”Dosar de obiectiv”: nici măcar o comună cu 3500 de locuitori din Cluj nu scăpa de vizorul Securității în comunism / Cum foloseau comuniștii din Cluj pâinea pe cartelă ca mijloc de represiune: erai nemulțumit – ți se tăia pita: „Să nu i se elibereze rația de pâine”
Actualitate by Actual de Cluj - aug. 03, 2026 0 27
Într-o comună de nici 3.600 de suflete din nordul Clujului, în iarna lui 1987 spre 1988, o listă cu 26 de nume a decis cine mai are dreptul la pâine – și cine nu. Motivul: acei oameni refuzaseră să semneze „contracte de porc” cu statul, angajamente prin care erau obligați să crească porci pentru cotele obligatorii, deși nu mai primeau porumb sau furaje concentrate ca să-i hrănească.
Povestea, reconstituită dintr-un dosar de „obiectiv” al fostei Securități aflat astăzi la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), arată cât de adânc ajungea controlul statului comunist până la firul ierbii – și cât de mărunt, în același timp, putea fi instrumentul represiunii: o pâine. Din același dosar reiese și cât de fragilă era, în realitate, aprovizionarea cu pâine a comunei chiar înainte de acest episod: un raport separat, din vara lui 1987, arată că doar 433 din cei 3.535 de locuitori aveau, oficial, drept la rație – restul se descurcau cum puteau.
„Să nu i se elibereze rația de pâine”
Conform unui raport al șefului Postului de Miliție din Vad, datat 6 ianuarie 1988, viceprimarul comunei a întocmit, în decembrie 1987, un tabel nominal cu locuitorii care refuzaseră contractele de creștere a porcilor. Tabelul a fost trimis la cofetăria din Vad, punctul prin care se distribuia pâinea în localitate, însoțit de o dispoziție verbală clară: persoanelor de pe listă să nu li se mai elibereze rația.
Gestionara cofetăriei a confirmat miliției că a respectat ordinul. Întrebată ce făcea cu pâinea rămasă astfel nedistribuită, ea a declarat, potrivit raportului, c o vindea ”la oameni necăjiți”- practic, revânzând la liber o marfă rechiziționată de la cei pedepsiți.
Toate cele 26 de persoane înscrise pe listă aveau dreptul legal la rație: erau angajați ai unor întreprinderi de stat sau pensionari. Măsura viceprimarului nu avea nicio bază legală. Abia în urma controlului efectuat de miliție, gestionara a fost „avertizată” să reia distribuirea normală a pâinii, iar conducerea comunei – inclusiv primarul Bob Vasile – a fost informată că astfel de dispoziții nu se mai pot repeta.
O comună cu 3.535 de locuitori, dar doar 433 de „guri” cu drept la pâine cu cartelă
Cât de fragilă era, de fapt, aprovizionarea cu pâine a comunei reiese dintr-un alt raport, din august 1987, al aceluiași post de miliție, de data aceasta adresat direct pe filiera aprovizionării. Documentul arată că, în mai 1987, Cooperativa de Producție, Achiziții și Desfacere a Mărfurilor (C.P.A.D.M.) din Vad a primit un total de 4.240 de franzele a câte 400 de grame, repartizate pe cele șapte sate ale comunei: Vad (118 persoane înscrise, 1.804 franzele), Cetan (38 persoane, 932 franzele), Valea Groșilor, Bogata de Jos, Bogata de Sus, Curtuiuș și Calna — în total doar 433 de persoane cu drept la rație, dintr-o populație de 3.535 de locuitori. Cota zilnică per persoană era fixată la 317 grame de pâine.
Chiar și această rație minimală era instabilă. Documentul recunoaște că „dereglările produse în repartizarea franzelei” au dus la „o stare de spirit necorespunzătoare”, suficient de gravă încât conducerea cooperativei a fost chemată la sediul comitetului comunal de partid și avertizată oficial, în prezența miliției, pentru „lipsa de preocupare” privind aprovizionarea populației. La începutul trimestrului III din 1987, județul aprobase pentru Vad 6.000 kg de pâine și 5.000 kg de făină de grâu – dar făina nu a mai ajuns, iar cota de pâine a fost redusă la jumătate, până când, abia la 10 iulie, aprovizionarea a revenit la normal prin patru transporturi suplimentare de la Panificația Dej.
Chiar în mijlocul acestei crize, pe 14 iulie 1987, un transport de pâine ajuns la Vad a scos la iveală și un mic scandal local: gestionarul din satul Cetan a „luat” zece franzele în plus din rația cetățenilor, iar gestionara cofetăriei din Vad a luat 60 de franzele, motivând cu înmormântarea soțului ei. Ambele abateri au stârnit nemulțumiri printre localnici și, potrivit raportului, erau „în curs de cercetare”. Aceeași gestionară de cofetărie, șase luni mai târziu, avea să fie cea care execută, la cofetărie, ordinul ilegal de a tăia pâinea celor 26 de „recalcitranți”.
Același raport din august 1987 este cel care anunță soluția administrativă adoptată „pentru a nu mai da ocazia producerii unor dereglări”: introducerea unor tabele nominale cu persoanele în drept să primească pâine, pe baza cărora cetățenii trebuiau să semneze de primire. Exact acest instrument – gândit inițial ca măsură de ordine în aprovizionare – avea să fie folosit, în decembrie același an, ca armă de presiune economică împotriva celor care refuzau contractele de porci.
Toate aceste episoade converg spre același tipar: administrația locală folosea alimentele de bază – pâinea, în primul rând – ca pârghie de disciplinare a populației rurale, într-un context în care cotele agricole obligatorii deveniseră, spre finalul anilor ’80, tot mai greu de îndeplinit din lipsa resurselor promise de stat – porumb, concentrate, furaje. Cei care nu se supuneau nu riscau doar sancțiuni administrative, ci literalmente foamea.
Interesant este că, în acest caz particular, instituția care a intervenit pentru revocarea măsurii ilegale a fost chiar miliția locală – nu din postura de apărătoare a drepturilor omului, ci pentru a preveni riscul ca nemulțumirile să scape de sub control și să devină o problemă de „stare de spirit” raportabilă mai sus, spre Securitate.
O comună sub lupă: statistica represiunii
Dincolo de episodul pâinii, dosarul prezintă dimensiunea reală a supravegherii informative dintr-o comună obișnuită din România socialistă. La finalul anilor ’80, Postul de Miliție din Vad avea o rețea formată din cinci informatori, 15 „persoane de sprijin” și un colaborator recrutat din rândul elevilor – pentru o populație de puțin peste 3.500 de locuitori. În evidența „bazei de lucru” pe linie de securitate figurau constant între 19 și 28 de persoane urmărite activ, majoritatea nu pentru activitate politică propriu-zisă, ci pentru apartenența la culte religioase considerate „secte interzise”: penticostali, martori ai lui Iehova, adventiști reformiști. Doar un singur „element” din baza de lucru era un fost condamnat politic.
Recrutarea informatorilor nu ocolea vârsta școlară: dosarul documentează cazul unui elev de doar 17 ani, recrutat în 1985 sub numele conspirativ „Bob” pentru a raporta despre colegii și profesorii din școala generală a comunei. Motivul – la această școală anume Securitatea nu avea informatori, astfel că se impuneau măsuri – cum ar fi recrutarea unui elev.
Un raport ulterior, din 1989, detaliază inclusiv tactica standard de abordare a unui potențial informator — un profesor local era urmat să fie chemat la post sub un pretext administrativ fals („punerea în legalitate” a evidenței populației), iar dacă refuza colaborarea, urma să i se rețină buletinul de identitate ca formă de presiune.
Frica de a nu ajunge subiect al unei asemenea supravegheri se reflecta și în modul în care comunitatea se raporta la ideea de a părăsi țara. O notă informativă din iulie 1985, semnată de sursa cu numele conspirativ „Vesa”, relatează cum doi tineri din satul Bogata de Jos plănuiau să fugă peste graniță, spre Iugoslavia. Unul dintre ei s-a răzgândit și s-a întors acasă, însă corespondența pe care o purta în continuare cu celălalt a fost semnalată autorităților ca risc, ofițerul de caz cerând anchetă „urgentă”. Cei doi au fost în final identificați, anchetați și, potrivit unei mențiuni olografe din dosar, „plasați în grija părinților” – un deznodământ relativ blând, dar care arată cât de aproape, la propriu, avea Securitatea ochii asupra vieții private a fiecărei familii dintr-o comună de câteva mii de oameni din Cluj.
Citește și:
