Dialog cu un profesor-arhitect: despre diferența de stil între generații, formula de cârciumă în arhitectură și „studenții Google”

„Omul de cultură român nu poate pronunța cinci nume de arhitecți autohtoni. Rapid, ca un exercițiu de memorie. Nume din momentul de explozie absolută care pentru noi este arhitectura interbelică. Faceți un exercițiu personal. Găsiți trei nume de arhitecți. Nu vă va fi ușor. Dacă unui român nu-i rezonează Eminescu, Arghezi, sau Sadoveanu, sau Blaga, nici nu ai termeni să-l disprețuiești. Unii poate își aduc aminte de Ioan Mincu, părintele arhitecturii moderne românești, că așa se numește Facultatea de arhitectură din București. Dar mai mult nu”, e constatarea arhitectului Sorin Vasilescu. Regățean. Profesor la București. Și expozant în Cluj. Iubitor al formei, având o soție italiancă.

Cei de mai sus sunt cei care ne-au făcut, cu lucrările lor, “să nu fim mai proști decât alții”, în Europa dintre războiele mondiale. Adică cei care au demonstrat că arhitectul român din perioada interbelică a fost la același nivel cu confrații din alte părți. Prin ceea ce au proiectat, fie că au făcut Colegiul Universitarilor din Cluj sau Palatul Victoria din București, și-au adus aportul la proto art-nouveaul românesc, stilul neoromânesc, singura noastră contribuție directă la istoria arhitecturii moderne. Unele dintre proiectele acestor arhitecți au rămas la stadiul de planșetă, altele s-au făcut, dar au fost demolate cu tunul de regimul de tristă amintire din România, dar cele mai multe stau în picioare și astăzi. Într-o stare jalnică care, de fapt, este realitatea din toată țara. Profesorul Vasilescu i-a pus într-o expoziție, ca să nu fie uitați, ca lumea de astăzi să înțeleagă că arhitecții români aveau stil, aveau ținută, aveau statut. 80 de panouri și peste 16 nume de arhitecți, într-o expoziție la Casa Artelor, la Cluj, la finalul lunii trecute.

Am încercat o discuție cu Vasilescu. Pe holurile unei clădiri emblematice a Clujului, Teatrul Național, edificată în 1906, sun semnătura biroul vienez Helmer și Fellner, cei care au aplicat același șablon acustic, de la Odesa la Graz, dar și în România, în Timișoara, Iași sau Oradea. În seara unei gale de premiere moderată de ex-Zâna Surprizelor. Profesorul Vasilescu predă șapte cursuri la Facultatea de arhitectură din București așa că am reușit să întrebăm puțin. Dar destul cât să înțelegem că am avut arhitecți români care au avut șansa să creeze atunci când România avea venitul național mai mare decât cel al Belgiei, înainte de perioada în care Bucureștiul a pierdut, prin demolare, o „Veneție”. Unii dintre „desenatorii de orașe” și-au pus amprenta și pe Cluj. Asta era atunci. Și acum? Acum, avem tot mai puțini arhitecți valoroși, crede profesorul cu șapte cursuri de predat și mai avem și generații de studenți care au ajuns să fie arhitecți de palate țigănești. Iar „era Google” a schimbat fundamental lucrul cu orașele și viețile noastre.

Reporter: În prezentarea expoziției, trecând printre lucrări, expunerea zicea cam așa: asta nu mai există, asta a fost demolată, asta e în stare jalnică. Nu prea ne-au rămas, în stare bună, construcții reprezentative pentru arhitectura modernă create de arhitecții români?

Sorin Vasilescu: Din ce am pus în expoziție (Arhitectura în România Interbelică, vernisată la final de noiembrie în Cluj), sunt 4-5 panouri cu construcții care nu mai există din totalul de 80. Că sunt într-o stare jalnică, și asta e adevărat. Priviți toată țara, ca să vă limpeziți. Totul e într-o stare jalnică, în sensul și spiritul acesta vorbesc. Dar nu totul e dărâmat. Unele sunt dărâmate de răutatea omenească, cum ar fi opera lui Octav Doicescu. Pentru prima dată am prezentat în public lucrări ale acestui arhitect. E vorba de Monumentul Dezrobirii realizat după nenorocitul pact Ribbentrop-Molotov, care ne-a făcut să pierdem nu doar Basarabia, ci și din Bucovina și ținutul Hertei. În momentul de entuziasm general, început după 22 iunie 1941, când am început și noi așa-numita cruciadă sfântă împotriva bolșevismului, în entuziamsul acesta, marele arhitect Octav Doicescu, care mi-a fost profesor, a realizat într-o modernintate în relație directă cu formele majore de arhitectură practicate în modernismul interbelic italian, un monument dedicat dezrobirii Basarabiei. Pe de o parte, e făcut din cele mai tradiționale dintre materialele tradiționale, o piatră a locului, pe de altă parte într-o expresie de linearitate, de ordine și, să spunem, de transmitere a unor mesaje de adâncă seminificație, decodificabilă poetic și politic. Aduce o informație grafică remarcabilă. Acest monument are un loc particular, în forma reconstituită după fotografii și după alte cele deoarece a avut o șansă tragică. A fost dărâmat cu tunul, nu aruncat în aer.

Unde a existat acest monument?

Era amplasat într-un sat din Basarabia, ceea ce se numea Hidra Bolșevică și fusese eliminată. Deci o recunoștință pentru neam și țară pentru acest moment esențial. În afara acestei opere importante prezentate pentru prima dată în public, mai există alte construcții care, din alte forme de vitregie, în afară de răutatea umană, nu mai există. Altele au fost afectate de cutremur, altele au fost afectate de „auris sacra fames” – foamea sacră pentru aur. Adică de specula edilitară. Așa au dispărut o serie de importante clădiri care au un loc particular în istoria arhitecturii noastre. Imaginați-vă că cineva ar scoate din literatura noastră un volum de Sadoveanu și l-ar pune pe foc. Ar fi o dramă. Dar dacă ar scoate câteva poezii de-ale lui Emiescu și le-ar pune pe foc ar fi o tragedie. Între dramă și tragedie e o nunață.

Deci multe tragedii în arhitectura românească?

S-au întâmplat tragedii nenumărate, iar mai ales sinistra epocă așa-zis „de aur” a dus la ceea ce niciodată nu s-a întâmplat în condiții de pace în lume. La distrugerea unei suprafețe urbane din centrul orașului București egală, comprativ, cu suprafața orașului Veneția. Asta este suprafața dipărută. Și mai este un asprect. Nu magistrații, nu medicii, ci arhitecții au fost cea mai persecutată categorie de regimul comunist. Chiar și cea mai întemnițată. Unii arhitecți au fost adoptați de regim și la rândul lor și-au scos colegii din pușcărie și i-au folosit pentru proiecte din epoca comunistă semnând în numele lor. Alții au fost trimiși să studieze arhitectura stalinistă la Moscova și s-au adaptat cerințelor clasiciste și au mai creat și după al doilea război mondial. Alții n-au mai făcut niciun proiect. Arhitectura își are propria istorie, soartă, devenire. Ce am încercat a arăta aici în Cluj, într-o expoziție, este că am avut un moment de importanță remarcabilă în arhitectura românească, momentul interbelic, moment peste care a stat un val de tăcere jumătate de secol. Deoarece mi se mare important și pe plan național, nu doar cultural, pentru că vă dați seamna că eu, regățean pur-sânge, recunosc locul Clujului de Capitală a Transilvaniei.

Specialiștii spun că în Cluj nu a fost același avânt ca în capitală și nu avem foarte multe clădiri-reper realizate de arhitecți români. Dar chiar și așa, Clujul e prezent timid în expoziție, cu doar două clădiri, Colegiul Academic și Institutul de Fizică și Chimie. De ce lipsesc construcții cunoscute publicul ca locuința Tătaru sau Cercul Militar?

Casa Tătaru e făcută de una dintre cele mai importante figuri ale arhitecturii mondiale, Gio Ponti, împreună cu madame Elsie Lazăr. Sunt elemente picante aici, care s-ar traduce cam așa: marele arhitect, ca orice om care iubește forma, a prefererat-o pe juna aceasta, studentă belă și entuziastă, și-a venit la Cluj. În limbajul obișnuit se numește fugit de-acasă. Probabil că entuziasmul doamnei, soției sale, n-a fost cu totul și cu totul particular, fapt pentru care i-a tăiat orice posibilitate financiară. Și-atunci și-a adus aminte că este arhitect. Și-a făcut această minunăție de casă pentru doctorul Tătaru. Pe care am apucat-o într-o stare cât de cât omenească. Nu mai știu cum arată astăzi. A suferit permanente transformări. În general, în proiectele de restaurare e important cum faci intervențiile. V-ați permite să modificați într-o poezie celebră, ca și Ceaușescu?

Dar e discutabil subiectul. Casele se degradează și trebuie întreținute. Modificările, restaurările sunt normale. Problema este cum le faci și nu că le faci…

Total de acord. Omul trăiește. Dar te mai și speli. Tai unghiile, mai faci un lifting. Vedeți ce tragedie din punct de vedere formal este Zâna Zânelor Surprizelor, spunea cineva când a văzut-o, i-a căzut fața. Clujul are câteva lucruri extraordinare – ceea ce numiți Casa Universitarilor, fostul colegiu universitar Ferdinand, una dintre cele mai remarcabile opere, precum și Cercul Militar de lângă catedrală. Sunt două lucrări importante, absolut impresionante.

Spuneți-ne ceva special despre ele, ceva ce poate noi nu cunoaștem, dar e cunoscut de un arhitect.

Priviți cu ochiul minții, așa eminescian, ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă. Dacă priviți respectiva clădire, vedeți în linii mari că este un volum ce are un element pe verticală. Acel element este una dintre intervențiile subtile, cu influențe din interbelicul italian; în interbelicul italian se făceau sedii de partid, numite casa del littorio, care aveau o campanilă. Campanila provine din Evul Mediu, gândiți-vă la Florența. Doar că această realitate a exemplelor italiene, vechi, dar noi pentru anii ‘30, nu a fost preluată exact în limbajul de azi. Nu este o casa Scânteii, care a preluat o formă moscovită și e pusă acolo, ci elementele au fost preluate critic. Nu este ca operele confraților mei sau foștilor mei studenți – și am 42 de ani de carieră – aceștia preiau necritic valori din limbajul contemporan și le aplică într-un mediu care are alte rezonanțe, ale unei alte realități, unde nu se potrivesc. Importanța Colegiului Academic ține de modul în care o idee străină este integrată în realitatea noastră, este una dintre cele mai valoroase opere din arhitectura noastră interbelică, dacă nu cea mai valoaroasă, una care nu este cu nimic mai prejos decât ceea ce se făcea în restul lumii atunci. Este, după începutul secolului art nouveau în lumea clujeană, varianta nouveaului venită prin Viena și filtrată prin Budapesta, așa zisul secession după art-nouveaul de sorginte germană reelaborat prin școala lui Lechner Odon (varianta maghiară a zeului nordic Odin, supranumit Gaudi al Ungariei care a creat nenumărate edificii din Budapesta – n.red.).

Deci ce s-a făcut la Cluj a fost preluarea modelului Budapesta în arhitectură, cel de influență germanică?

Arhitectul era german, așa cum multe dintre marile personalități maghiare sunt esențiale, dar nu de acealași sânge, ceea ce nu i-a făcut mai puțin maghiari. De la Carol Robert de Anjou până la Lechner avem o multitudine de personalități. Varianta de seccesion de art nouveau cea mai reprezentativă pentru Budapesta este făcută de acest arhitect de origine germană. Și arta sa s-a reflectat și în Ardeal. În Banat legătura cu Viena a fost directă și e vorba de secession vienez fără intermediari. La fel cum în Bucovina se vorbește de o direcție vieneză. Este o formă de art-nouveau. Prima formă de modernitate și ce s-a făcut în această perioadă este categoric de același nivel cu ce s-a făcut în alte părți din lume. Și la Cluj.

Arhitecți străini, deci. Dar cei autohtoni?

Da. Al doilea moment este momentul de explozie absolută, care e arhitectura interbelică. Se poate ca un om de cultură să nu poată pronunța cinci nume de arhitecți români. Rapid. Faceți un execițiu personal. Găsiți trei nume de arhitecți. Nu vă va fi ușor. În general se găsesc puține sau deloc. Dacă unui român nu-i rezonează Eminescu, Arghezi sau Sadoveanu, sau Blaga, nici nu ai termeni să-l disprețuiești. Unii poate își aduc aminte de Ion Mincu, părintele arhitecturii moderne românești, că așa se numește facultatea de arhitectură din București. Dar mai mult nu. Deci, în sensul acesta, arhitectul român din perioada interbelică a fost la același nivel cu confrații din alte părți, așa cum începuseră să fie grație art nouveaului sau secessionului pentru noi cei din Regat, inițial un art nouveau de factură franceză care pe urmă se combină cu un proto-Art Nouveau românesc, stilul neoromânesc, singura noastră contribuție directă la istoria arhitecturii moderne.

Ce alte clădiri din Cluj ați include într-o expoziție?

Eu mă ocup de istoria arhitecturii moderne. Printr-o convenție se spune că ea a început de la Revoluția Franceză și ține până la al doilea război mondial. Atunci ar începe, convențional, arhitectura contemporană. Ceea ce e contemporan pentru mine, nu e însă și pentru dumneavoastră. Din motive ușor de spus, cum și în ce fel. Asta nu înseamnă că nu am făcut și o expoziție în Cluj dedicată lui Brâncoveanu.

Dar niște clădiri din Cluj…

Reprezentative, în măsura în care am competența să vorbesc despre un oraș care nu e al meu… Ar fi exemplele de gotic, de la Sfântul Mihail…tot de factură gotică ce mă impresionase, este vorba de școala de belle-arte, care era într-o mănăstire (Franciscană), avea o particulară calitate. Nu este nici pe departe lipsită de importanță Catedrala Ortodoxă. Sigur, în momentul în care vezi ce s-a pus în fața, statuia lui Avram Iancu, cum și ce arată, mulțumesc lui Dumnezeu că în acea perioadă nu eram președintele Comisiei Naționale de Monumente de For public. Pentru că în calitatea aceasta doar recentă am putut cât de cât să mai tund elanurile unor edili care din punctul de vedere al culturii plastice aveau mari probleme. Nu pot să vă spun câte monstrozități de felul acesta sunt dorite. Apoi, clădirea în care ne aflăm, Teatrul și Opera din Cluj, e una reprezentativă, deși e un strandard întâlnit de la Odessa la Graz, șablon al biroului vienez Helner și Keller. Și în alte orașe din România. Nu pot lipsi de pe lista clădirilor emblematice din Cluj nici unele opere contemporane. A existat un fel de palat al telefoanelor, dacă nu mă înșel, de la sfârșitul anilor 60, care era o operă absolut remarcabilă pentru vremurile sale. Am văzut în Cluj o casă, un fel de omagiu adus lui Reid, marele arhitect american care are o proprie viziune.

Cu arhitect român?

Da, clujean. Este casa unui politician de aici. Am fost pus și într-un hotel italienesc.

Grand Hotel Italia?

Da. Nu sunt multe făcute la noi la nivelul acestei lucrări. Poate voi mai vedea și altele. E o clădire frumoasă, bine proporționată, cu tot profesionalismul.

Dar în Cluj e un obiectiv des criticat.

Nu judecați arhitectura după părerea arhitecților. Grand Hotel are și multe calități, pe lângă defecte. Fluiditatea spațiului e obținută cu mari eforturi, s-au folosit grinzi de zeci de metri ca să se poată face ca holul principal să dea în sala cea mai reprezentativă. Și tot așa. Nu mă refer la confort, asta e o mașinărie. E foarte bine făcut. Că poți judeca din nenumărate puncte de vedere, asta este altă discuție. Cei care-l beștelesc și-au pus vreodată problema că în arhitectură funcționează formula de cârciumă? Cine plătește comandă muzica. Există și un element de felul acesta, gustul proprietarului.

Dar discuția e cum și cât acceptă arhitectul.

Drept. Ține de persoană. Mie mi-a venit un potentat din ăsta din lumea nouă, din noua aristocrație a banului, înainte era noua aristocrație comunistă, acum sunt reciclați. Și mi-a spus: domnule arhitect, vreau să-mi faceți o casă, iar când intru în ea trebuie să văd șemineul și scara monumentală. L-am dat afară. S-a dus la colegul meu care, frumușel, i-a zis „cum dorește conașu, așa îți fac”. Nu vreau să vă spun că toate palatele țigănești, astea înfiorătoare, sunt făcute de arhitecți bun. Să vedeți ce greu e să faci acele acoperișuri. Dacă nu ești doctor în probleme de structură și din astea…

Există arhitecți ai palatelor țigănești?

Da. Nomina odiosa. Pentru că, în majoritate, cei care au făcut palate țigănești mi-au fost studenți. Ca profesor, ceva din tine se transmite generațiilor pe care le instruiești și prin prisma aceasta eu cred că am fost steril, n-am „fecundat” nimic la oamenii aceștia. Dar pentru a supraviețui faci și din astea. E ușor când ai spatele asigurat ca profesor universitar și nu trăiești din a face case, aranjat curtea.

Cum erau arhitecții din perioada interbelică, cei pe care îi pomeniți în expoziție, cu proiecte?

Erau în vârful societății. Să vă spun o întâmplare, de la mine din familie, ca să înțelegeți despre acești arhitecți. Bunicul meu, un aristocrat din cea mai aleasă familie românească, George Movilă, vrea întâmplător și studii într-o perioadă în care lumea bună nu mergea să studieze și nu-și pierdea timpul. Făcuse școala de poduri și șosele, inginerie. Nu a practicat, doar a supervizat o expoziție celebră din 1906. După tragediile vieții mele de copil, mama ajunge din cel mai tânăr doctor în drept și filosofie din România, profesoară de toate materiile, la propriu, în țigănie. Unde rămâne toată viața de frica regimului comunist. Venea 1 martie și primea, ca orice profesoară, pumni de mărțișoare. Eu le așteptam, le scoteam cu o andrea, recuperam din ele ce puteam recupera pentru a le recicla și da mai departe. Și mă vede bunicul meu, deja nonagenar. Îmi zice: ce tragedie, ce-ați ajuns! Pe vremea mea, de 1 martie, un arhitect se ducea la Geaburov, cel mai mare bijutier și îi cumpăra așa și așa, iar când voiai să scapi de o amantă îi făceai cadou un apartament. Ca să înțelegeți poziția socială a arhitectului. Pe unul din corifeii arhitecturii românești, Petre Antonescu, l-a prins regimul comunist și i-a naționalizat proprietățile. Arhitectul, în perioada în interbelică, primea un apartament la fiecare casă construită, la fiecare bloc construit. În Călinescu, în Bietul Ioanide, e povestită chestia asta. Ei bine, lui Petre Antonescu i-au naționalizat comuniștii 98 de apartamente. Asta era poziția socială în perioada interbelică. Ca activitate liberală, produceai ca atare.

Un singur lucru pe care îl aveau acești arhitecți și nu îl au cei contemporani?

Stil. Obținut prin educație. Și secole.

Raportat la acești arhitecți, cum sunt studenții dumneavoastră?

Vorbim de o lume care și-a schimbat criteriile de evaluare, de comunicare. Forma de cultură scrisă pe care o cunoaștem noi se schimbă în altă formă. Eu țin un număr enorm de cursuri universitare, șapte cursuri. (Le enumeră folosind degetele – n.red). Istoria arhitecturii moderne, istoria arhitecturii contemporane, comunicări vizuale, arhitectura spațiului, stiluri și istoria artelor vizuale. (Verifică numărătoare – n.red.) Oi fi sărit ceva, că mi-au ieșit șase. Vă dați seama, când ai 350 de studenți într-o serie, ce problemă e să-i notezi. Printr-o tradiție a școlii noastre, la unele dintre materii se aplică tehnica – ghici ghicitoarea mea. Pe vremea mea, îți venea marele profesor cu o lădiță de diapozitive, puse laolaltă, scoteai, puneai în aparat și spuneai ce clădire e. Eu acum fac același lucru, dar le proiectez aceste imagini pe perete de pe un laptop. 10 imagini. Și ei trebuie să spună ce văd. Dacă le dau Turnul Eiffel, trebuie să spună: Gustave Eiffel, turn de 300 de metri, Paris 1889. Dacă n-o nimeresc, trebuie să spună măcar dacă e arhitectură greco-romană, egipteană sau arhitectura inginerilor. Și-s 10 imagini. Și ce văd eu anul acesta și nu mai știu ce să fac? Una dintre studente scoate telefonul (Vasilescu scoate și el un smartphone, îl așază orizontal și mimează o fotografiere cu mobilul – n.red.) și pac-pac!, a fotografiat imaginea care se proiecta și apoi dădea Google și căuta după imagine. Și o nimerea. Deci ăsta-i viitorul.

Google?

Un viitor. Am văzut la propria persoană. Eu trăiesc cu 4.000 de volume în casă. Sunt de limbă naturală franceză, așa că am, în 37 de volume, marea enciclopedie franceză. Din 1898, ediție nou-nouță. Cărți groase. O splendoare, sunt în stare perfectă. Și domnul profesor când face ceva, zice ceva, normal că trebuie să și verifice. Stăteam la birou, așezat și mă răsuceam, spre dreapta, întindeam mâna, apucam volumoiul și verificam ca să nu spun vreo gogoriță. Acuma fac, tî-tî-tî (mimează mouse-ul pe ecranul de laptop și mâinile pe tastatură -n.red.)…

Ce ați făcut cu studenta-Google?

Am plecat din sală și l-am lăsat pe asistent să facă ce vrea el. Pe mine mă doare-n cot. Nu e menirea mea asta, să-i pedepsesc sau să-i prind. Menirea mea nu e să-i spun ce trebuie să-i spun, ci să încerc să-i fac să gândească. În condițiile acestea… E o schimbare de paradigmă. Absolută și definitivă, altă lume. Se schimbă paradigma paradigmei, dar cu ghilimele, pentru că formula îi aparține lui Pascal. Eu sunt un om, să zicem că m-aș dori viu, dar în condițiile actuale, nu mai exist, am coștientizat. Dumneavostră nu mai existați…

Aveți măcar cinci studenți pe care să-i admirați, după ce au devenit arhitecți?

În fiecare an am câțiva măcar. Dar tragedia este că sunt cumpărați în străinătate. Da, cei mai mulți buni pleacă în străinătate. Creditele transferabile îi face să plece cu burse și așa s-a dus dracului tot. Tot ce avem mai valoros, pleacă. Dacă mă puteți bănui de o formă de nostalgie pentru ce-a fost pentru mine cea mai monstruoasă din cele mai monstroase, perioada comunistă, aș zice că ceva totuși s-a făcut bine. În momentul în care celor care emigrau și fuseseră în învățământ gratuit și obligatoriu li se aplica un tratament special de scârboșenia de Ceaușescu. Adică regimul îi punea să își plătească studiile dacă emigrau. Sunt absolut de acord cu asta. Adică cum să fiu de acord că studentul la medicină pleacă acum în străinătate, când a trăit pe banii mei, ai dumneavoastră. Am fost 8 ani cancelarul Universității și am avut implicare și în partea birocatică. Ca să pot trimite într-o excursie de studii în Italia, Grecia sau Turcia anul I de studii am ciupit din banii primiți de la minister, ciup-ciup-ciup din leafa mea, câțiva lei. Ca să avem fondul cu care să-i trimitem. Tot așa cum nu plăteam plata cu ora la gradul universitar și nu se plătește nici acuma. Eu ca profesor mai fac o normă ca să fac un ban în plus, dar nu sunt plătit cu 159 lei ora cât e profesorul, ci cu 58 de lei cât e asistentul, ca diferența să o folosim pentru studenții noștri, pentru excursii de studii, documentație, abonamente gratuite pentru programe computer care sunt extrem de costisitoare, nici nu vă dați seama. Și ăsta, după ce a trăit parțial și pe punga mea și nu numai, își pune palma în zona anală după ce termină arhitectura sau medicina și pleacă.

Lumea e deschisă, nu poți să-i ții…

De acord. Însă să-și plătească studiile. Pentru că e un animal care obține pus produs. Se duce și se vinde ca orice curvă din lume, pe bani.

Prestează un serviciu și e plătit… Ca în orice meserie.

Da, corect. Dar nu e normal să recuperez ceva ce i-am dat din banii mei. Dacă prestează în străinătate și nu proiectează sau tratează în România?

Dar există echilibru. De exemplu și multinaționalele plătesc studii, conta unui timp de angajare în companie. Nu îi obligă să stea pentru totdeauna…

E altceva, echilibrul acesta. Nu se aplică și în învățământ. Nici unui medic care pleacă după șase ani aici, pleacă de la 1200 de lei la 5000 de euro.

Păi, e o alegere, nu pot toți să trăiască din 1200 lei…

Păi eu cum trăiesc din salariul meu universitar? Depinde cum vrei, cum simți nevoia… Și ce mai însemnează sentimentul național…

Principale opere ale arhitecturii interbelice româneşti:

Ministerul Justiţiei, arhitect Constantin Iotzu (Bucureşti 1929-1932);

Sala fundaţiilor Dalles, arhitect Horia Teodoru (Bucureşti 1932);

Corpul principal al Gării de Nord, arhitect Ph. Ştefănescu (Bucureşti 1932-1934);

Palatul AGIR (Asociaţia Generală a Inginerilor din România) arhitect Constantin Moşinschi (Bucureşti 1935);

Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, arhitect Petre Antonescu (Bucureşti 1936);

Sanatoriul balnear Eforie Nord, arhitect Nicolae Nenciulecu (Eforie 1936);

Bloc de locuinţe pe Splaiul Unirii 5, arhitect Nicolae Cucu (Bucureşti 1938-1939);

Biblioteca Academiei Române (Bucureşti 1936-1937), arhitect Duiliu Marcu;

Palatul administrativ CFR, arhitect Duiliu Marcu şi Ştefan Călugăru (Bucureşti 1937-1940);

Gara regală Băneasa, arhitect Duiliu Marcu; Şcoala de Război, arhitect Duiliu Marcu (Bucureşti 1937); Palatul CAM – Casa Autonomă a Monopolurilor Statului, arhitect Duiliu Marcu (Bucureşti 1937-1940);

Ministerul Economiei naționale, arhitect Arghir Culina  (Bucureşti 1937-1938);

Ministerul de Externe, azi Palatul Victoria (Bucureşti 1937-1944), arhitect Duiliu Marcu;

Casa de pensii a Teatrelor şi Operelor Române, arhitecţi Nicolae Cucu şi Ion Davidescu (Bucureşti 1938-39);

Colegiul Universitar „Regele Ferdinand” (azi Casa Universitarilor din Cluj), arhitect George Cristinel (1935-1937);

Cercul Militar din Cluj-Napoca, arhitect Nicolae Georgescu;

Institutul de Agronomie din Bucureşti, arhitecţi: Florea Stănculescu, Ştefan Peternelli, Radu Udroiu şi Leonida Plămădeală;

Pavilionul României la Expoziţia Universală de al Bruxelles (1935), arhitect Constantin Moşinschi;

Pavilionul României la Expoziţia-târg de la Belgrad (1937), arhitect Victor Smigelschi;

Pavilionul României la Expoziţia Internaţională de la Paris (1939), arhitect Duiliu Marcu;

Pavilionul oficial al României la Expoziţia Internaţională de la New York (1939), arhitect George Matei Cantacuzino;

Pavilionul României la Expoziţia-târg de la Varna (1940), arhitect Constantin Moşinschi;

Pavilioanele de la Herăstrău din cadrul „Lunii Bucureştilor” (1938), arhitecţi Horia Creangă şi Haralamb Georgescu.

Text: Kristina REȘTEA, Luminița SILEA

Scrie un comentariu