Închide

Gherla bombardată, acum 75 ani – amintirile unui martor ocular, atunci copil, salvat de un acoperiș de tablă

Din județ by Actual de Cluj - oct. 21, 2019 0 125

Era toamna anului 1944, când al doilea război mondial se apropia de final. România schimbase pe  23 august tabăra și trecuse de la Puterile Axei – Germania nazistă, Italia fascistă și Japonia imperialistă, la Aliați – Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și China.
Principalul scop era acum eliberarea Ardealului aflat din august 1940 sub dominația Ungariei, după Dictatul de la Viena. Lupta împotriva inamicului a fost dusă de armata română și de cea sovietică, arată gherlainfo.ro.Lupta de eliberare din Ardeal a început la 9 octombrie 1944, prin intervenția Armatei 4-a române şi Armatei 27 sovietice, în compunerea căreia acţionau şi diviziile 2 munte şi 18 infanterie române. Clujul nu a fost inclus în zona de acțiune a vreunei divizii române. Cu toate acestea, diviziile românești au contribuit, prin atacuri frontale și manevre, la eliberarea Clujului, pe 11 octombrie 1944.
„România recucerește Clujul pierdut”, scria presa americană, pe 12 octombrie 1944. „Clujul, aflat în mijlocul munților din Transilvania, era un trofeu special pentru români, care pierduseră orașul cu 100.000 de locuitori și o mare parte din Transilvania, cedată Ungariei în 1940, drept «cadou» făcut de nemți. Acum îl recâștigă, cu ajutor sovietic”.
Cu trei zile înainte de eliberarea orașului, pe 10 octombrie, pe la amiază, avioanele și-au făcut apariția, venind dinspre Cluj. Era o zi mohorâtă de marți, iar în gara din Gherla se afla o garnitură de vreo 40 de vagoane nemțești, încărcate cu muniție, care trebuia nimicită.
Kasza Antal, un localnic, își amintește în detaliu cum a fost în acele zile grele, când oamenii stăteau cu sufletul la gură, fără să știe ce-i așteaptă.
„Eram  cu vecinii mei, o familie bătrână, între care un învățător, pe strada a doua (n.r., str. Mihai Viteazul). Când am auzit zgomotul de avioane care se apropiau, am strigat tare. Pe cer am văzut cinci aparate Messerschimitt, iar când au ajuns deasupra orașului, au început să cadă bombe, legate cu lanțuri între ele. Exploziile au făcut un zgomot infernal, s-a făcut un fum mare, bucăți de cărămizi, tigle și așchii zburau în toate direcțiile. Am avut mare noroc, acoperișul unde locuiam era din tablă și a căzut peste noi, dar nu ne-a rănit, mai degrabă ne-a salvat.
Când am ieșit afară, plângând, poarta de la casă nu mai era, fusese spulberată. Pe mijlocul străzii erau porci arși, iar un camion nemțesc era ars pe jumătate. O parte dintre soldați au apucat să sară și să fugă, dar au fost și cadavre rămase în drum.
Când s-a mai liniștit puțin, am mers repede în adăpostul din subsolul de la liceul Petru Maior, aflat în apropiere. Pe drum erau fire de curent rupte și căzute la pământ, iar in fața la Uzina Electrică, unde este acum sediul Teka, era un cal mort.
Părinții mei lucrau la prăvălia din centrul orașului, pe actuala stradă Avram Iancu. Mi-au povestit că peste drum erau niște soldați germani, care mâncau grătar. Când au auzit avioanele, s-au oprit din mâncat, au aruncat carnea și pâinea și au fugit în magazinul părinților, unde s-au trântit la pământ.
Una dintre bombele căzute s-a infipt într-un loc cu ciment, cu vârful în jos și n-a explodat. Mare noroc au avut oamenii care locuiau acolo, dacă exploda, jumătate din stradă ar fi fost distrusă.
Mama s-a dus acasă, iar când a văzut cum arată casa, s-a îmbolnăvit. A început să ne strige, dar nu i-a răspuns nimeni. A liniștit-o preotul de la cimitir, care i-a spus că suntem la adăpost și că suntem teferi.
Toată noaptea aceea a fost zgomot, pentru că muniția tot exploda. În livada de pe deal s-au găsit roțile de la locomotiva de la garnitura de tren aruncată în aer. Spitalul, care se afla atunci la intersecția străzilor Gării cu Izvorului, a fost distrus. Și acum dacă se fac săpături dincolo de calea ferată se mai găsesc urme!
La adapost am stat câteva ore, iar după ce-am ieșit ne-am adăpostit într-o pivniță la vecini, unde am rămas o perioadă de câteva săptămâni.
Vin rușii
Primii ruși care au venit în oraș au fost foarte civilizați. Am auzit că începuseră să caute prin casele omenilor soldați germani ascunși. De frică să nu fie violate, femeile s-au făcut pe față cu funingine sau ce au avut la îndemână, ca să arate ca niște țigănci.
A venit la un moment dat un colonel rus, cu el am avut noroc. Ne-a spus că dacă se întâmplă să vină soldați care nu se comportă cum trebuie, să mergem să-l anunțăm, indiferent de oră, chiar dacă doarme. Un soldat care m-a văzut că mă uit curios la mitraliera lui, m-a luat în brațe și a tras în aer câteva focuri. Am aflat apoi că era din Moscova.
Soldații ruși cereau și luau ceasurile oamenilor. La noi au venit după vreo trei zile, era spre seară, chiar tata i-a condus cu lampa, iar militarii nu i-au observat ceasul Eterna de la mână. A mers cineva și l-a anunțat pe ofițer ce se întâmplă, acesta a venit, dar soldații n-au vrut să cedeze, poate erau și băuți. Până la urmă au plecat și ne-au lăsat în pace. Tata, care era ceasornicar, se temea să nu cumva să-i găsească strungul de mână și îl ascunsese în nisip, în pivniță.
După vreo două săptămâni de la bombardament, într- dimineață a apărut în oraș un convoi lung de mașini germane, erau vreo 50-60 de camioane, cu militari ruși și prizonieri nemți, care s-au oprit la noi pe stradă. Localnicii le-au dus nemților de mâncare, iar rușii nu s-au opus. Mama le-a făcut lapte de pasăre. Convoiul a rămas pe loc câteva ore bune, apoi a plecat.”
Tags

Nici un comentariu

Scrie un comentariu

Articole similare