”Starea de spirit” a clujenilor în timpul regimului comunist: ce spun notele strict secrete ale Securității despre cozile la pâine și lipsa de alimente / ”Fără carne poți trăi, dar fără pâine nu”
ActualitateIstorieRecomandarea redacției by Mihai Prodan - mart. 23, 2026 0 106
Buletinele informative strict secrete din vara și toamna lui 1982 ale Securității din Cluj, desecretizate de CNSAS, zugrăvesc un județ în care cozile la pâine durau ore întregi, muncitorii înjurau în față combinatelor, iar oamenii hrăneau porcii cu macaroane și turtă dulce — pentru că altceva nu găseau.
Într-o zi de iulie 1982, în fața centrului de pâine de lângă miliția din Câmpia Turzii, se formase un șir de circa o sută de metri. Oamenii așteptau de dimineață. La ora 15, pâinea nu sosise. Unii au început să vocifereze, iar câțiva îndemnau mulțimea să meargă în coloană la primărie să ceară explicații. Pâinea a venit în cele din urmă la ora 16 și lumea s-a liniștit — dar, notează informatorul cu conștiinciozitate, „discuțiile negative cu privire la această situație continuă”.
Scena e consemnată într-unul dintre zecile de buletine informative pe care Inspectoratul Județean Cluj le trimitea lunar la București în 1982, documente păstrate azi în arhivele CNSAS. Citite împreună, ele compun un portret al unui județ în care penuria alimentară devenise starea normală — și în care Securitatea era pusă în situația ingrată de a raporta eșecurile propriului regim.
„Am ajuns mai rău ca albanezii”
Tonul buletinelor din vara lui 1982 este unul pe care autorii lor nu și l-ar fi dorit: alarmant. Nemulțumirile nu veneau de la „elemente dușmănoase” sau foști condamnați, ci de la muncitori, membri de partid, pensionari — oamenii obișnuiți ai regimului.
Mocsoi Iosif, fost jurist, pensionar din Câmpia Turzii, se întreba cu glas tare: cum de am ajuns singurul stat care nu transmite meciurile de la Campionatul Mondial de fotbal? Milioane de oameni se deplasează spre granițele Ungariei, Iugoslaviei, Bulgariei și URSS-ului ca să poată urmări meciurile, observa el, și asta produce pagube economice uriașe. Dar, adaugă, „nu aceasta este principala nemulțumire, ci aceea că toți vorbesc că suntem cei mai săraci, că am ajuns mai rău ca albanezii”.
Pensionara Mureșan Marioara din Turda descria un ritual zilnic al supraviețuirii: se trezea la patru dimineața să prindă rândul la pâine, după care se atașa la alte cozi pentru tot ce mai apărea în alimentare — dar „din păcate nu se aduc cele necesare, nu este carne, brânzeturi, mezeluri”. A ajuns, spunea, să nu-și mai dorească să vină copiii duminica la ea, „că nu mai am cu ce îi trata”. Pentru nepotul ei de sub doi ani găsea cu greu cu ce-l hrăni.
Casnica Bihari Ilona, din Câmpia Turzii, scria unei rude din SUA: cafeaua nu se mai găsea de luni de zile, nici cacao. Oțetul era articol rar, sarea nu se găsea de cumpărat, săpun — nici la negru. Un kilogram de untură costa 100 de lei. „Totul este enorm de scump și nici nu se găsește.” Scrisoarea fusese interceptată de Securitate și introdusă în buletin.
Documentele din 1982 conțin și o dezbatere, involuntar comică în gravitatea ei, despre dimensiunea pâinii. Un decret impusese fabricarea de pâini mici, ca măsură de raționalizare. Informatorul „Pitaru” din Câmpia Turzii explica de ce măsura era contraproductivă cu o precizie de inginer: pâinile mici au coajă multă, care se arde inutil și nu se consumă, ceea ce înseamnă un consum suplimentar de circa 200 de grame de făină per pâine față de cele mari. Dacă județul Cluj ar renunța la pâinile mici, susținea el, s-ar putea economisi făină pentru cel puțin o lună.
Între timp, în sate, nici pâine mică nu ajungea. Raportul din Dej consemna că unii țărani cumpărau pâine de la oraș și o foloseau la hrănirea animalelor — din lipsă de alte furaje. Informatorii notau cu scrupulozitate că la unele puncte de desfacere se observaseră cetățeni care luaseră câte 15 bucăți de pâine, stând în mod repetat la coadă.
În comuna Unguraș nu se distribuise pâine din 14 august, pentru că brutăria din Sânmărghita își schimbase combustibilul de la motorină la cărbuni și cuptorul se defectase. Ca soluție de urgență, Cooperativa de Consum livrase cantitatea de 2.000 de franzele — insuficientă, notează sec raportul.
Penuria nu era doar o problemă de aprovizionare — ea se regăsea și în producție. Combinatul Metalurgic din Câmpia Turzii funcționa cu dificultăți serioase din cauza lipsei electrozilor de grafit necesari cuptoarelor electrice de la oțelărie. Secția Laminor 4 nu mai fusese oprită pentru reparații capitale de circa doi ani, în ciuda uzurii avansate, pentru că oprirea ar fi trimis acasă 10.000 de muncitori.
Ing. Pandor Vasile, șef de secție, descria starea de spirit cu o claritate pe care autorii buletinului o subliniau cu linie roșie: „în condițiile existente nu-ți mai poți face cinstit datoria. Ești mereu amenințat și jignit de conducere cerându-ți să-ți realizezi indicatorii de plan dar marfă corespunzătoare nu ți se dă”. Și adăuga, în cel mai pur limbaj al absurdului socialist: „Mă mir totuși că avem puține reclamații, ceea ce înseamnă că peste tot sunt mulțumiți să primească produsele bune sau rele cum sunt, ca să poată asigura raportarea cantitativă de plan”.
Maistrul electrician Baici Petre era mai direct: „Bine ar fi că mâine dimineață când ne sculăm să vedem pe aici numai tancuri rusești, că atunci ar fi mai bine.”
Fraza — raportată cu fidelitate de informator — fusese probabil spusă în bătaie de joc. E greu de știut dacă autorul raportului a înțeles ironia.
Referitor la afirmația de la început, că oamenii își hrăneau porcii cu macaroane, iată nota din arhive:
Încheiem cu această notă informativă:
