Morții nimănui din lagărul prizonierilor de război de la Rugășești, din Cluj. „Pentru a putea supraviețui oamenii erau nevoiți să consume până și iarbă, rădăcini și plante de câmp”

Într-un sat din Cluj zac îngropați zeci de soldați din al doilea război mondial, într-o groapă comună în locul unde a funcționat, timp de aproape un an, un lagăr improvizat pentru prizonierii de război.

Satul Rugășești e în comuna Cășeiu din județul Cluj, este situat de-a lungul văii pârâului Sălătruc, pe Drumul Național 18B spre Târgu Lăpuș, la zece kilometri de Dej – iar aici a funcționat timp de aproape un an, în timpul celui de-al doilea război mondial, un lagăr de război de care nu mai știe aproape nimeni.

Istoricul și arheologul Gheorghe Petrov relatează că aici, spun bătrânii satului, a funcționat în 1944 un lagăr improvizat pentru prizonieri de război sovietici, din primăvara până în toamna acelui an, păzit și administrat de o subunitate a armatei germane care era încartiruită în sat. „Din consultarea puținelor surse publice de informare care privesc situația fostelor lagăre pentru prizonierii de război organizate pe teritoriul României, nu am găsit referințe despre existența unui astfel de lagăr la Rugășești. Se știe că în țară, în perioada anilor 1941-1944, au funcționat 14 lagăre de prizonieri capturați mai ales pe frontul din Răsărit în care au fost aduse și internate peste 80.000 de persoane înrolate în Armata Sovietică, de diferite naționalități. Astfel de lagăre au fost la Alexandria, Slobozia, Drăgășani, Găinești, Vulcan, Budești, Vaslui și Crăciunești, pe lângă unele din cele mai mari funcționând și lagăre mai mici, cum au fost cele de la Petroșani și Lupeni în județul Hunedoara, subsidiare celui de la Vulcan. Prizonierii au fost folosiți îndeosebi la munci în construcții și agricultură sau pentru lucrări de infrastructură la șosele și căi ferate. Condițiile precare din spațiile de cazare, subalimentația și epidemiile au fost cauzele principale care au provocat decesul a peste 5000 de prizonieri deținuți în aceste lagăre”, a explicat el. „Despre amplasamentul lagărului de la Rugășești și despre condițiile de viață ale prizonierilor care au fost deținuți aici am aflat detalii de la un localnic, care a avut bunăvoința să ne însoțească pe teren și să ne explice lucrurile la fața locului. Acesta se numește Petre Bogdan, născut în sat la 13 iunie 1936, care în 1944 era un copil în vârstă de opt ani. A fost de câteva ori în zona lagărului, însoțind un subofițer neamț care era cazat în casa părintească și care avea responsabilități în paza și aprovizionarea obiectivului. Conform indicațiilor sale, amplasamentul lagărului se afla la marginea dinspre sud-est a satului. Ca să ajungi în acel loc, înainte de intrarea în sat cum se vine dinspre Cășeiu pe drumul principal, se face la dreapta, spre răsărit, urmându-se un drum de țară pe o distanță de circa 400 de metri, care duce până la pârâul Sălătrucului și continuă apoi dincolo de acesta. După trecerea cursului de apă, în față se deschide un platou în pantă ușoară flancat pe partea dreaptă, spre sud, de cursul unui pârâiaș numit de localnici al Cornilor, care imediat se varsă în pârâul Sălătruc. Acel platou poartă denumirea de Gura văii Cornilor, iar locul unde a fost amenajat lagărul se află undeva la o distanță de circa 150 de metri spre răsărit față de cursul pârâului mai mare”.

Petrov spune că săteanul i-a descris lagărul ca o împrejmuire formată din două garduri de sârmă ghimpată paralele, cu trei metri distanță între ele. „În cadrul astfel împrejmuit nu se afla nici o construcție acoperită, prizonierii fiind nevoiți să stea permanent sub cerul liber, în bătaia soarelui și a ploii. În acest țarc, după aprecierile martorului, au stat închiși vreme de mai multe luni de zile câteva sute de prizonieri, majoritatea lor fiind de vârstă tânără. Condițiile de trai și de igienă erau mizere iar alimentația sub orice critică, asocierea acestor factori conducând la proliferarea bolilor, mai ales a celor acute, și în cele din urmă la moartea a numeroși prizonieri. Foamea a fost o caracteristică cronică în acest lagăr, iar pentru a putea supraviețui oamenii erau nevoiți să consume până și iarbă, rădăcini și plante de câmp”. Nu se știe câte persoane au decedat în acest lagăr. „În continuarea relatărilor martorului, am aflat că morții erau îngropați în funcție de cum și câți mureau, fie în gropi individuale dacă era vorba de o singură persoană sau în gropi comune dacă erau mai mulți morți deodată. Gropile de înhumare au fost săpate de-a lungul pârâului Cornii, de la locul lagărului în sus, spre răsărit. Mormintele nu au fost niciodată marcate cu semne de suprafață, acest lucru nefiind atunci o preocupare pentru cei care au făcut înhumările și nici ulterior pentru autorități sau pentru locuitorii satului care au avut cunoștință de aceste fapte. Tot în cadrul subiectului legat de înhumări, expus de martor, atenția ne-a fost reținută de precizările legate de existența în zonă a unei gropi comune mai mari unde au fost îngropați 40 de prizonieri, bolnavi de dizenterie, care au murit toți într-un interval foarte scurt de timp. Cauza acestor decese precum și cifra exactă a morților introduși în această groapă s-a cunoscut din spusele acelui subofițer german, care era găzduit în gospodăria familiei Bogdan. Din fericire, locul aproape precis al acestui mormânt comun a fost reținut de martorul nostru, care a văzut groapa cu morții înainte ca ea să fie astupată cu pământ. Aceasta avea o formă pătrată, cu lungimea apreciată a laturilor între patru și cinci metri, cadavrele fiind aruncate de-a valma înăuntru fără a se respecta vreo normă privitoare la tradițiile creștine de înmormântare. Ca poziționare în teren, acestă groapă comună se află undeva la circa 200 de metri mai spre răsărit față de locul unde s-a aflat lagărul și la aproximativ 60 de metri în stânga unui drum de țară, care străbate valea Cornilor în ușoară urcare dinspre pârâul Sălătruc spre est. Locul este în prezent terasat în urma unor lucrări de amenajări funciare ce s-au efectuat în zonă pe la începutul anilor 80 din secolul trecut. La suprafață terenul este astăzi înierbat și cultivat cu pomi fructiferi, fiind în proprietatea unui localnic din Rugășești”, a explicat Petrov. Acesta adaugă că un alt amănunt extrem de interesant, aflat tot de la săteanul care l-a condus în teren, arată că toți prizonierii deținuți în lagăr erau însemnați cu un fel de tatuaj, care reprezenta la modul schematic imaginea unui vultur cu aripile deschise, acesta fiind asociat și cu un număr alcătuit din câteva cifre. „Acest desen cifrat era aplicat doar pe unul dintre antebrațele prizonierilor, mai precis pe fața anterioară a acestora. Acest procedeu, credem că poate fi explicat numai prin faptul că militarii armatelor inamice luați prizonieri de către germani erau înregistrați în acest fel pentru alcătuirea unei evidențe asupra efectivelor capturate”, consideră Petrov. Inițial cercetătorul a crezut că e vorba de aliați ai germanilor din trupele SS. „Atunci au fost primele discuții, când a vorbit de semnul cu vulturul pe braț. Pe moment mă dusese gândul la cei înregimentați în armata germană, în SS, proveniți dintre sași, letoni, estoni, lituanieni și ucrainieni. După aceea m-am edificat. Au fost prizonieri ruși, generic vorbind. Din URSS, militari ai Armatei Sovietice”, adaugă acesta.

După cum este cunoscut, în toamna anului 1944, pe la mijlocul lunii octombrie, zona Dejului a fost eliberată de armatele româno-sovietice, punându-se capăt regimului horthyst de ocupație. Odată cu apropierea frontului, lagărul de la Rugășești a fost părăsit iar prizonierii care au reușit să supraviețuiască au fost evacuați și transportați pe jos până în zona orașului Târgu Lăpuș. Aici au fost abandonați de către trupele germane aflate în retragere, fiind apoi găsiți și recuperați de trupele sovietice care au ajuns în zonă. „Conform mărturiilor provenite de la contemporanii vremii, toți foștii prizonieri care purtau acel marcaj pe braț au fost executați prin împușcare tocmai de către conaționalii lor. Aceste execuții ale propriilor militari căzuți prizonieri la inamic și care au fost recuperați, se pare că a fost o practică folosită frecvent în Armata Sovietică în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, în coordonarea unor astfel de fapte fiind implicați îndeosebi ofițerii politici care încadrau unitățile militare”, arată cercetătorul.

Petrov spune că despre acest lagăr nu s-a cunoscut nimic public până la publicarea relatării sale pe site-ul contributors.ro. „Martorul ocular, menționat în text, a reprezentat singura mea sursă directă de informare. Avea 8 ani atunci. Eu l-am chestionat în 2014. El aproximează că a fost vorba de câteva sute de prizonieri deținuți acolo, din care foarte mulți au murit și au fost îngropați în zonă”, a spus el pentru actualdecluj.ro.

Nici un comentariu

Mihai Prodan

Ziarist din 2001. Licențiat în jurnalism din 2004, master în comunicare din 2006. Specializări la Reuters în Londra și Institutul Internațional pentru Jurnalism în Berlin.