”Bișnițarii” șmenari de la ”Coloane”: fostul șef al DNA arată cum își înșelau clienții în vremurile tulburi de după Revoluție
Actualitate by Actual de Cluj - mart. 29, 2025 0 841
Fenomenul ”bișnițarilor” valutiști din Cluj în tulburile vremi de după Revoluția din 1989 e explicat de fostul șef al DNA, clujeanul Daniel Morar, în cartea sa, ”Putea să fie altcumva”, publicată în 2022 la editura Humanitas.
În perioada comunistă, românii nu aveau voie să dețină valută. Abia în august 1994 s-a înființat piața valutară interbancară, iar cursul de schimb a fost liberalizat, moment în care au apărut casele de schimb valutar pentru populație. Totuși, în primii ani de după Revoluție, cererea de valută era foarte mare, deoarece românii călătoreau mai mult în străinătate, iar multe tranzacții, mai ales cele cu imobile și autoturisme, se efectuau în valută – mărci germane în Transilvania și dolari americani în restul țării. În lipsa unei piețe valutare reglementate, acest gol a fost umplut de dealerii de valută, cunoscuți drept „bișnițari”. În Cluj, aceștia își desfășurau activitatea în Piața Unirii, într-o zonă numită ”La Coloane”.
Schimbul ilegal era tolerat de poliție, intervențiile aveau loc doar atunci când cumpărătorii erau înșelați. Tranzacțiile se făceau rapid, într-un loc mai ferit, fără documente și fără a fi fiscalizate. Profitând de această situație, mulți bișnițari își fraudau clienții prin metode precum ”șmenul” – strecurarea unor bucăți de hârtie printre bancnote – sau „ruperea banilor” – sustragerea unei părți din valută după numărare, explică Daniel Morar, care dă și un exemplu, într-un caz celebru, procurorul Aurel Botezan, care nu era familiarizat cu jargonul valutiștilor, a înțeles expresia „ruperea banilor” în sens literal și l-a mustrat pe bișnițar: „De ce ai rupt banii, măi?” Abia după ce polițiștii i-au explicat semnificația reală a expresiei, procurorul și-a dat seama de greșeală.
Morar: palatul de Justiție din Cluj, fiind situat în zona centrală a orașului, era aproape de zona „La Coloane” unde acționau valutiştii, astfel că vedeam frecvent aceleaşi persoane, care aparent doar stăteau pe stradă, dar, în realitate, vindeau valută. Cu unii dintre ei ne întâlneam apoi în birourile parchetului ori în sala de judecată. Ba chiar şi vecinul meu de palier era valutist. Plecam dimineața cu acelaşi autobuz spre centru, fiecare la locul lui de muncă: eu la Palatul de Justiție, el ”La Coloane”, eu în costum şi cravată, el în şlapi şi maiou, eu cu geanta diplomat în mână, iar el cu teancul de valută prins cu elastic. Făceam chiar conversație, iar la despărţire îmi ura o zi bună şi să ne vedem cu bine. Îi spuneam sa fie atent cu revederea pentru că, dacă aceasta s-ar fi întâmplat în cursul zilei, ar fi însemnat că poliția îl aducea pentru arestare. Zâmbea.
Unii dintre aceşti valutişti nu erau doar escroci, ci şi violenți. Colega mea Teodora Molnar îl arestase pe unul dintre ei, iar, în momentul audierii, valutistul a insultat-o şi a ameninţat-o, astfel as a ales cu o sesizare pentru comiterea infracţiunii de ultraj asupra procurorului. Dosarul mi-a fost repartizat în urmărire penală proprie, ceea ce însemna că aveam să lucrez singur, fără poliţişti, iar şeful meu m-a avertizat că trebuie să fiu atent întrucât făptuitorul este violent. Mai întâi însă am avut de-a face cu magistratul ultragiat care nu voia să dea declarație în fața mea, spunând că a făcut sesizarea în care a menționat exact cele întâmplate, iar alte detalii care ar justifica audierea sa nu sunt necesare. l’ană la urmă, printr-un efort comun al şefului nostru şi al meu, doamna procuror a fost convinsă să facă depoziția. Audierea făptuitorului am realizat-o într-un spațiu sinistru, în subsolurile Secției exterioare a Penitenciarului Gherla, situate în Palatul de Justitie. Era pentru prima dată când pătrundeam acolo, iar locul m-a şocat prin spațiile extrem de strâmte, claustrofobe, umede şi friguroase. Era locul unde cei arestați preventiv îşi aşteptau judecata, urmând a fi transferați în Penitenciarul Gherla abia după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
