Dezastru în educație: raport la Cluj despre problemele din învățământ și care sunt 11 cele mai importante lacune

Dezastru în educație: România e sigura țară din Europa, cu excepția Marii Britanii, unde speranța de viață a educației – altfel spus, cât e de așteptat ca un copil să rămână la școală – e în declin cu mai mult de un an după 2001.
În plus, un raport întocmit la Cluj arată că România e pe ultimele locuri din UE alături de Malta și Bulgaria în ce privește participarea tinerilor în educație școlară și pregătire profesională.
N-ar fi nevoie de un raport care să o constate, și totuși abandonul școlar e un fenomen „extrem de însemnat” în România, arată raportul. România e singura țară din UE cu tendință negativă clară a abandonului școlar, în creștere substanțială de la 12% în 1997 la 24% în 2010 și 2011 și ușoară descreștere, la 22%, în 2013. În 2015 rata de părăsire timpurie a școlii e de 19,1%, pe locul 3 în UE după Spania și Malta.

Ce spune raportul despre învățământul superior:

În învățământul superior, universitățile din România sunt în afara primelor 500 de poziții în toate clasamentele recunoscute. Este adevărat că performanța de ansamblu a unei universități poate fi definită și măsurată în multe feluri, iar aceste clasamente internaționale surprind în special aspecte ce țin de rezultatele cercetării și mai puțin cele care descriu alte tipuri de impact pentru societate. Măsura în care absolvenții au cariere profesionale de succes, cea în care cercetătorii din universitate contribuie la calitatea guvernării și efectele universității asupra dezvoltării locale contează mai puțin în evaluările internaționale. Gradul în care absolvenții sunt pregătiți să fie cetățeni activi și să adere la norme ale democrației liberale nu este deloc surprins de topurile uzuale. În universitățile românești femeile ocupă foarte rar funcții de conducere. Nu în ultimul rând, cazurile de plagiat, corupție, nepotism, sunt larg răspândite, și implică frecvent decidenți importanți din sistemul universitar.

În același timp, au fost identificate atitudini discriminatorii în rândul studenților față de persoanele cu HIV/SIDA, minorități sexuale, persoanele de etnie romă și persoanele de etnie maghiară. Dacă toate aceste aspecte ar fi cuprinse în indicatori, universitățile românești ar ocupa probabil poziții și mai modeste în clasamentele internaționale.

Nu doar calitatea pregătirii oferite de universități este problematică, ci și numărul celor care dețin calificări terțiare. Ținta strategică propusă de Comisia Europeană și asumată de statele membre UE cu privire la învățământul superior este ca până în anul 2020 aproximativ 40% dintre tinerii din UE să dețină o calificare de nivel terțiar. Ținta asumată de România este mult mai modestă, de 26,7% (dintre persoanele de vârstă 30–34 de ani). În prezent, conform datelor oficiale pentru anul 2014, ponderea în grupa de vârstă 30–34 de ani a persoanelor care dețin o calificare de nivel terțiar este de 23,8%, pe un trend general descendent6
.
În același timp, invățământul la distanță este în declin, în contratimp cu trendul general internațional, unde formele de educație la distanță câștigă teren. Creșterea atractivității învățământului la distanță ar rezolva nu doar probleme de acces la educație pentru tineriși pentru adulți (un alt indicator unde România ocupă locuri foarte modeste), ci ar rezolva și probleme de echitate, facilitând accesul persoanelor cu resurse financiare modeste precum și a celor care locuiesc la distanță de centrele universitare.

Accesul în învățământul superior este extrem de inegal în raport cu mediul de proveniență și resursele financiare. În plus, este în creștere proporția studenților care renunță la facultate după anul I, iar jumătate dintre aceștia invocă problemele financiare pentru motivarea abandonului.

Raportul „Educație, bună guvernare, securitate națională” a fost publicat de Centrul pentru Studiul Democrației din Cluj și rezultă din concluziile conferinței cu același titlu găzduită la Cluj la sfârșitul lunii martie. Rpaortul identifică 11 zone deficitare ale sistemului de educație și propune soluți pentru acestea. Pentru elaborarea documentului au fost consultați 50 de experți, membri ai societății civile și reprezentanți ai unor instituții ale statului.

Raportul susține că în absența unor schimbări substanțiale neîncrederea în sistemul educațional românesc va crește și mai mult, contribuind la declinul lui. „Schimbările semnificative din educație sunt posibile doar în condițiile alocării unor resurse suplimentare, într-un mod eficient și echitabil. Pe termen lung, însă, costurile realizării unui sistem educațional performant vor fi mult mai mici decât cele ale nereformării sistemului actual”, subliniază raportul.

Din perspectiva celor mai mulți dintre indicatorii uzuali – precum speranța de durată a educației, participarea tinerilor în educație școlară sau abandonul școlar – școala românească este deficitară. România se află constant pe ultimele poziții dintre țările UE în evaluările internaționale ale calității educației, având în vedere aspecte dintre cele mai diverse. În plus, pentru mai mulți indicatori importanți trendul este descendent, în contrast cu restul țărilor UE.

În învățământul superior, universitățile din România sunt în afara primelor 500 de poziții în toate clasamentele recunoscute. În plus, cazurile de plagiat, corupție, nepotism, sunt larg răspândite, și implică frecvent decidenți importanți din sistemul universitar. În același timp, au fost identificate atitudini discriminatorii în rândul studenților față de persoanele cu HIV/SIDA, minorități sexuale, persoanele de etnie romă, și persoanele de etnie maghiară. Iar în universitățile românești femeile ocupă foarte rar funcții de conducere.

Raportul argumentează că școala românească are nevoie de schimbare, indică o serie de direcții principale ale schimbării și prezintă recomandări de transformări pe termen scurt și mediu în cadrul sistemului educațional și a contextului în care acesta operează.

Problemele identificate:

1. Capacitatea administrativă scăzută a statului, în special a Ministerului Educației Naționale și a Cercetării Științifice

Sunt mai multe situații în care legislația nu este respectată chiar de către minister. Astfel, nu este respectată cerința alocării ca cel puțin 6% din PIB specificată în art. 8 din Legea educației naționale (LEN), finanțarea de bază a universităților nu este multianuală, deși această cerință este specificată în art. 223 alin. (5) din LEN. Nu a avut loc evaluarea periodică, o dată la cinci ani, de către universităţi, a departamentelor (așa cum cere art. 195 din LEN) şi nici alocarea prioritară a resurselor către departamentele cele mai performante (art. 223 alin. (13) din LEN). Nu a avut loc evaluarea școlilor doctorale, în vederea acreditării (art. 158 alin. (4) din LEN, OM 3850/2012), și nici evaluarea periodică, odată la cinci ani, a conducătorilor de doctorat (art. 170 alin. (4) din LEN).

2. Finanțarea deficitară și ineficientă

România finanțează cel mai puțin educația dintre toate țările din Uniunea Europeană, atât în valori absolute, cât și relative (proporții din PIB). În condițiile în care Legea Educației Naționale obligă la alocarea a cel puțin 6% din PIB, valorile alocate în ultimii ani, precum și cele proiectate pentru următorii ani în documente oficiale, precum „Programul de Convergență al României (2015-2018)”, nu depășesc 4% și, adesea, nici 3%.
În același timp, datele ce surprind evoluțiile din sistemul de învățământ superior din ultimii ani, cât și cele care permit comparații internaționale, arată clar o subfinanțare cronică.
Astfel, conform unui raport recent al CNFIS, trendul descendent al sumelor alocate, ajustate în raport cu inflația, a continuat în ultimii ani. Mai mult, veniturile obținute de universități din surse extra-bugetare se reduc continuu datorită scăderii numărului studenților cu taxă (CNFIS 2015, p. 83). Diminuarea nivelului de finanțare a sistemului de învățământ superior a determinat scăderea rankingului de țară al României creat de Universitas 21 de pe locul 33 din 48 de sisteme analizate în 2012, pe locul 42 în 2015 (Universitas 21, 2015).
Un fapt insuficient discutat este gradul foarte ridicat de inegalitate între veniturile cele mai mici și cele mai mari, atât în învățământul preuniversitar (un raport de peste 1 la 3, față de 1 la 1.5 în medie în celelalte țări europene)18, cât, mai ales, în cel universitar (un raport de peste 1 la 5).

Urmarea acestui fapt este că profesia de profesor este puțin atractivă pentru tineri, iar o parte dintre cei care ar fi interesați nu își permit un post atât de slab plătit. Noua grilă de salarizare pentru învățământ ce va fi aplicată de la 1 august 2016 constituie un pas înainte prin faptul că veniturile mici vor crește, în medie, cu valori procentuale mai mari decât veniturile mari19. Din păcate, însă, creșterea pentru profesorii la început de carieră este modestă, de doar 5% pentru învățământul preuniversitar, respectiv de 4,7% pentru învățâmântul superior, mult sub valorile de creștere pentru angajații cu o vechime de 6-10 ani (21,9% pentru
preuniversitar, 16% pentru învățământul superior). Astfel, chiar și după mărire, salariul unui profesor debutant cu studiisuperioare va fi 62% din salariul mediu pe economie, cu doar 33% mai mare decât salariul minim pe economie.

3. Utilizarea insuficientă a cercetării bazate pe date empirice în procesul de creare a politicilor educaționale.

În primul rînd, relevanța studiilor disponibile în literatura academică de specialitate cu aplicabilitate pentru contextul de politici din România este adesea limitată de faptul că România este rar inclusă în cercetări internaționale comparate, chiar și în comparație cu țări cu un nivel similar de dezvoltare. O serie de astfel de studii necesită finanțare națională. Din cauza lipsei sprijinului național, de exemplu, România nu a fost inclusă în ultimele ediții ale The International Civic and Citizenship Education Study. România lipsește și din International Skills Survey al OECD iar participarea la anchetele internaționale de genul IVS, ESS etc. este mai degrabă sporadică din cauza lipsei sprijinului național. În plus, este de subliniat absența unor rapoarte naționale privind Educație, bună guvernare, securitate națională 11 rezultatele PISA sau de la alte anchete internaționale. Astfel de studii sunt valoroase și pot oferi puncte de referință esențiale, dar fără o analiză completă, o înțelegere adecvată, contextuală, și o translatare în cercetări centrate pe politici publice, datele statistice de acest fel nu servesc decât parțial eforturile orientate spre rezolvarea problemei.
În al doilea rând, accesul la datele existente care ar putea fi valorificate de cercetători pentru temele lor de cercetare aplicată este extrem de dificil. MECȘ publică foarte puține date, microdatele marilor anchete ale Institutului Național de Statistică (de ex. Ancheta Forței de Muncă) sunt de asemenea dificil de obținut ceea ce reflectă și slaba infrastructură de cercetare disponibilă pentru valorificarea seturilor mari de date.
În al treilea rând, există o lipsă acută de factori motivanți pentru cercetătorii activi și experții români de a produce publicații sau a coordona cercetări cu relevanță specifică pentru dezvoltarea de politici publice. Acest lucru se datorează structurii de motivații din mediul academic, în care publicațiile în reviste de specialitate cu cote de impact ridicat, redactate în stil academic, de cele mai multe ori publicate în limba engleză, sunt recunoscute și recompensate semnificativ mai mult decât cercetările axate pe politici publice, care conțin recomandări și au o componentă de advocacy.
În același timp, și în al patrulea  rând, nu există mecanisme clare de consultare a cercetătorilor care conduc în prezent proiecte relevante pentru politici publice în procesul de luare a deciziilor politice și al creării acestora. Paradigma celor „două comunități”, conform căreia comunitatea cercetătorilor din universități, pe de o parte,și comunitatea guvernanților care elaborează și aplică politici publice în diferite domenii, pe de altă parte, au priorități, motivații, valori și criterii de succes diferite, adesea ireconciliabile, pare să aibă o relevanță pregnantă și în cazul României.

Alte probleme:

4. Definirea, operaționalizarea și stimularea deficitară a performanței educaționale

5. Modul deficitar de recrutare și motivare a personalului din educație

6. Nivelul ridicat al inegalităţii de șanse școlare

7. Nivelul ridicat al abandonului școlar

8. Învățarea deficitară a normelor și competențelor democratice

9. Dezvoltarea redusă a educației pe parcursul vieții

10. Utilizarea redusă a resurselor educaționale deschise și accesul limitat la rezultatele cercetării finanțate din fonduri publice

11. Politicile educaționale puțin adaptate unui context demografic dinamic și unei piețe a muncii în schimbare

Citește mai jos întregul raport:

White Paper Educatie Buna Guvernare Securitate Nationala by actualdecluj

Nici un comentariu

Actual de Cluj