Paralela de 40 de ani lungime: cum şi-a regăsit o fiică fotograf tatăl olandez, prin România mamei

Anii ’70: un olandez cu părul vâlvoi și o tânără în rochie cu pattern în flori se sărută pe capota unei mașini, în alb/negru. Ceva mai hippie de atât? Anii noștri: plaja din Eforie, cu zeci de șezlonguri aliniate lângă fantome care se joacă în nisip. Anii ’70: în Bucureștiul mult mai puțin aglomerat decât acum un grup de fuste trece prin fața statuii lui Lenin. 2009: un apartament de bloc bucureștean în care tronează un aspirator roșu. Imaginile din anii 70 sunt ale tatălui, cele făcute la 40 de ani distanță sunt ale fiicei. Iar cele două Românii paralele se leagă ca să lege o poveste: fiica care și-a înțeles tatăl olandez, redescoperind România mamei.

Arhiva Tamara Robeer

Fiica e Tamara Robeer, are o carte de vizită pe care e imprimat sărutul părinților, a venit la Cluj cu o expoziție la Photo România Festival și și-a împărtășit povestea şi cu Actualdecluj.ro.

La începutul anilor ’70, o tânără bucureșteancă, ghid pe litoral pe timp de vară, și un “olandez nebun” ajuns în România într-o vacanță se întâlnesc la Marea Neagră, se îndrăgostesc și, în scurt timp, se căsătoresc și se stabilesc în Olanda lui. 40 de ani mai târziu, fiica tinerilor din anii ‘70, rămasă între timp fără tată, se întoarce în România și ajunge la Cluj cu o serie de fotografii făcute aici, în țara mamei, împrumutată și de olandez. Dar nu aduce doar fotografii, ci o paralelă: imagini luate de tată în România comunistă (fără să fie vorba despre comunism) și imaginile surprinse de fiică în țara părinților. Două țări, la distanță de 40 de ani, doi fotografi legați de sânge și o stare.

„Tata a ajuns aici, în România, la începutul anilor ‘70, când avea 20 și ceva de ani. Simțea în Olanda un mediu restrictiv, a pornit în vacanţă, în Europa de Est și a ajuns în România. Era un puşti de 20 şi ceva de ani pentru care fotografia era doar un hobby. A întâlnit-o pe mama la mare și, după ce el a plecat, mama credea că olandezul nebun nu se mai întoarce. Şi peste jumate de an a revenit”, își începe povestea Tamara, care, născută în Olanda, a vizitat România prima oară la 14 ani. „Îmi amintesc că mi-a plăcut aici, că plângeam când mă întorceam acasă. Era o conexiune, mă simţeam aici ca şi cum aş fi acasă. Familia din România m-a primit ca şi cum m-ar fi văzut în fiecare zi până atunci. Aici se lucrează diferit. Olanda pentru mine înseamnă structură, reguli, organizare. Aici pot să las lucrurile să curgă, nu te gândeşti la muncă, e un fel de haos, care pentru mine e foarte relaxant”, spune Tamara. Din 2009 a început să vină aici în fiecare an, în Bucureşti, să petreacă timp alături de familie, dar şi pentru excursii de recunoaştere prin țară. În luna mai, ajunge la Cluj la Photo România, cu proiectul de familie: România tatălui și România ei, care, surprinzător, nu sunt atât de diferite.

Cum a început

În perioada în care tatăl descoperea România mamei, acesta a făcut o serie de fotografii, cu locuri, oameni și stări, imagini pe care familia le-a descoperit în întreaga colecție abia după moartea lui, în urmă cu 6 ani. „El nu fotografia ca un fotograf sau ca un jurnalist, nu făcea documentare, nici politică, nici istorică. Era doar un turist care căuta un sentiment de apartenență, o conexiune. Nu a vorbit niciodată despre aceste fotografii. Adică avea poveşti despre această perioadă, dar nu ştiam că avea atâtea fotografii. Eu nu ştiam de această arhivă, cu imagini din perioada 1970-1974 – niște fotografii intime, de familie, cu oameni întâlniţi în drumurile lui”.

Cum a început proiectul?„Am început să fotografiez, să fac pozele mele înainte să văd fotografiile tatei. Apoi, după ce am descoperit și studiat fotografiile lui, am văzut că ele surprindeau aceleaşi locuri, că era tot familia noastră, că până și compoziţia fotografiilor e similară. A fost uimitor să descopăr asta! Era altceva dacă vedeam fotografiile lui şi îmi propuneam: da, vreau să creez o paralelă, la 40 de ani distanţă. Dar nu a fost aşa. Și e de fapt o poveste despre mine şi tatăl meu. E legătura noastră. Cu România şi mama la mijloc și cu cei 40 de ani diferență, care trec prin perioada comunistă și ajung în cea de acum”, spune tânăra.

Și totuși, ce e diferit în fotografiile voastre? „De fapt, nu sunt foarte multe diferenţe fundamentale. Bucureștiul e mai aglomerat, traficul e mai intens, oraşele sunt mai pline, sunt mai multe maşini, mai multe reclame. Oamenii sunt la fel. În afară de maşini, sunt aceleaşi momente. Eu nu văd comunism în pozele de atunci sau societatea modernă aici. Pentru mine e o poveste cu oameni care sunt împreună. Mama nu le vede ca pe nişte poveşti fotografice; pentru ea sunt fotografii de familie, e viaţa ei. Pentru mine e altfel: când mă uit la fotografii, eu o văd pe mama, dar văd şi o femeie. Sunt fotografiile mele şi ale tatei, sunt situaţii generale în care poate să fie oricine altcineva”, crede Tamara.

Fotografiile cu 40 de ani distanță au adus-o pe Tamara mai aproape de tatăl pe care l-a pierdut fizic cu 6 ani în urmă și emoțional ceva mai devreme, când acesta și-a lăsat viața acaparată de lupta cu alcoolul. „Am aflat destul de multe despre el. E ciudat, dar uneori pentru mine România e mai mult ţara tatălui meu decât a mamei. La un moment dat, tata a încetat să mai facă poze, povestea lui nu s-a sfârşit foarte bine. S-a căsătorit cu mama, a făcut arhitectură, și-a găsit job, a mers la muncă. Dar s-a simţit restrâns, restricţionat. A început să bea și din această cauză a şi murit. Nu şi-a găsit locul. Nu era un alcoolic, a sfârşit aşa pentru că nu şi-a găsit locul. După ce am descoperit arhiva , am văzut în acele fotografii ale lui libertatea, posibilitatea de a face ce vrea. Apoi au urmat căsătoria, jobul, casa, nevoia de a fi responsabil… Pentru mine, fotgrafiile au adus niște lămuriri, viziunea mea despre el s-a schimbat, am început să înţeleg cum au scăpat lucrurile de sub control. Nu mi-am urât niciodată tatăl, nu l-am învinovățit că e alcoolic, dar cum s-a întâmplat şi de ce lucrurile au mers așa sunt nişte chestiuni care au reprezentat multă vreme un mister. Asta era parte a problemei despre care nu puteam vorbi, aici s-au împotmolit lucrurile, de-asta s-a apucat de băut. Situația s-a înrăutăţit şi iar nu se putea vorbi. Abia mai târziu am început să înţeleg ce s-a întâmplat şi să renunţ de tot la sentimentul de învinovăţire. Aveam această întrebare în minte: de ce te comporţi aşa? Nu înţelegeam. Acum înţeleg. Am înțeles văzându-l pe acel tânăr fericit de 20 și ceva de ani. Pentru mine aşa era el”, împărtășește Tamara.

„Totul s-a legat”

Cei doi tineri ai anilor ’70 s-au căsătorit în România, mama a rămas aici, apoi, după ce au rezolvat formalitățile, s-au mutat într-o ţară despre care ea nu ştia nimic. S-a adaptat destul de repede, a învăţat olandeză, dar el, în schimb, nu s-a mai adaptat. A intrat în rândul oamenilor responsabili, cu slujbă și termene și a renunțat și la fotografie. Iar ani mai târziu alegerile tatei aveau să influențeze alegerile fiicei: tocmai cu banii moşteniţi după pierderea lui, Tamara a luat-o pe drumul fotografiei și s-a apucat să studieze arta, după ce a studiat economia. „În timpul ăsta aveam aceleaşi sentimente ca el. Credeam că nu sunt genul creativ, nu credeam că așa ceva e pentru mine.. Mi-am zis că nu fac pictură, nu fac scuptură. Nu făceam artă. În schimb, mă jucam cu aparatul foto, chiar dacă nu ştiam că pot studia fotografia la academia de artă. Nu ştiam cum şi ce să fac. Apoi, primind moştenirea de la tata, m-am gândit ce e important în viaţă. Și am decis să o iau pe drumul acesta. Am făcut un curs foto, apoi m-au acceptat la academia de artă. Dacă meregeam acolo şi mă refuzau, visele mele ar fi fost distruse. Erau două opţiuni: sau mergeam şi riscam ori nu făceam asta, dar atunci nu aş fi ştiut niciodată. Am avut și eu frica de respingere pe care o avem cu toţii. Dar am zis: fac asta! Și am mers la academia de artă în locul unde a crescut tata. Totul s-a legat! Cred că totul se întâmplă cu un motiv, nu trebuie să forțezi lucrurile. Ele se vor întâmpla la un moment dat. Ceea ce nu înseamnă că tu nu trebuie să faci absolut nimic”, constată Tamara.

Cu toate că a luat-o pe drumul cu artă, Tamara mai are o „plasă de siguranță”: are şi un job de project manager la o companie de jocuri video. „Povestea vieţii lui mi-a dat oportunitatea să găsesc aparatul foto și arhiva. Acesta este un proiect despre conexiuni, despre familie, despre sentimentul de a aprţine la ceva. E despre iubire. Iubirea dintre mama şi tata, iubirea pentru România, iubirea între mine şi tata”, subliniază Tamara. Proiectul foto adus la Cluj e doar începutul: el ar urma să fie extins și dus (spus) mai departe. „Nu neaparat povestea va fi una mai mare, dar ea poate fi spusă mai clar. Sunt mai multe linii ale poveștii. Cea mai relevantă ține de diferența de timp de 40 de ani, de povestea intimă de familie. E o diferență mare în timp, dar acel sentiment al apartanenței e același”, spune fotografa la Cluj.

Și capitala Transilvaniei? „Iubesc Clujul! Îmi place mai mult decât Bucureştiul, e mai uman, oamenii sunt relaxaţi, e un oraş uman, mă descurc aici, oamenii te ajută. Asta se întâmplă şi în Bucureşti, dar acolo parcă oamenii sunt mult mai grăbiţi, mai stresaţi”, constată rezidenta de Olanda.

Nici un comentariu

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.