că într-un proiect industrial cineva face bani.

 

Deci chiar credeai în lucrurile pe care le comunicai pentru ei?

Da. Atât cât am înţeles eu – da. Şi nu e vorba doar de informații din companie. Fiindcă în atâta timp ai avut acces şi la experţi externi, cu care ei lucrau, la consultanţi externi. Chiar nu am avut un dubiu vreodată în legătură cu ei sau să cred că compania minte. A fost un proiect asumat. Asta deși mulți mi-au spus că preluând RMGC s-ar putea să pierd alți clienți.

 

Îţi permiţi să refuzi un proiect pe piaţa reală?

Da. În momentul în care ai o experienţă pe piaţă şi când îţi dai seama că sunt anumiţi clienţi care nu sunt pregătiţi să comunice cum vrei. Au fost cazuri. Când știam din experienţa lor că nu dau libertate furnizorilor, celor pe comunicare. Atunci devii simplu executant. Iar când nu îţi plac ideile şi strategia clientului, devenind executant nu mai ai ce să schimbi. Înseamnă că ţi-ai asumat asta şi o să faci ceva în care nu crezi şi care nu îţi pică bine. Sau au fost clienţi care nu mai făcuseră PR, şi-au dat seama că vor PR, dar ei nu sunt pregătiţi pentru asta. Să iei un client de la 0 atâta timp cât el nu e pregătit să investească timp, resurse, deschidere, să înveţe domeniul, e complicat. Degeaba eşti tu specialistul, dacă nu ai partener de comunicare. Pe de altă parte, am avut şi clienţi pe care i-am preluat deşi nu aş fi zis că o să iau vreodată aşa ceva. Zona noastră de expertiză este corporate. Companii. Dar acum am, spre exemplu, un client medic plastician; e un domeniu care nu am crezut vreodată că o să îmi placă. Dar mi-a plăcut foarte mult persoana. E un om care a fost dispus să înveţe PR mai mult decât am fost eu dispusă să învăț medicină. În PR trebuie să înveţi businessul clientului. Bine, la nivel basic, cât ai nevoie. Altfel nu poţi să comunici.

 

Cine a mai venit cu tine, după „divorţ”?

Tot ce a venit a venit pe bază de pitch. Au fost și clienţi care au lucrat cu ambele agenţii. Au lucrat cu noi pe PR şi cu Vitrina pe alte domenii. Pentru că noi nu am vrut să ne mutăm pe zona de advertising și producţie, ceea ce Vitrina face foarte bine.

 

Mai e TIFF.

TIFF e altceva. Dar și Vitrina lucrează pentru TIFF. Tudor (Tudor Giurgiu, directorul TIFF, n.red.) a venit pentru că avea nevoie de om în departamentul de PR și ştia că eu cunosc festivalul foarte bine. I-am explicat că eu full time nu o să pot să mă angajez acolo şi am mers pe sistemul acesta în care colaborăm acum.

 

Adică toți ar fi vrut să te ia în companie?

Adevărul este că au fost oferte. Și din București.

 

Capitala nu a fost o opţiune pentru tine?

Bucureștiul nu. E un oraş la care nu mă pot adapta. Poate că e o sclifosenie, pentru că nu am stat niciodată acolo şi mi se pare că nu m-aş putea adapta. Ceea ce nu înţelegem noi e că suntem nişte răsfăţaţi. Acolo se lucrează într-un alt ritm. Eu nu mi-aş fi imaginat că pot să fac şi copil şi să stau până la 9 seara în agenţie. E mai complicat.

 

E o chestiune de priorităţi. Dar acolo e piaţa, acolo se mişcă lucrurile…

Mie chiar îmi place Clujul şi cred că are ce oferi.

 

Ai menționat planurile de familie. Cât a contat acest aspect atunci când ai făcut trecerea spre noua etapă de carieră?

A fost simplu: l-am sunat pe Adi (soțul, Adrian Rozenberg, n.red.) şi i-am zis că mi-am dat demisia. Primele ore nu cred că m-a crezut, fiindcă îi mai zisesem așa ceva de câteva ori. A fost ceva de genul: lasă că mai vorbim diseară, să vedem cum ajungi acasă, angajată sau nu.

 

Nu te-ai consultat cu el?

Nu! Nu cred că alţii pot să ia astfel de decizii pentru tine. Eu nu aş putea niciodată să mă pun în locul lui, nici el în al meu. Fiecare ştie exact cât de confortabil se simte într-un loc. Asta chiar mi se pare că e o decizie pe care tu trebuie să o iei. Altfel rişti să fii influenţat de temerile oamenilor din jurul tău şi uiţi adevărata motivaţie pentru care tu ajungi să iei decizia aceea. Din fericire, la noi nu a fost cazul de așa ceva. După câteva luni şi el m-a anunţat că îşi dă demisia. Am fost amândoi la început de drum. Firma încă nu mergea, abia începeam să ne prindem ce aveam de făcut. Am zis – Ok, dacă trebuie să murim de foame, murim împreună (Râde). La vârsta aceea, la 30-31 de ani nu mai iei o decizie așa, pur și simplu, că te-a supărat şeful. Dacă faci un astfel de pas e clar că ceva se adună, că ceva te macină, că nu mai e felia ta şi atunci te desparţi. Eram şi suficient de matură să ştiu că nu o să pot continua aşa. Devenise prea stresant pentru mine să continuu într-un loc care nu era ok.

 

Sursa foto: arhiva Renate Roca Rozenberg, Facebook

 

Cum a fost trecerea la statutul de antreprenor?

Încă sunt în trecere, aș zice. Sistemul în care acţionăm acum e mai degrabă un departament de PR decât o firmă de PR. Relaţiile cu oamenii din echipă sunt foarte apropiate, oamenii i-am ales după instinct, de cele mai multe ori. Nu prea eşti antreprenor atât timp cât lucrezi cot la cot cu ceilalţi.

 

Dar e totuși un business de care eşti responsabil

Noi în ultimii ani am avut avantajul că mulţi clienți ne-au venit pe recomandări. Şi în PR asta e modalitatea principală prin care îţi vin clienţii. Noi nu prea intrăm în pitch-uri. De fapt, în Cluj nu prea sunt pitchuri. Mergem pe recomandări. Nu am fost foarte stresaţi pe zona asta de business. Ceea ce e rău. E rău pentru că poţi să rămâi oricând descoperit. Şi asta nu e ok. Probabil la un moment dat o să ne facem şi „businessmen-i”. Deocamdată suntem PR-i. Nu vreau să intru în zona aia. Nu îmi place. Eu nu vreau să am viziuni de afaceri, planuri de afaceri, cu dezvoltări, cu target de cât creştem. Eu, acum, nici măcar nu ştiu cifra noastră de afaceri pe anul trecut.

 

Dar ai afacerea ta, ai alte responsabilităţi. Ai angajaţi.

Ai responsabilităţi faţă de colegi. Trebuie să poţi să le asiguri ce le-ai promis – un salariu şi bună dispoziţie la locul de muncă, că şi aia trebuie. Suntem 8 acum. Am început cu doi, am fost 13 la un moment dat. Apoi businessul a scăzut. Când i-am avut clienţi pe cei de la RMGC era un volum de muncă foarte mare de dus şi atunci am extins echipa. Volum care după aceea nu s-a mai regăsit în activitate şi am mai renunţat la colaborări.

 

Acolo s-a produs scăderea, după retragerea RMGC? Sau a fost vorba şi de alte proiecte?

Atunci, cu Roşia Montană. Poate că dacă am fi fost mai „pe felie”, dacă ne-am fi apucat să căutăm… Dar dorinţa mea nu e să facem business. Eu aş vrea să am proiecte faine, să lucrez. Dacă nu ar fi asta o prioritate, nu aş lucra pe foarte multe dintre proiectele pe care le am acum. Să nu îţi imaginezi că evenimentele sau festivalurile au bugete mari. Ar fi mai uşor să găsec ceva pe zona Corporate de piaţă, care, cu acelaşi efort sau poate mai puţin, să aducă mai mulţi bani. Un astfel de proiect, un eveniment, poate oricând să „plece”. Din fericire, la cele pe care lucrăm noi nu e cazul. TIFF e de 14 ani aici. Iar cei de la Electric Castle sunt mai businessmeni decât mine. Sunt nişte oameni acolo care gândesc foarte clar, care sunt foarte bine organizaţi. În zona de evenimente asta a lipsit: control şi viziune. Uite câte festivaluri mari au fost, care nu se mai fac! Au avut o ediţie bună şi s-au bucurat de asta, dar nu s-au gândit ce vor să facă în următorii 3-5 ani. Eu chiar vreau să îmi pice bine meseria asta pe care o fac şi ştiu că nu ar fi aşa dacă focusul meu ar fi în zona de business.

 

Pe de altă parte, dacă îţi pleacă un client mare, doi… deja ai restrâns echipa..

Suntem acum bine calculaţi, în funcţie de câţi bani facem. Nu am frică. Mă pot reinventa în orice zi. Dacă mâine, prin absurd, PR& More nu o să mai existe, eu, Renate Roca, ştiu să fac în continuare o grămadă de chestii. Va trebui să îmi schimb poziţia socială poate, statutul în cartea de muncă. Atâta tot! Şi sunt sigură şi în ceea ce priveşte viitorul colegilor mei – i-am format. Sunt liniştită că nivelul la care au ajuns alături de noi le asigură oricând un viitor. De aia mă bucur că stau cu noi. Sunt sigură că şi-ar găsi loc în altă parte, dar în continuare le place la noi. Sunt oameni foarte buni. Nu am grija businessului, nu mă tem că o să cadă. Să cadă! E doar un business. Nu vreau să construiesc un brand. Dar vreau să duc proiectul mai departe, pentru că oamenii sunt foarte faini şi proiectele sunt foarte faine.

 

Vorbind de proiecte cum arată domeniul? Există piaţă de PR în Cluj?

Nu prea. Foarte mulţi lucrează pe proiecte punctuale aici. S-a deschis o fabrică – au un eveniment punctual. Dar sunt companii în zonă care lucrează altfel. Lucrez cu Tenaris de peste 8 ani şi asta e o companie cum mi-aş dori să fie şi companii în Cluj. La ce strategie de comunicare au, la ce proiecte sociale, la ce PR intern.

 

Şi firmele mari din Cluj?

Noi nu avem clienţi de genul ăsta.. dacă sunt, poate nu ştiu să zic. Ar mai fi cei de la Bosch. Clienţi mari pe acest domeniu nu prea au fost din Cluj, tot timpul a trebuit să vină de afară.

 

De unde vin? Din Bucureşti? Acolo e altă bătaie. Cum ajungi la ei?

Prin pitch-uri, prin recomandări. Cam aşa merg lucrurile. Mie mi-ar plăcea să se dezvolte piaţa asta de aici, pentru că în continuare e nevoie de PR şi comunicare. La noi la Cluj industria IT e până la cer. Câte proiecte de comunicare ai? E o industrie care s-ar putea dezvolta foarte bine pe zona de comunicare. Dar şi cei din acest domeniu lucrează tot pe proiecte punctuale de cele mai multe ori.

 

Unde mai vezi potenţial de dezvoltare în Cluj?

Pe zona asta de IT. Altceva…

 

E mai greu sau mai uşor să fii femeie în PR? Era imaginea aceea a tipei de la PR – care e aia drăguţă care trimite comunicate sau te întâmpină la eveniment. Când treci la etapa următoare?

Ţine şi de businessul pentru care lucrezi. Pe domnişoarele ăstea chiar nu prea le-am mai văzut în piaţă. PR-ul e fain, pentru că îl poate face oricine câtă vreme are apetit pentru asta. Nici măcar nu îţi trebuie o şcoală. Avem colegi care au terminat Litere. E un domeniu în care poţi să mergi după pasiune. Când faci trecerea… asta ţine de capacitatea fiecăruia de a avansa sau nu. Asta cu femeie în PR… de fapt, nu prea sunt băieţi în PR. Deşi noi avem în firmă. Dar aveam la un moment dat un client care voia să angajeze la departamentul de Comunicare un băiat şi nu am găsit pe cine să recomand. E mai uşor să ai un băiat la evenimente: se mai pricepe la chestii tehnice, mai cară un roll-up. Cred că ţine de mentalitatea publică. De exemplu, în zona de producţie, în fabrică – e ideea asta că rolul femeii e mai mult în laborator, în domeniul administrativ, nu în producţie. Uitându-mă la statisticle de piaţă, îmi dau seama că reţinerea nu e a angajatorului să ia femeie, ci a femeilor să se îndrepte spre aşa ceva. Ceea ce e ciudat, mai ales că la Politehnică sunt multe femei care se pregătesc să devină ingineri. Deci îşi asumă că nu vor sta în birou. Există o zonă de confort în care femeile preferă să se învârtă, mai ales când încep să aibă priorităţi. Să mai dau un exemplu: la Tenaris pentru gestionarea macaralelor sunt preferate femeile. Trebuie să ai o precizie foarte mare şi o atenţie distributivă foarte bună. Femeile au fineţe şi o atenţie distributivă mai bună.

 

Zi-ne care au fost nişte momente dificile în carieră.

Momente de criză? Dacă ai experienţă ştii ce să faci. Singurul moment pe care cu adevărat nu am ştiut cum să îl gestionez a fost atunci când m-a minţint un client. Şi m-a minţit urât! Ne-a dat informaţii false. Nici noi nu am verificat. Fiindcă e ciudat să verifici, relaţia asta se bazează pe încredere. Adică… de ce să îmi livrezi informaţii false? Au apărut apoi reacţii de presă, că s-au spus minciuni. Şi erau chestii clare – nu din acelea care sunt interpretabile. Nu am ştiut cum să gestionez situaţia altfel decât renunţând la client. În PR cel mai stupid lucru pe care poţi să îl faci e să minţi. Una e să spui lucruri care te avantajează, să încerci să împingi în faţă punctul tău de vedere faţă de altele. Să minţi e cel mai stupid! Altfel… orice se întâmplă e minunat!

 

DSC_3822

 

Ziceai că ai învăţat din etapele precedente despre ce înseamnă să faci greşeli ca şef. Ce face şi ce nu face un şef bun?

Sper că reuşesc să adaptez colegilor proiectele care li se potrivesc şi care le plac. Mă uit la ce le place şi la ce nu le place să lucreze. Încerc să îi fac să găsească lucrurile faine în ceea ce fac. Pentru că nu există job perfect.

 

Cum e când trebuie să dai afară pe cineva?

Oribil! E oribil. Niciun om nu a fost adus pentru că aveam nevoie „acum” de ceva. A venit ca să completeze o echipă. Unul era mai puţin creativ, dar era mai organizat. Era o echipă unde componentele se completau. E ca şi cum renunţi la o felie de plăcintă la care ai muncit. Oamenii apoi… Cei pe care îi ştii. Îi ştii pe ei, le ştii problemele. Nu tai un număr, e vorba de oameni. Din fericire, nu au fost foarte multe cazuri, dar e greu. Lucrăm cu drag, tragem cât putem, până apar nişte raţiuni care nu ne mai permit să fim împreună.

 

Ce zic fetele că face mama? E simplu să zici „mama e doctor, e profesor”. Dar e specialist PR?

Nu am ajuns la nivelul ăla. Ele zic aşa: tata merge la studio, mama la birou. Nu ştiu cum o să explic, mă bazez pe faptul că la informaţiile pe care le au ei îşi completează unele lucruri, descoperă. Pentru ei o să fie natural să spună „PR”, au acces la alte lucruri, lucruri pe care noi le-am învăţat şi pe care părinţii noştri nu ştiu să le pronunţe nici acum. Noi le mai ducem la muncă, mi se pare important să vadă, să înceapă să înţeleagă, să vadă dacă le place sau nu ce se întâmplă. Sunt experienţe la care eu nu am fost expusă când am fost mică. Cred că e cel mai interesant rol pe care poţi să îl ai în viaţă. Sunt atâtea posibilităţi! Te uiţi la ele şi dacă s-a învârtit fetiţa de două ori, o vezi balerină. Eşti setat să îi fixezi nişte repere… iar copilul nu are nicio treabă cu asta, o să facă oricum cum vrea el. Pasiunea e importantă! Să nu te limitezi la lucrurile unde ţi se pare că ai control.

 

Te-ai gândit să migrezi la un moment dat spre altceva?

Ca PR o singură experienţă mi-o doresc foarte tare şi sunt convinsă că voi reuşi să o fac. Aş vrea să lucrez în departmentul de Comunicare pentru Jocurile Olimpice. Mi se pare un eveniment total altfel. Ca amploare şi diversitate nu cred că există un event la fel. Zona de competiţii sportive e puţin exploatată de mine, iar acolo, la Jocurile Olimpice, e un mic glob. Mi-ar plăcea să mă retrag într-un ONG. Noi lucrăm şi acum cu ONG-uri, mult pro bono şi uneori pe proiecte. Cred că lipseşte ceva în piaţa de ONG-uri din România. Mi-ar plăcea foarte mult să lucrez într-un ONG. Îţi dă ceea ce foarte puţine meserii îţi dau – finalitatea pozitivă.

 

Ai funcţia de PR al Clujului (situaţie fictivă). Care e prima ta acţiune?

Aş aduna toţi profesioniştii din domenii foarte diferite, oameni care chiar practică, care au experienţă în spate. Nu teoreticieni, nu tinere speranţe! Profesionişti! Şi i-aş întreba ce vor să schimbe la oraş. Apoi aş reveni, ne-am mai întâlni o dată, le-aş spune ce se poate face şi i-aş întreba dacă au chef să tragă alături de mine. Ştiu că e foarte greu de gestionat o urbe, sunt chestiuni atât de diverse, dar dacă te bazezi pe oameni cu experienţă, care au know-how şi iubesc oraşul ăsta, cred că totul poate să funcţioneze mai bine. Am impresia că sunt foarte multe zone unde s-a apelat la cel care a fost cel mai la îndemână şi de obicei asta nu e cea mai bună soluţie. E clar că dacă e mereu pe acolo, să se bage în seamă, e posbil să nu aibă altă treabă de fapt. Clujul e departe de ideal, dar, ca municipalitate, este peste media oraşelor din România. Am văzut oraşe îngropate în plictiseală şi uitare.

 

Motorul e nu neaparat municipalitatea. Sunt oamenii tinerii şi cei cu idei.

Aşa trebuie să fie. Municipalitatea să dea instrumentele, să fie suportul.

 

10314641_10203799771611791_7953040618211412484_n

Sursa foto: arhiva Renate, FB

 

 

Acest material de presă este conceput și publicat în cadrul proiectului „Femeia în viziunea mass-media – factor de echilibru și egalitate”, finanțat cu fonduri europene prin POS DRU și derulat de Consiliul Județean Cluj în parteneriat cu Asociația Profesioniștilor din Presă – Cluj (APPC) și SIVECO. Proiectul urmărește promovarea poveștilor de succes ale 60 de femei din Cluj – găsiți pe site-ul proiectului interviuri și reportaje despre clujence care au reușit în cariera lor ori au depășit prejudecăți de gen.

 

Nici un comentariu

Scrie un comentariu

author photo two

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.